Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Şl I>EA»JYU

Mă doare capul, răspunse Mathilde dispreţuitoare;

e prea cald aici.

în clipa aceea, ca şi cum ar fi vrut să-i dea dreptate domnişoarei de La Mole, bătrînul baron de Tolly se simţi rău şi căzu; fură nevoiţi să-1 scoată din salon şi se vorbi despre apoplexie. A fost o întîmplare neplăcută.

Dar Mathilde nu-i dădu nici o atenţie. Ea îşi făcuse un obicei să nu se sinchisească de bătrîni şi de toţi cei cunos­cuţi că spun lucruri triste.

Domnişoara de La Mole dansă ca să scape de discuţia despre apoplexia care nici măcar nu era apoplexie, căci peste două zile baronul apăru iar în lume.

„Dar domnul Sorel nici gînd să vină", îşi spuse ea după ce dansă. Şi aproape că îl căută cu privirea, pînă ce îl lari într-un alt salon. Lucru de mirare, Julien părea că-şi pierduse înfăţişarea nepăsătoare şi rece care îi era firească ; nu mai semăna cu un englez.

„Vorbeşte cu contele Altamira, osînditul meu la moarte! îşi spuse Mathilde. Iar în ochi îi luceşte o flacără lainică; parcă ar fi un prinţ deghizat; privirea îi e şi mai

mîndră."

Tot vorbind cu contele Altamira, Julien se apropie de locul unde se afla Mathilde; ea îl privi ţintă, studiindu-i Irăsăturile, ca să caute în ele înaltele însuşiri care îi pot iiduce unui om onoarea de a fi condamnat la moarte. Pe cînd trecea pe lîngă ea:

— Da, îi spunea el contelui Altamira, Danton era un om! „Doamne! Să fie şi el un Danton ? gîndi Mathilde. Dar pare atît de nobil, iar Danton era atît de slut, un inAcelar cred." Cum Julien se afla tot lîngă ea, Mathilde nu şovăi să-1 cheme; avea conştiinţa şi mîndria că pune o Inlrebare cu totul neobişnuită pentru o fată. - Danton nu era măcelar ? îl întrebă ea. — Ba da, în ochii unor anumite persoane, îi răspunse lulien, cu privirea încă înflăcărată din pricina discuţiei cu Aliamira şi ascunzîndu-şi cît se poate de prost dispreţul. Dar, din nefericire pentru cei din lumea bună, era avocat

332