Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

338

STENDHAI.

veneţieni, coborîtori ai unor familii strălucite, doar Israel Bertuccio e ţinut minte.

O conspiraţie nimiceşte toate titlurile dăruite de ca­priciile sociale. în ea, fiecare pune mîna dintr-o lovitură pe rangul la care îi dă dreptul felul său de a privi moartea. Inteligenţa, ea însăşi, îşi pierde oarecum din domnia ei...

Ce-ar fi ajuns Danton, astăzi, în veacul Valenozilor şi al Rfinalilor ? Nici măcar substitut dcprocuror regal...

Ce spun ? S-ar fi vîndut congregaţiei: ar fi fost minis tru, căci, la urma urmei, marele Danton a furat. Şi Mii;» beau s-a vîndut. Napoleon furase milioane din Italia, altfel l-ar fi oprit sărăcia în drum, ca pe Pichegru¹. Numai La Fayette² n-a furat niciodată. Trebuie să furi ? Trebuie să te vinzi ?" gîndi Julien. întrebarea asta îl făcu să încre­menească locului. îşi petrecu tot restul nopţii citind istm ia revoluţiei.

A doua zi, pe cînd îşi compunea scrisorile în biblio tecă se gîndea tot la discuţia cu Altamira.

„De fapt, îşi spunea el, după o îndelungată visare, dacă liberalii spanioli ar fi primejduit poporul prin crime, n-ar fi fost măturaţi cu atîta uşurinţă. Dar ei erau nişte copii mîndri şi guralivi... ca mine! exclamă deodată Julien, trezindu-se parcă, pe neaşteptate din vis. Dar ce mai. ispravă am săvîrşit eu, ca să am dreptul să judec nişte bieţi inşi care, oricît, măcar o dată în viaţă, au îndrăznit si au pornit să facă ceva ? Am început să semăn cu omul cai ridieîndu-se de la masă, strigă : mîine n-am să mănînc; asta n-o să mă împiedice să fiu voinic şi vesel, ca astăî Cine ştie ce simţi cînd eşti pe cale să împlineşti o la pi

I

1 Charles Pichegru (1761-1804), general francez din timpul revoluţii i I la 1789. A participat la un complot împotriva lui Napoleon.

2 Mărie Joseph marchiz de La Fayette (1757-1834), general şi om polii francez care a luat parte activă la lupta pentru independenţa Americil ( Nord.

măreaţă ?..." Aceste idei fură tulburate de sosirea nepre­văzută a domnişoarei de La Mole, care intră în bibliotecă. Pe Julien îl însufleţise într-atîta admiraţia pentru marile însuşiri ale lui Danton, Mirabeau, Carnot¹, care au ştiut să nu se dea învinşi, încît privirea i se opri asupra dom­nişoarei de La Mole, dar fără să se gîndească la ea, fără s-o salute şi aproape fără s-o vadă. Qnd, în sfîrşit, ochii lui mari şi larg deschişi o zăriră, flacăra din priviri i se stinse. Domnişoara de La Mole observă lucrul acesta cu amărăciune.

Zadarnic îi ceru ea un volum din Istoria Franţei de V61y², aflat pe raftul cel mai de sus şi care îl sili pe Julien să se ducă şi să ia cea mai înaltă dintre cele două scări. Adusese scara, căutase cartea şi i-o dăduse, fără să se poată gîndi la ea. Iar cînd duse scara la loc, era atît de preocupat, încît izbi cu cotul, un geam al bibliotecii; (toburile, căzînd pe parchet, îl treziră, în sfîrşit. Se grăbi sA-i ceară scuze domnişoarei de La Mole; vru să fie politi-■ ns şi nu fu decît politicos. Mathilde văzu bine că-1 stin-i'hcrea şi că i-ar fi plăcut mai mult să se gîndească la ceea CB ti frămînta înainte de venirea ei decît să-i vorbească. După ce îl privi îndelung, plecă, agale. Julien o privi cum < îndepărtează. îi plăcea contrastul dintre simplitatea ro-Chiei de azi şi eleganţa plină de măreţie a toaletei din ajun. Deosebirea dintre expresia feţei ei atunci şi acum era aproape la fel de izbitoare. Fata aceasta, atît de numiră la balul ducelui de Retz, avea în clipa de faţă o plivire aproape rugătoare. „într-adevăr, îşi spuse Julien, fnchia asta neagră îi scoate şi mai mult în evidenţă fru-

i / iuare Carnot (1753-1823), matematician şi om de stat francez din timpul revoluţiei de la 1789. Ajucat un rol important în organizarea ar-MinU-i revoluţionare.

I l'uitl-Franqois Văy (1709-1759), autorul lucrării Istoria Franţei, pe I un i' nu a terminat-o.

340

museţea taliei. Are un mers de regină; dar de ce o fi în doliu ? Dacă întreb cumva de pricina doliului, iar o să se spună că am făcut o stîngăcie." Julien îşi pierduse cu totul însufleţirea adîncă. „Trebuie să recitesc toate scrisorile făcute în dimineaţa asta; Dumnezeu ştie cîte cuvinte sărite şi cîte neghiobii am să găsesc în ele." Pe cînd citea prima scrisoare, silindu-se să fie atent, auzi chiar lîngă el foşnetul unei rochii de mătase; se întoarse repede; domnişoara de La Mole se afla la doi paşi de masă şi rîdea. Această nouă întrerupere îl supără pe Julien.

Cît despre Mathilde, ea simţise prea bine ca nu însemna nimic pentru tînărul acesta; iar rîsul era menit să-i as cundă încurcătura şi izbuti s-o facă.

— De bună seamă, te gîndeşti la ceva foarte intersant, domnule Sorel. Te gîndeşti cumva la vreo povestire ciu­dată despre conspiraţia care ni 1-a trimis la Paris pe dom­nul conte Altamira ? Spune-mi şi mie despre ce-i vorba, abia aştept să aflu, n-am să istorisesc nimănui nimic, ţi-o jur ! Şi se mira singură, auzindu-se vorbind astfel. „Cum ! se ruga de un om care îi datora supunere şi ascultare ?" Mathilde se simţi şi mai încurcată şi adăugă cu un ton oa­recum uşuratic: ce te-a putut preschimba pe dumneata, care de obicei eşti atît de rece, într-un soi de profet ck al

lui Michelangelo ?

întrebarea aceasta vie şi indiscretă, rănindu-1 adînc |

Julien, îi readuse în suflet toată nebunia.

— A făcut bine Danton că a furat ? rosti el brusc si i u

un aer din ce în ce mai fioros. Revoluţionarii din Pii

mont, din Spania trebuiau oare să-şi compromită popoi ni prin crime ? Trebuiau să le dea unor oameni fără pic il< merit toate locurile de frunte din armată, toate decoratul' ' Oare oamenii care ar fi purtat decoraţiile astea nu mai fi temut de reîntoarcerea regelui? Trebuia să fi jefuită vistieria din Torino ? într-un cuvînt, domnişoafl