Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

349

De mai multe ori, în zilele cînd era prost dispusă, Mathilde încercă să-i vorbească de sus ; făcea cu o rară is­cusinţă încercările acestea, dar Julien le respingea fără cruţare.

într-o zi, o întrerupse brusc:

— Domnişoara de La Mole are de dat vreo poruncă secretarului tatălui ei ? întrebă el. Secretarul e dator să-i asculte poruncile şi să i le îndeplinească respectuos ; alt-miteri, însă, n-are să-i adreseze nici un cuvînt. Doar nu e plătit ca să-i spună la ce se gîndeşte.

Felul acesta de a fi şi ciudatele îndoieli ale lui Julien, li alungară plictiseala pe care o simţea de fiecare dată în salonul acela atît de măreţ, dar unde totul sperie şi unde nu se cuvine să rîzi de nimic.

„Nostim ar mai fi ca ea să mă iubească ! Dar fie că mă iubeşte, fie că nu, urmă Julien în sinea lui, oricum, pot sil-i spun ce gîndesc unei fete inteligente în faţa căreia văd < ;i iremură toată lumea şi, mai mult decît toţi, marchizul • li Croisenois, tînărul acesta atît de politicos, atît de hlînd, atît de brav, întrunind în persoana lui toate darurile obîrşiei nobile şi ale averii, din care unul singur ar fi de u|iins ca să mă facă fericit! E nebun după ea şi o va lua de nevastă. Cîte scrisori nu m-a pus domnul de La Mole să le neriu celor doi notari, pentru întocmirea contractului! Şi ■ ii, care mă simt atît de neînsemnat cît timp ţin pana în mi na, după două ceasuri, aici, în grădină, i-o iau înainte Hilarului acestuia atît de plăcut; căci, oricît, preferinţele Ntnt izbitoare, directe. S-ar putea ca ea să-1 urască din pri-i tin.1 că-i va fi soţ. Are destulă mîndrie pentru asta. Iar | bunăvoinţa pe care mi-o arată, s-ar putea să mi-o acorde i numai ca unei slugi de încredere.

Dar nu, ori sînt nebun, ori îmi face curte; cu cît mă

[inii mai rece şi mai respectuos faţă de ea, cu atît mă

jinuiA mai stăruitor. S-ar putea să fie doar o toană sau o