Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

351

inima bătînd, cu mintea năucită, stăpînit de o singură idee: „Mă iubeşte ea oare ?"

CAPITOLUL XI Puterea unei fete

îi admir frumuseţea, dar mă tem de inteligenţa ei

MERIMEE

Dacă Julien şi-ar fi folosit, pentru cercetarea celor ce se petreceau în salon, timpul pierdut cu exagerarea fru­museţii Mathildei sau cu furiile împotriva mîndriei fireşti a familiei de La Mole, mîndrie de care Mathilde se lepăda lată de el, ar fi înţeles în ce consta domnia ei asupra tutu­ror celor din preajmă. De cum îi displăceai domnişoarei de La Mole, ea ştia să te pedepsească printr-o ironie atît de calculată, atît de bine aleasă, atît de cuviincioasă în ii pa rentă, spusă la vreme atît de potrivită, îneît clipă de i hpă, cu cît de gîndeai mai mult, cu atît ţi se adîncea rana. Şi, încetul cu încetul, ea devenea cumplită pentru amorul propriu jignit. Cum Mathilde nu punea mare preţ pe o mulţime de lucruri care pentru restul familiei erau ţinta unor dorinţe stăruitoare, ea părea totdeauna calmă în ochii celorlalţi. Saloanele aristocraţiei sînt plăcute să ţi le mi ni ieşti doar cînd pleci de acolo, şi atîta tot; politeţea mugură nu ţi se pare că preţuieşte mare lucru decît în pumele zile. Julien simţea asta, după îneîntarea de la jliicput, urmaseră primele nedumeriri. „Politeţea, îşi ipunea el, nu înseamnă decît a nu te mînia de pe urma [puiMrilor grosolane." Mathilde se plictisise deseori, Bunic că s-ar fi plictisit oriunde. Şi atunci, să înţepe cu nu ia era pentru ea o distracţie, o adevărată plăcere.

352

STENDHAL

Poate numai ca să aibă victime ceva mai amuzante decît bunicii, decît academicianul şi decît ceilalţi cinci sau şase subalterni care roiau în jurul lor le dăduse ea spe­ranţe marchizului de Croisenois, contelui de Caylus şi ce­lorlalţi doi sau trei tineri de neam mare. Toţi aceştia nu erau pentru ea decît noi prilejuri de ironie.

Trebuie să mărturisim cu părere de rău, fiindcă Mathilde ne e dragă, că ea primise scrisori de la mai mulţi dintre ei şi că, uneori, chiar le răspunsese. Dar ne grăbim să adăugăm că personajul acesta e o excepţie faţă de mo­ravurile veacului. Căci, în general, nu lipsa de prudenţă le poate fi reproşată elevelor nobilei mănăstiri Sacr6-Coeur.

într-o zi, marchizul de Croisenois îi înapoie Mathildei o scrisoare destul de compromiţătoare, pe care ea i-o trif misese în ajun. Tînărul credea că fapta aceasta de marc prudenţă îi va înălţa în ochii ei. Dar Mathildei tocmai ne-chibzuinţă îi plăcea în scrisori. O îneînta să se joace cu soarta. Şi vreme de şase săptămîni nu-i mai adresă un cuvînt marchizului.

Scrisorile tinerilor acestora o distrau; dar, după păre­rea ei, ele semănau leit una cu alta. în toate era vorba d< pre patima cea mai adîncă, cea mai melancolică.

— Sînt cu toţii unul şi acelaşi om desăvîrşit, gaia l| plece în cruciadă, îi spunea ea unei verişoare. Cunoşti ceva mai plicticos decît asta ? Iată ce fel de scrisori am sfl primesc toată viaţa! Ele nu se vor schimba decît din douăzeci în douăzeci de ani, după ocupaţia care va fi li modă. Pe vremea imperiului, cred că scrisorile au fost mul puţin serbede. Atunci tinerii din lumea bună văzuse săvîrşiseră fapte care aveau într-adevăr măreţie în cli Ducele de N..., unchiul meu, a luptat la Wagram¹.

l Mică localitate în apropiere de Viena; în 1809, Napoleon a repurtl aici o victorie asupra trupelor austriece.