Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

357

groaza, nu de suliţa vreunui beduin, ci de ridicol, şi groaza asta îi înnebuneşte.

Dragului meu Julien, dimpotrivă, nu-i place să acţio­neze decît singur. N-ai să găseşti niciodată la fiinţa asta deosebită cea mai mică intenţie de. a căuta sprijinul şi ajutorul cuiva ! îi dispreţuieşte pe toţi, iată de ce eu nu-1 dispreţuiesc.

Dacă, cu toată sărăcia lui, Julien ar fi nobil, dragostea mea n-ar fi decît o prostie vulgară, o mezalianţă de rînd; şi-atunci n-aş dori-o, căci i-ar lipsi ceea ce pune pecetea marilor pasiuni: imensitatea piedicii care trebuie biruită şi neagra nesiguranţă a faptelor."

Domnişoara de La Mole era atît de absorbită de aceste frumoase gînduri, încît a doua zi, fără să-şi dea seama, îl lăudă pe Julien în faţa marchizului de Croisenois şi a fratelui ci. însufleţirea ei fu atît de făţişă, încît aceştia se supărară.

— Fereşte-te de tînărul acesta atît de energic, o sfătui Norbert, dacă începe iar revoluţia, el o să ne ducă pe toţi l;i ghilotină.

Mathilde se feri să-i răspundă şi se grăbi să rîdă de el şi de Croisenois, vorbindu-le despre teama pe care le-o pricinuieşte o fire energică. „Teama asta nu e, de fapt, decît teama de neprevăzut, frica de a rămîne înlemnit în lua neprevăzutului..."

— Mereu, domnilor, mereu vă sperie teama de ridi-col, monstrul care, din nefericire, a răposat în 1816.

„într-o ţară în care există două tabere, nu mai poate exista ridicolul", spunea domnul de La Mole. Fiică-sa îi înţelesese ideea.

— Aşadar, domnilor, le spuse ea duşmanilor lui lulicn, după ce o să vă temeţi toată viaţa, o să vi se spună :

Ştii, nu era un lup, ci numai umbra lui

Mathilde îi părăsi curînd. Cuvintele fratelui ei i se pflrcau de nesuferit şi o înspăimîntaseră : dar, chiar de a ■ li mii /j, văzu în ele cea mai aleasă laudă.

358

STENDHAL

„în veacul nostru, cînd orice energie a pierit, energia lui îi sperie. Am să-i repet cuvintele fratelui meu, vreau să văd ce-o să-mi răspundă. Dar am să aleg una din clipele cînd îi strălucesc ochii. Atunci nu mă poate minţi. Să fie oare un Danton ?! îşi mai spuse ea după o îndelungă şi nedesluşită visare. Ei bine! Să zicem că începe revoluţia. Ce roluri ar mai juca atunci Croisenois şi fratele meu ? E scris dinainte: resemnarea sublimă. Vor fi nişte berbeci eroici, lăsîndu-se gîtuiţi fără să scoată o vorbă. Pînă şi în faţa morţii, singura lor teamă ar fi să nu pară de prost-gust. Pe cînd dragul meu Julien i-ar zbura creierii iacobi­nului venit să-1 aresteze, dacă ar mai exista o cît de slabă speranţă de salvare. El nu se teme că ar putea săvîrşi ceva de prost-gust." ₀

Aceste ultime cuvinte o făcură să cadă pe gînduri; îi trezeau amintiri dureroase şi-i tăiau tot elanul. îi amin­teau ironiile domnilor de Caylus, de Croisenois, de Luz şi ale fratelui ei. Dumnealor îi reproşau lui Julien înfăţişarea preoţească : umilă şi făţarnică.

„Dar batjocurile lor amare şi faptul că le repetă atît de des dovedesc, în ciuda lor, că Julien e omul cel mai deose­bit din cîţi am întîlnit iarna asta, se gîndi ea iar, cu ochii strălucind de bucurie. Ce importanţă au defectele si stîngăciile lui ? Are măreţie, şi asta îi supără pe ei, care, altminteri, sînt atît de buni şi de îngăduitori. Sigur < sărac şi că a învăţat ca să ajungă preot; ei sînt comandanţi de escadroane şi n-au avut nevoie de studii; e mai uş

Cu toate că veşnicul lui costum negru şi înfăţişarea

ROŞU ŞI NEGRU

359

Numai mie îmi vorbeşte, fiindcă bănuieşte că am o inimă mare. La obiecţiile lor, el nu răspunde decît exact cît tre­buie ca să nu depăşească buna-cuviinţă. Şi imediat rede­vine respectuos. Cu mine discută ore întregi şi nu e sigur e ideile lui cît timp am de făcut cea mai uşoară obiecţie. !n sfîrşit, toată iarna nu s-a petrecut nimic deosebit; n-a fost vorba decît să ne atragem atenţia prin cuvinte. Şi chiar tata, un om superior şi care va duce departe faima familiei, îl respectă pe Julien. Toţi ceilalţi îl urăsc, nimeni nu-1 dispreţuieşte, în afară de preacucernicele prietene ale mamei."

Contele de Caylus avea sau se prefăcea că are o mare pasiune pentru cai; îşi petrecea viaţa în grajd şi, deseori, lua chiar masa acolo. Această mare pasiune, unită cu obi­ceiul de a nu rîde niciodată, îl ridica în ochii prietenilor săi; era vulturul micului lor grup.

A doua zi, de îndată ce se adunară cu toţii îndărătul jilţului doamnei de La Mole, Julien nefiind de faţă, domnul tic Caylus, susţinut de Croisenois şi de Norbert, porni cu insufleţire la atac împotriva bunei păreri pe care Mathilde o avea despre tînărul secretar; şi făcu asta ca din senin, .iproape din prima clipă cînd dădu cu ochii de domnişoara de I ,a Mole. Ea înţelese această viclenie de la o poştă şi se simţi încîntată.

„Iată-i uniţi pe toţi împotriva unui om de geniu care n arc nici măcar zece ludovici venit şi nu le poate rftspunde decît atunci cînd este întrebat, îşi spuse ea. Se tem de el, deşi poartă un biet veşmînt negru. Dar cum ar ti dacă ar avea epoleţi ?"

Niciodată nu fusese mai scînteietoare. Şi părînd că j| urneşte, îi copleşi cu batjocuri amare, de la primele ata-CUri, pe domnul de Caylus şi pe aliaţii lui. Cînd focul iro­niilor acestor străluciţi ofiţeri se stinse :

- Dacă mîine vreun boiernaş din munţii Franche Ctimt6-ului, îi spuse ea domnului de Caylus, şi-ar aminti tfl lulicn e copilul lui din flori şi i-ar dărui un nume şi