Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

^^H^^^^BI

^^H

ROŞU ŞI NEGRU

365

morîtă şi rece, reapărută în ochi de cîte ori răspunde pri­virilor Mathildei, înseamnă că-i cunoaştem prea puţin fi­rea. O ironie amară respinse dovezile de prietenie pe care domnişoara de La Mole, mirată, se încumetă să le arate de două sau trei ori.

Mirată de ciudăţenia lui neaşteptată, inima fetei, de obicei rece, plictisită şi simţitoare numai în faţa inteli­genţei, deveni atît de pătimaşă pe cît era în firea ei să fie. Dar caracterul Mathildei cuprindea şi mult orgoliu, iar naşterea sentimentului care făcea ca întreaga ei fericire să depindă de altcineva fu însoţită de o adîncă tristeţe.

Julien învăţase destule de cînd sosise la Paris, ca să-şi dea seama că tristeţea ei n-avea nimic comun cu tristeţea searbădă pricinuită de plictiseală. în loc să fie nesăţioasă, ca pe vremuri, de serate, de spectacole şi de oricare alt soi de petreceri, Mathilde le ocolea acum.

Muzica, aşa cum o cîntau francezii, o plictisea de moarte, şi totuşi, Julien, care socotea că e de datoria lui să fie de faţă la sfîrşitul spectacolelor de la Operă, băgă de scamă că se lăsa condusă acolo cît putea mai des. Lui Ju­lien i se păru că domnişoara de La Mole îşi mai pierduse inirucîtva din tactul desăvîrşit care dădea atîta farmec luiuror faptelor şi vorbelor ei. Uneori, Mathilde le iflspundea prietenilor cu glume jignitoare prin tăria înţepăturii lor. I se păru că îl priveşte ca pe o pacoste pe marchizul de Croisenois. „Grozav trebuie să mai ţină de < roisenois la bani dacă n-o lasă baltă pe fata asta, oricît (te bogată ar fi ea !" gîndea Julien. Şi indignat de jignirile ninse demnităţii masculine, se purta şi mai rece cu Mathilde. i '< multe ori ajunse să-i răspundă chiar necuviincios.

Oricît de hotărît ar fi fost să nu se lase înşelat de mărturiile dragostei Mathildei, ele erau atît de vădite în Uncie zile, şi Julien, ai cărui ochi începuseră să se des­imi;!, le găsea atît de plăcute, îneît se simţea uneori im urcat din pricina lor.

366

STENDHAL

„Dibăcia şi răbdarea nemărginită a tinerilor ăstora din lumea mare vor birui pînă la urmă puţina mea experienţă, îşi spunea el: trebuie să plec şi să pun capăt o dată la toate." Marchizul tocmai îi încredinţase administrarea mai multor moşioare şi acareturi pe care le avea în sudul provinciei Languedoc. O călătorie era necesară. Domnul de La Mole îi îngădui cu greu să o facă. în afară de pro­blemele legate de marile lui ambiţii, Julien devenise un al doilea el însuşi.

„Pînă la urmă tot nu m-au prins în cursă, îşi spunea el, ocupîndu-se cu pregătirile de plecare. Fie că domnişoara de La Mole îşi bate cu adevărat joc de prietenii ei, fie că o face numai ca să-mi cîştige încrederea, în ce mă priveşte, m-am distrat, şi atîta tot. Dacă n-au pus ceva la cale împo­triva fiului cherestegiului, purtarea domnişoarei de La Mole e de neînţeles, dar nu numai pentru mine, ci şi pen­tru marchizul de Croisenois. Ieri, de pildă, supărarea ei nu era deloc prefăcută, şi am avut plăcerea să-1 văd înjosit, în favoarea mea, pe un tînăr la fel de nobil şi de bogat pe cît sînt eu de calic şi de plebeu. A fost una dintre cele mai mari victorii din cîte am dobîndit vreodată; o să mă învese­lească în diligentă, de-a lungul cîmpiilor din Languedoc,"

Julien îşi tăinuise plecarea, dar Mathilde ştia mai bine decît el că avea să părăsească Parisul a doua zi, şi încă pentru multă vreme. Plîngîndu-se de o durere de car îngrozitoare, sporită de zăpuşeala din salon, se plimba multă vreme prin grădină şi îi urmări într-atîta cu glumele ei înţepătoare pe Norbert, pe marchizul de Croisenois, Caylus, pe de Luz, şi încă pe vreo doi tineri care cinaseră în palatul La Mole, încît îi sili să plece. Iar pe Julien îl privea într-un fel ciudat.

„Poate că privirea ei nu e decît o prefăcătorie, gînd Julien; dar de ce are respiraţia atît de nefirească şi de ce < atît de tulburată ? Ei, aş ! îşi spuse el. Cine sînt eu, ca să I judec pe toate ? Aici e vorba de cea mai sublimă şi mii aleasă dintre femeile Parisului. Respiraţia asta gîfîitoareî

ROŞU ŞI NEGRU

367

care era cît pe ce să mă dea gata, o fi învăţînd-o de la L6ontine Fay , care îi place atît de mult."

Rămăseseră singuri; conversaţia lîncezea, vădit. „Nu J Julien nu simte nimic pentru mine", îşi spunea Mathilde, cu adevărat nefericită.

Cînd el voi să-şi ia rămas bun, domnişoara de La Mole îi strînse braţul cu putere:

— în seara asta vei primi o scrisoare de la mine, îi spuse ea cu voce atît de schimbată, încît era de nerecunos­cut. Faptul acesta îl mişcă îndată pe Julien. Tata, continuă ea, are o stimă îndreptăţită pentru serviciile pe care i le aduci. Trebuie să nu pleci mîine; găseşte un pretext.

Şi se depărta, în fugă.

Avea o talie minunată. Picior mai frumos, cu nepu­tinţă să găseşti. Şi alerga cu atîta graţie, încît Julien rămase fermecat. Dar ar putea cineva ghici la ce se gîndea după ce Mathilde dispăruse ? îl jignise tonul poruncitor cu care fusese rostit cuvîntul trebuie. Şi pe Ludovic al XV-lea, în clipa morţii, 1-a supărat grozav cuvîntul trebuie, folosit cu stîngăcie de medicul său ; iar Ludovic al XV-lea nu era lotuşi un parvenit.

Peste un ceas, un lacheu îi înmînă lui Julien o scri­soare ; era pur şi simplu o declaraţie de dragoste.

„Stilul nu e prea afectat", îşi spuse Julien, căutînd, prin observaţiile lui literare, să-şi stăpînească bucuria care ti strîngea obrajii şi-1 silea să rîdă fără voia lui.

„Aşadar, rosti el deodată, nemaiputîndu-şi stăpîni pa-nma prea puternică, eu, un biet ţăran, am primit o decla­mi ie de dragoste de la o femeie din lumea mare! Cît despre mine, m-am ţinut bine, adăugă el, stăpînindu-şi pe i n putea bucuria. Am ştiut să-mi păstrez demnitatea. N ;im spus niciodată că iubesc."

începu să studieze formele literelor; domnişoara de I .1 Mole avea un scris frumos, mărunt, englezesc. Julien

i Vlcbră actriţă franceză.