Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

408

STENDHAL

două zile", el nu l-ar fi înţeles. Dar oricît ar fi fost de exal­tat, Julien era om de onoare şi avea, ca primă îndatorire, discreţia. Şi lucrul acesta îl înţelese. Să ceară sfat, să-şi verse focul în faţa primului-venit ar fi fost o alinare asemănătoare cu a nefericitului care, străbătînd un pustiu dogoritor, primeşte din cer un strop de apă rece ca gheaţa. înţelese primejdia, se temu să nu-i răspundă cu un şuvoi de lacrimi vreunui curios care l-ar fi putut întreba; şi se încuie în odaia lui.

O văzu pe Mathilde plimbîndu-se multă vreme prin grădină; cînd, în sfîrşit, plecă de acolo, Julien coborî şi se apropie de o tufă de trandafiri, din care ea rupsese o floare^

Noaptea era întunecoasă; Julien putu să se lase în voia durerii, fără teamă că va fi văzut. I se părea vădit că domnişoara de La Mole e îndrăgostită de vreunul din ti­nerii ofiţeri cu care vorbise atît de voioasă. îl iubise şi pe el, dar îşi dăduse seama că e un om de nimic.

„Şi, într-adevăr, aşa sînt! îşi spunea Julien, pe deplin convins ; sînt pe de-a-ntregul o fiinţă ştearsă, vulgară, plic­tisitoare pentru ceilalţi, de nesuferit pentru mine însumi." Toate însuşirile lui bune, tot ce iubise cu înflăcărare ÎI scîrbeau de moarte; şi, în această stare de imaginaţie su­cită, încerca să judece viaţa cu închipuirea lui. O aseme­nea greşeală e caracteristică omului superior.

De mai multe ori îi veni în minte ideea sinuciderii; imaginea morţii i se părea plină de farmec, ca o minunai,! odihnă, ca paharul cu apă rece dăruit nefericitului care, în deşert, se stinge de sete şi de zăduf.

„Dar moartea i-ar spori dispreţul faţă de mine ! gemu el. Ce amintire i-aş lăsa ?"

Căzut în prăpastia asta fără fund a nefericirii, unui om nu-i mai rămîne altă scăpare decît curajul. Julien n-avu destulă înţelepciune ca să-şi spună: „Trebuie s.1