Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

98

STENDI

lăsîndu-şi o portiţă deschisă spre revenirea la negoţ, dacf în sufletul lui trista prudenţă ar învinge cumva eroismul

CAPITOLUL XV Cîntecul cocoşului

Pe grai latin, iubirea e amor, Obîrşie a morţii şi izvor, Din prima clipă, al mîhnirilor A Amarul bocet după cei ce mor, Nelegiuiri şi lacrime de dor, Obida grea a remuşcărilor...

PAJERAÂMORUHl

Dacă Julien ar fi avut cît de puţin din iscusinţa care, fără nici un temei, credea că o are, ar fi putut să i felicite a doua zi de urmările călătoriei la Verrieres. LipsJ lui făcuse să i se uite toate stîngăciile. Dar şi în ziua ace el fu destul de posac; către seară însă, îi veni în minte 1 idee năstruşnică şi o împărtăşi pe dată doamnei de R6njj cu o rară îndrăzneală.

Abia se aşezaseră în grădină, cînd, fără să mai aştepţi întunecimea deplină, Julien îşi apropie gura de urechfl doamnei de Rânal şi, cu riscul de-a o compromite groaj nic, îi spuse:

— Doamnă, în noaptea asta, la ora două, am să vin fl odaia dumneavoastră; trebuie să vă spun ceva.

Julien tremura de grijă să nu-i fie respinsă propunere rolul de seducător îl apăsa atît de greu, încît, dacă şi-ar) ascultat îndemnul inimii, s-ar fi încuiat în odaia lui pentd mai multe zile şi s-ar fi ferit să le vadă pe cele dou doamne, îşi dădea seama că prin purtarea lui calculată d|j ajun, stricase tot ce păruse frumos în ziua precedentă] nu mai ştia, într-adevăr, pe ce cale să apuce.

Doamna de Rânal răspunse cu o indignare sinceră! deloc exagerată la propunerea neobrăzată pe care Juliel cuteza să i-o facă. Lui i se păru că întrezăreşte dispreţul!
Hui iul ei răspuns. Sigur e că răspunsul acesta, rostit în c, cuprinsese şi un ei, aş! Pretextînd că are să le junii ceva copiilor, Julien se duse în camera lor şi, cînd întoarse, se aşeză lîngă doamna Derville, cît mai de-iii te ite «le a-i lua mîna. Conversaţia fu serioasă, iar Julien (li »urcă foarte bine, în afara cîtorva clipe de tăcere, în npiil cărora îşi frămînta creierul. „De ce nu pot să I' •< esc vreo manevră iscusită, îşi spunea el, ca s-o silesc doamna de Renal să-mi arate semnele de dragoste ni care, acum trei zile, mă făceau să cred că e a mea !?" simţea descumpănit de starea aproape l/.n.idăjduită în care împinsese lucrurile. Şi totuşi, nimic iu i .11 fi încurcat mai mult decît reuşita !