Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

120

STEND1IAI

„E datoria mea să-i vorbesc", îşi spuse el în cele din urmă, dar frumuseţea încăperii îl tulburase şi se simţea dl pe acum jignit de cuvintele aspre ce îi puteau fi adresate»

Tînărul îl zări prin oglindă, se întoarse şi, lepădîndu I pe neaşteptate înfăţişarea supărată, îi spuse cum nu m poate mai blînd:

— Ei, în sfîrşit, aţi reparat-o, domnule ?

Julien rămase încremenit. Cum tînărul se întoarse ci faţa, văzu crucea episcopală pe pieptul lui: era episcop* de Agde. „Ce tînăr e! gîndi Julien. Să tot aibă şase sas opt ani mai mult decît mine!..."

Şi se ruşina de pintenii pe care îi purta.

— Sfinţia-voastră, răspunse el sfios, sînt trimis părintele Ch61an, cel mai vîrstnic din soborul preoţesc.

— Ah! Mi s-a vorbit foarte bine despre el, spu episcopul cu o voce îndatoritoare ce spori încîntarea Iul Julien. Dar îţi cer iertare, domnule; te luasem drept pa soana care trebuie să-mi repare tiara. Au împachetată prost la Paris; pînza de argint s-a stricat rău de tot cătfl vîrf. O să arate cît se poate de urît, adăugă mîhnit tînărul episcop. Şi acum mă mai fac să şi aştept!

— Sfinţia-vostră, dacă îmi îngăduiţi, mă duc să v.i caut tiara.

Frumoşii ochi a lui Julien îşi atinseră ţinta.

— Du-te, domnule, îi răspunse episcopul cu o poJ liteţe fermecătoare. Am nevoie de ea, chiar acum. Ifldfl pare nespus de rău că sînt silit să-i fac pe preoţii din soboB să mă aştepte.

Cînd Julien ajunse în mijlocul încăperii, se mal] întoarse o dată spre episcop şi văzu că începuse iar să dea binecuvîntări. „Ce-o mai fi şi asta ? se întrebă Julien. Fătfl îndoială că e o pregătire pentru slujba care va avea loc." *,

Ajuns în chilia unde se aflau valeţii, văzu tiara in | mîinile lor. Ei, supunîndu-se fără voie privirii porunci toare a lui Julien, îi dădură tiara preasfinţiei-sale.

Julien se simţea mîndru că o duce ; străbătînd încăpeJ rea cea mare, călca cu pas rar şi ţinea tiara cu mult refl pect. Pe episcop îl găsi tot în faţa oglinzii, unde, cu toafl