Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Itl.'l <

P»"7" V--------

boule, cum o ucide remuşcarea. Iată măreţia în senti-krntc. Dar cum de-am putut să-i inspir o asemenea dra-■îsto, eu, atît de sărac, atît de prost crescut, atît de ■«ştiutor, ba, cîteodată, atît de grosolan în purtări ?"

I n i r-o noapte, copilul se simţi mai rău ca orieînd. Pe la ii dimineaţa, domnul de Renal veni să-1 vadă. Micuţul, luit de febră, era grozav de roşu şi nu-şi putu recu-isio tatăl. Deodată, doamna de R6nal se aruncă la pi-iioIc soţului ei. Julien îşi dădu seama că are să

I1 urisească totul şi să se piardă pentru totdeauna.

Din fericire, purtarea ei ciudată nu-i fu pe plac dom­in i de Rânal.

La revedere, la revedere! îi spuse el pleeînd.

Nu, ascultă-mă, îi strigă soţia îngenuncheată di-iiinca lui şi căutînd să-1 oprească. Află tot adevărul. Eu iu aceea care îmi ucid copilul. Eu i-am dat viaţă şi eu i-o I» se. M-a pedepsit cerul; în faţa lui Dumnezeu sînt vi->'• .na de crimă. Trebuie să mă pierd şi să mă umilesc sin-uifl ; poate că jertfa asta va potoli mînia Domnului. I )acă domnul de Renal ar fi avut imaginaţie, arfi pri-

t'ţnit iotul.

închipuiri, spuse el îndepărtîndu-şi soţia, care Aula să-i îmbrăţişeze genunchii. Toate astea nu sînt decît |l bipuiri! Julien, mîine, în zori, să trimiţi după medic. Şi plecă să se culce. Doamna de R6nal se prăbuşi în iiuiichi, aproape leşinată, împingîndu-1 cu un gest i< mvulsiv pe Julien, care voia s-o ajute. I ulien rămase uimit.

„lată, deci, adulterul! îşi spuse el. E cu putinţă oare ca Hiliu moşii de popi... să aibă dreptate ? Ei, care săvîrşesc «liu-a păcate, sa aibă parte de cunoaşterea adevăratei teo-H| a păcatului ? Mare ciudăţenie !..."

De douăzeci de minute, de cînd plecase domnul de Hf nai, Julien îşi vedea iubita cu capul sprijinit de pătuţul Uiipiiului, împietrită şi aproape leşinată. „Iată o femeie cu