Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

136

STENDIU

— La noapte nu ne vedem. Soţul tău are bănuieli., putea să jur că scrisoarea aceea lungă, pe care o cit oftînd, e o scrisoare anonimă.

Din fericire, Julien îşi încuia odaia cu cheia. Doar de R6nal îi trăsni ideea nebună că avertismentul lui n-a decît un pretext ca să n-o vadă. îşi pierdu cu desăvîrşii minţile şi, la ora obişnuită, veni la uşa lui. Julien, care i zise zgomotul pe coridor, suflă neîntîrziat în lampă. se căznea să-i deschidă uşa. Să fie doamna de Rfinal ? Să I soţul gelos ?

A doua zi, de cu zori, bucătăreasa, care ţinea la Julie îi aduse o carte pe a cărei copertă el citi aceste cuv scrise în italieneşte: Guardate alia pagina 130¹.

Pe Julien imprudenţa aceasta îl înfricoşa. Căută pag na 130 şi găsi, prinsă cu un ac, scrisoarea de mai jos, ser în grabă,, scăldată în lacrimi şi cu numeroase greşeli ortografie. De obicei, doamna de Rânal scria foarte îng jit: amănuntul acesta îl mişcă şi-1 făcu să uite pentru J clipă groaznica ei lipsă de prevedere.

„N-ai vrut să mă primeşti în noaptea asta ? Sînt cli cînd îmi vine a crede că nu ţi-am citit niciodată pînă fundul sufletului. Privirile tale mă înspăimîntă. Mi-e: de tine. Doamne ! oare nu m-ai iubit niciodată ? Ati soţul meu n-are decît să ne descopere dragostea şi să închidă pe vecie într-o temniţă, la ţară, departe de cop mei. Poate că aşa vrea Dumnezeu. M-aş prăpădi curînd Dar tu ai fi un monstru !

Nu mă iubeşti ? Te-au plictisit nebuniile, remuşcărilo mele, nelegiuitule ?! Vrei să mă pierzi ? îţi spun eu, lesnJ cum. Du-te, arată scrisoarea asta în tot oraşul, sau mai bine arat-o numai domnului Valenod. Spune-i că te » besc, ba nu, să nu rosteşti asemenea blasfemie, spune-i efl

l Uită-te la pagina 130.