Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

139

ă. Vai, dacă nu mă iubeşti, după cum mă tem, ce lungă trebuie să ţi se pară scrisoarea mea!

SCRISOARE ANONIMĂ

«Doamnă

Toate micile dumitale uneltiri sînt cunoscute; dar [persoanele care au interes să le înăbuşe sînt înştiinţate. I |)inir-un rest de prietenie, te sfătuiesc să te lepezi cu totul ■c ţărănuşul dumitale. Dacă ai să fii destul de cuminte s-o ■tel, soţul dumitale va crede că înştiinţarea primită îl ■ninlc şi-1 vom lăsa în greşeala lui. Gîndeşte-te că îţi cu-fcusc taina. Tremură, nefericito! Acum va trebui mers wtpt lată de mine.»

< înd vei termina de lipit cuvintele din scrisoare (ai re-kuiioscut în ele felul de-a vorbi al directorului ?), ieşi din ■H*fl, ne vom întîlni.

Mă voi duce în sat şi mă voi întoarce părînd tulburată; ■r fapt, chiar voi fi aşa. Doamne! ce îndrăznesc să fac! şi mutic astea fiindcă ţie ţi s-a părut că ghiceşti o scrisoare [itionimă. în sfîrşit, cu faţa răvăşită, îi voi da soţului meu ■li boarea, spunîndu-i că mi-a înmînat-o un necunoscut, fl'u du-te şi te plimbă cu copiii pe drumul dinspre pădure I |l nu le întoarce pînă la ora mesei.

I >in vîrful stîncilor, poţi vedea turnul hulubăriei. Dacă Im i urile merg bine, voi pune acolo o batistă albă; dacă im n o să pun nimic.

I "ne inima ta, nerecunoscătorule, n-o să te facă să

ri ii vreun mijloc de a-mi spune că mă iubeşti, înainte

un pleci la plimbare ? Orice s-ar întîmpla, fii sigur de-un

||lii i ii : după despărţirea noastră definitivă, n-am să mai

■IftU'sc nici o zi măcar. Ah! mamă rea! Am scris două

|v»hI>i' goale, dragă Julien. Nu le simt deloc; în clipa asta

im mi pot gîndi decît la tine şi le-am scris doar ca să nu

MtA dojeneşti. Acum, cînd sînt ameninţată să te pierd, la ce

140

STENDHAL

m-aş mai preface ? Da, mai bine să crezi că am inimă de fiară, decît să mint în faţa bărbatului pe care îl ador ! Am minţit destul în viaţa mea. Fie, te iert dacă nu mă mai iubeşti. N-am timp să-mi recitesc scrisoarea. Pentru mim mi se pare o nimica toată să plătesc cu viaţa zilele fericii petrecute în braţele tale. Tu ştii că ele mă vor costa şi i mult."

CAPITOLUL XXI Dialog cu un stăpîn

Alas, ourfrailty is the cause,

we:

For such as we are made

such we be.

TWELFTHNIGI

Timp de o oră întreagă, Julien adună cuvintele cu plăcere de copil. Pe cînd ieşea din odaie, îşi întîlni ele împreună cu doamna de R6nal; ea luă scrisoarea cu simplitate şi un curaj ce dovedeau un înspâimîntător.

— S-a uscat lipiciul îndeajuns ? îl întrebă.

„Oare asta să fie femeia înnebunită de remuşcări', gîndi Julien. Ce planuri are acum ?" Era însă prea mîndr ca s-o întrebe, dar niciodată, poate, n-o plăcuse atît.

— Dacă lucrurile sfîrşesc râu, mi se va lua totu adăugă ea cu acelaşi sînge rece. îngroapă caseta asta deva, în munte; poate câ într-o zi o să-mi fie singur avere. Şi îi dădu o casetă mică, de sticlă, îmbrăcată în mj rochin roşu, plină cu aur şi cîteva diamante. Acutl pleacă, îi spuse.

l Vai, nu eşti tu de vină, ci slăbiciunea ta / Aşa ne e plămada, şi n-o | tem schimba (engl.) Din^l douăsprezecea noapte de Shakespeare (n t)

îmbrăţişa copiii şi-1 sărută de două ori pe cel mai mic dintre ei. Julien stătea neclintit. Doamna de Rânal se îndepărtă cu paşi repezi şi fără să-1 privească.

Din clipa cînd deschisese scrisoarea anonimă, viaţa domnului de R6nal devenise un chin. Atît de zguduit nu mai fusese din timpul duelului pe care trebuise să-1 aibă In 1816 şi, ca să vorbim drept, gîndul că ar putea primi un glonte îl făcuse atunci mai puţin nefericit decît era acum. I )omnul de Renal cerceta scrisoarea pe toate părţile: „Nu uimva e scrisă de-o femeie ? Şi dacă este, ce femeie a I mris-o ?" Se gîndea, rînd pe rînd, la toate femeile din Ver­if Icres pe care le cunoştea, fără să-şi poată fixa bănuielile jiNupra vreuneia. „S-o fi dictat un bărbat ? Care bărbat ?" [Aici, aceeaşi nesiguranţă; era pizmuit şi, fără îndoială, Hirtl de cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi cunoştea. j„ Trebuie să-mi întreb nevasta", gîndi el din obişnuinţă, i o iu îndu-se de pe fotoliul unde se prăbuşise.

„Doamne! îşi spuse de îndată ce se ridică şi se lovi cu nulina peste frunte, de ea mai ales trebuie să mă feresc; acum imn duşman." Şi, de mînie, îl podidiră lacrimile.

Printr-o dreaptă cumpănire a uscăciunii sufleteşti din ■ no c formată toată înţelepciunea practică a provinciali-l|or, domnul de R6nal se temea cel mai mult, în clipa |§wea, tocmai de cei doi prieteni ai lui mai intimi.

„în afară de ei, mai am poate încă vreo zece prieteni." [Şl II irecu în revistă, socotind pe rînd cît l-ar căina fiecare. LI ,11 toţi, la toţi o să le facă cea mai mare plăcere nenoro-■Hira mea!" spuse el furios. Din fericire, domnul de Mf nai se credea foarte invidiat, şi nu fără pricină. în afară tft rasa atît de frumoasă din oraş, pe care regele *** o pliiNlise pentru totdeauna culcîndu-se sub acoperişul ei, îşi [oiiuiluise cît se poate de bine castelul de la Vergy. Faţada ii uj'.i.ivise în alb, iar ferestrele aveau nişte jaluzele verzi Mi toată frumuseţea. Domnul de Rânal găsi o clipă de ir mc re sufletească gîndindu-se la măreţia castelului. ivlrul este că silueta clădirii se zărea de la trei sau

142

STENDH/

patru leghe depărtare, spre paguba conacelor sau a aşa-z selor castele din vecinătate, cărora le fusese lăsată umil culoare cenuşie dăruită de timp.

Domnul de Renal se putea bizui doar pe lacrimile pe mila unuia dintre prietenii săi, epitrop al parohiei; i bietul om era un nătîng care plîngea din orice. Şi, totuşi, el era singura scăpare.

„Nu există nenorocire mai mare decît ă mea ! îşi spv domnul de Rânal cu turbare. Ce singur sînt!"

„E cu putinţă oare, se întrebă omul acesta într-ade vrednic de plîns, e cu putinţă oare ca, în nenorocirea me să n-am măcar un prieten căruia să-i cer sfatul ? Căci sil că-mi pierd minţile ! Ah, Falcoz ! ah ! Ducros", exclar el cu amărăciune. Aşa se numeau doi prieteni ai lui copilărie, pe care şi-i îndepărtase din trufie, în 1814. erau nobili, iar domnul de Rânal ar fi vrut să înlăture ţfl nul de egalitate folosit între ei încă de pe cînd erau copii.*

Unul dintre ei, Falcoz, bărbat inteligent şi inimos, ne gustor de hîrtie la Verrieres, cumpărase o tipografie în ( pitala judeţului şi scotea un ziar. Congregaţia hotărîse să^l ruineze: ziarul fusese condamnat, iar lui Falcoz îi fuse retras brevetul de tipograf. în aceste triste împrejurări, | încercase, pentru prima oară după zece ani, să-i se domnului de Rânal. Şi primarul din Verrieres socotise i se cuvenea să-i răspundă ca un roman: „Dacă minist regelui mi-ar face cinstea să mă întrebe, i-aş spune : naţi-i fără milă pe toţi tipografii din provincie şi pune monopol pe tipografii, ca pe tutun". De scrisoarea aceastl trimisă unui prieten intim şi admirată pe vremuri de într gul Verrieres, domnul de Rânal îşi amintea acum groază. „Cine ar fi crezut că, avînd rangul, averea şi dec raţiile mele, o voi regreta într-o bună zi ?" în focul porii rilor acestora de mînie, cînd împotriva lui însuşi, cîr împotriva a tot ce-1 înconjura, domnul de Renal petre noapte îngrozitoare; dar, din fericire, nu se gîndi să-i pîndească soţia.