Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

148

STENOIIAI

— Domnule, îi răspunse ea în cele din urmă, îţi voi besc ca o femeie crunt lovită în onoarea ei, adică în ce arofl mai scump.

Doamna de Rânal îşi păstră sîngele rece neclintii Ifl tot timpul discuţiei acesteia penibile, de care depind, u posibilitatea de-a mai trăi încă sub acelaşi acoperiş cili Julien. Căuta ideile pe care le socotea cele mai potrivite cfl să îndrume furia oarbă a soţului ei. Rămăsese nesimH ţitoare la toate ocările ce-i fuseseră adresate, ba nici nu ifl ascultase măcar, căci atunci se gîndea la Julien. „O sâ flfl oare mulţumit de mine ?"

— Ţărănuşul ăsta, pe care noi l-am copleşit cu atenţii

şi chiar cu daruri, poate că n-are nici o vină, spuse ea t^| cele din urmă, dar nu-i mai puţin adevărat că el mi-a pi i lejuit cea dintîi jignire... Cînd am citit mîrşăvia cuprinsă tql scrisoare, m-am jurat că sau el, sau eu îţi vom părăsi cas;i

— Vrei neapărat să iasă scandal, să ajungem amîndol 1 de rîsul lumii ? Dai apă la moară multora din Verrieres... I

— E drept, toată lumea pizmuieşte bunăstarea la can înţelepciunea ocîrmuirii tale a ştiut să ridice familii noastră şi oraşul... Ştii ce ? Am să-1 pun pe Julien sa ţi ceară un concediu şi să plece o lună de zile la negustonH acela de lemne din munţi, prieten vrednic de-un lucrai'>i mărunt ca el.

— Nu care cumva s-o faci, vorbi domnul de RCn.il destul de potolit. Ceea ce îţi cer, înainte de toate, e să nu-|B spui o vorbă. Cum nu eşti în stare să te stăpîneşti, nc-ifl împinge la ceartă... doar ştii cît e de ţîfnos domnişorii ăsta!

— Julien n-are pic de tact, urmă doamna de Rânal. ^M fi el învăţat, tu te pricepi la asemenea lucruri, dar, in adîncul sufletului, tot ţăran rămîne. în ce mă priveşte, afl o părere proastă despre el din ziua cînd a refuzat s-o ia pfl Elisa, care îi asigura oarecare stare, şi asta sub motiv ^H din cînd în cînd, ea îl vizitează în taină pe domnul Val^f nod.

ţV ŞI NEGRU

149

— Ah! se minună domnul de R6nal ridicînd din nprîncene, aşa ţi-a spus Julien ?

— Nu, nu tocmai aşa, mi-a vorbit totdeauna despre illiita chemare pe care o simte pentru altar; dar, crede-mă, puma chemare a tinerilor ăstora e să aibă ce mînca. Mi-a ilui de înţeles destul de lămurit că ştie despre vizitele tai-

Milcc ale Elisei.

• Şi eu, eu habar n-aveam de ele! făcu domnul de l<< nai înfuriindu-se iar şi apăsînd fiecare cuvînt. în casa

[du-a se petrec lucruri despre care nu ştiu nimic... Cum ?! A fost ceva între Elisa şi Valenod ?

De! e o poveste veche, dragul meu, îi răspunse

• i mina de Rânal rîzînd, şi poate că nu s-a întîmplat ni-

llttu rău între ei. Era pe vremea cînd bunul nostru prieten

wulcnod nu s-ar fi supărat deloc dacă lumea din Verrieres

mi li crezut că între mine şi el s-a statornicit o mică

Bragoslc platonică.

M-am gîndit eu o 'dată la asta, strigă domnul de Hf nai plesnindu-se peste frunte furios şi trecînd de la o il< .1 i|>ei ire la alta. Dar tu de ce nu mi-ai spus nimic ?

Trebuia oare să împing la ceartă doi prieteni pen-■u o toană a îngîmfării scumpului nostru director ? Cărei ; din lumea bună nu i-a trimis el cîteva scrisori gro-; spirituale şi chiar niţel curtenitoare ?

— Nu cumva ţi-o fi scris ?

• Domnul Valenod scrie mult.

■ Arată-mi scrisorile, imediat, îţi poruncesc să mi le ! Şi domnul de Rânal se înălţă cît putu mai mult.

— Ba asta n-am s-o fac, îi răspunse ea cu o blîndeţe mergea aproape pînă la nepăsare. Am să ţi le arăt Btâ, cînd ai să fii mai cuminte.

La dracu! Ai să mi le arăţi chiar acuma ! strigă iul de Renal ameţit de furie şi, totuşi, mai fericit i de douăsprezece ceasuri încoace.