Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

pidejde că-i va putea înlătura autoritatea prin cine ştie ce

mijloace rafinate. Răzbunarea stăpînului e cumplită,

Mnţţcroasă, dar e ostăşească, mărinimoasă : 6 lovitură de

[tuninai pune capăt la toate. Un soţ însă, în veacul al XlX-lea,

■I ucide nevasta cu ajutorul dispreţului public, închi-

hh lui toate uşile saloanelor.

154

STEND1I Al

Simţămîntul primejdiei se trezi cu tărie în sufletul doamnei de R6nal de îndată ce se întoarse în încăpcul. ei. Dezordinea din odăi o izbi: broaştele tuturor cufăr;i\< lor, atît de drăguţe, fuseseră sparte; cîteva bucăţi din pai chet fuseseră scoase. „Ar fi fost fără cruţare faţă de miiu ' îşi spuse ea. Să strice parchetul din lemn colorat, cate i place atît de mult! Cînd vreunul din copii intră aici cu ghetuţele ude, el se face foc şi pară. Acum 1-a stricat pe n tru totdeauna!" Priveliştea furiei acesteia alungă repede din inima doamnei de R6nal ultimele mustrări pe care ţi le mai făcea pentru izbînda ei prea grabnic dobîndită.

Puţin înainte de-a suna clopotul pentru masă, Julicn | se întoarse împreună cu copiii. La desert, după ce servitorii plecaseră, doamna de Renal îi spuse cu un ton foarte rece:

— Mi-ai mărturisit dorinţa de a petrece doul săptămîni la Verridres. Domnul de Rânal binevoieşte să-ţi îngăduie un concediu. Poţi pleca oricînd vrei. Dar, i .1 să nu-şi piardă copiii vremea degeaba, ţi se vor trimite zil­nic lecţiile lor şi le vei corecta.

— Sigur, adăugă domnul de R6nal cu un ton foarte acru, nu-ţi voi da mai mult de o săptămînă.

Pe chipul lui, Julien desluşi zbuciumul unei inimi adînc chinuite.

— încă nu s-a hotărît într-un fel sau altul, îi spus* Julien iubitei lui cînd rămaseră o clipă singuri în salon.

Doamna de Rânal îi povesti repede tot ce făcuse cl< dimineaţă şi pînă atunci.

— Amănuntele ţi le las pentru Ia noapte, mai spuse ea rîzînd.

„Perversitate de femeie ! gîndi Julien. Ce plăcere, cţ] instinct le împinge să ne înşele ?"?

— Găsesc că dragostea te-a luminat şi te-a orbii 111 acelaşi timp, îi zise el cu oarecare răceală în glas. AstijB te-ai purtat admirabil; dar e oare prudent să ne vedem Iu

noapte ? Casa asta e înţesată de duşmani; gîndeşte-te la ura pătimaşă pe care mi-o poartă Elisa.

— Ura ei seamănă grozav cu indiferenţa pătimaşă pe torc o ai tu pentru mine.

— Chiar dacă aş fi indiferent, şi tot ar trebui să te ) dintr-o primejdie în care eu te-am împins. Dacă, din

fniimplare, domnul de R6nal i-ar vorbi Elisei, cu un sin­gur cuvînt ea ar putea să-1 facă să ghicească tot. Şi crezi că H-ar putea să se ascundă lîngă odaia mea, înarmat pînă în finţi ?...

— Cum, nici măcar curaj n-ai ?! făcu doamna de I cu toată semeţia unei doamne nobile.

,— Nu m-aş înjosi niciodată să vorbesc despre curajul u, îi răspunse Julien rece. Ar fi o ticăloşie. Lumea | H in decît să mă judece după fapte. Dar, adăugă el,

Iluiiitlu-i mîna, nu-ţi închipui cît de mult ţin la tine şi cît nu bucur că vom putea să ne luăm rămas bun înaintea trudei noastre despărţiri!

CAPITOLUL XXII

Fel de a se purta în 1830

Cuvîntul i-a fost dăruit omului ca să-şi tăinuiască gîndurile.

R. P. MALAGRIDA¹

I )e cum sosi la Verridres, Julien se mustră pentru pur-lui nedreaptă faţă de doamna de Rdnal. „Aş fi dis-t-o ca pe o femeiuşcă dacă, din slăbiciune, n-ar fi

i în discuţia cu domnul de Renal! Ştie să se descurce adevărat diplomat, iar eu ţin cu învinsul care îmi e Fapta mea e plină de meschinărie burgheză; orgo-

tmi e atins fiindcă domnul de Renal e tot bărbat şi,

Mtilagrida, iezuit portughez, autor al unor scrieri cu caracter religios.

156

STENDHAI,

■^

deci, face parte din ilustra şi vasta corporaţie căreia am cinstea să-i aparţin; nu sînt decît un dobitoc !"

Părintele Chelan refuzase locuinţele pe care liberalii cei mai cu vază din ţinut i le oferiseră pe întrecute atum i cînd destituirea din slujbă îl alungase de la parohie. Cele două odăi pe care le închiriase erau ticsite cu cărţi. Julim voind să arate oamenilor din Verrieres ce înseamnă preot, luă de la taică-său o duzină de scînduri de brad şi i cară el însuşi în spinare de la un capăt la altul al stră principale. împrumută scule de la un vechi prieten întocmi îndată o bibliotecă pe care aşeză cărţile părintelu Cheian.

— Credeam că deşertăciunea lumii ţi-a stricat sufle tul, îi spunea bătrînul plîngînd de bucurie. Dar fapta ast răscumpără copilăria săvîrşită cu uniforma aceea străluc toare din garda de onoare, care ţi-a adus atîţia duşmani.

Domnul de R6nal poruncise ca Julien să locuiască el. Nimeni nu bănui ce se întîmplase. A treia zi după se rea la Verrieres, Julien văzu venind, chiar în odaia lui, personaj atît de însemnat ca domnul subprefect de Mat giron. Abia după două ceasuri întregi de flecăreală rost şi de văicăreli amare asupra răutăţii lumii, a lipsei I cinste din partea oamenilor care au în seamă administr rea banilor publici, a primejdiilor prin care trecea biat Franţa etc, etc. Julien întrezări, în sfîrşit, motivul vizite Erau în capul scării, iar bietul preceptor, pe jumătat căzut în dizgraţie, îl conducea cu tot respectul cuvenit viitorul prefect al vreunui fericit judeţ, cînd acesta bine să se intereseze de averea lui, să-i laude modestia în vinţa pretenţiilor băneşti etc, etc. în sfîrşit, domnul d Maugiron, strîngîndu-1 în braţe cu aerul cel mai părinte îi propuse să-1 părăsească pe domnul de Renal şi să inti la un funcţionar care avea copii de educat şi care, ca şi gele Filip, mulţumea cerului nu atîta pentru că îi dărui