Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

157

urmaşi, cît pentru că îi învrednicise să se nască în preajma domnului Julien. Preceptorul lor ar fi răsplătit cu opt sute ilc franci, plătibili nu lunar, „căci aşa nu e nobil, spuse domnul de Maugiron, ci trimestrial, şi totdeauna la înce­putul trimestrului".

Veni şi rîndul lui Julien care, de o oră şi jumătate, i ii pta plictisit să ia cuvîntul. Răspunsul lui desăvîrşit şi, mai ales, lung ca un ordin în scris, lăsa să se înţeleagă toiul, deşi nu spunea nimic precis. Ai fi putut găsi în el, totodată, respect pentru domnul de Rânal, veneraţie pen­tru localnicii din Verrieres şi recunoştinţă pentru ilustrul mibprefect. Subprefectul, uimit că găseşte un om şi mai ie-ruil decît el, încercă zadarnic să scoată ceva mai precis. Julien, încîntat, folosi prilejul acesta ca să se exerseze şi i i i cîncepu discursul în alţi termeni. Niciodată vreun mi-iii ii u cu darul vorbirii, care vrea să acopere sfîrşitul unei ■cdinţe, cînd deputaţii par că vor să se trezească, n-a spus Mai puţine lucruri în mai multe cuvinte. De-abia ieşi 'i"innul de Maugiron, că Julien şi începu să rîdă ca un ne­bun. Iar pentru a profita de verva lui de iezuit, îi scrise domnului de Renal o scrisoare de nouă pagini, în care po-Vrstca tot ce i se spusese şi îi cerea, umil, sfatul. „Ticălosul flit a nu mi-a spus, totuşi, cum se numeşte persoana care ■ce oferta! O fi domnul Valenod... Te pomeneşti că el ■ide, în exilul meu la Verrieres, efectul scrisorii ano­nime... "

După ce expedie scrisoarea, Julien, mulţumit ca un Iftfiâlor care, la şase dimineaţa, într-o minunată zi de , nimereşte într-o poiană plină de vînat, se duse să nun sfatul părintelui CMlan. Dar, înainte de-a ajunge la ptOt, cerul, voind să-i mai facă o bucurie, i-1 scoase în pe domnul Valenod, căruia nu-i ascunse faptul că e SC mîhnit; un băiat sărman ca el aparţine trup şi suflet tatei *. hemări sădite de cer în inima lui, dar chemarea nu