Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

10ŞI ŞI NEGRU

183

U&ui om curajos care, sătul de viaţă, a luat o doză de stra-monium şi nu se mai mişcă decît prin resort, ca să zicem işa, şi nu-1 mai interesează nimic. Aşa s-a întîmplat cu Ludovic al XlV-lea care, pe patul de moarte, a spus : Cînd mim rege. Admirabile cuvinte.

A doua zi, în zori, domnul de Rânal primi o scrisoare uionimă, compusă în stilul cel mai jignitor cu putinţă. în flecare rînd erau cuprinse cuvintele cele mai grosolane I > ■ ivind situaţia lui. Era opera vreunui subaltern invidios. Scrisoarea aceasta îl făcu din nou să se gîndească la nece-n ii ca unui duel cu domnul Valenod. Apoi curajul i se avîntă pînă la hotărîrea de-a trece imediat la fapte. Dom­nul de Rânal plecă singur şi se duse la armurier să-şi cum­pere pistoale, pe care puse să i le încarce.

„De fapt, îşi spunea el, chiar dacă ar reveni pe lume

tH'trmuirea aspră a împăratului Napoleon, eu n-aş avea

i mi reproşez nici un ban luat prin pungăşie. M-am

ffleut, cel mult, că nu văd; dar am în sertar destule scrisori

itirc mă îndreptăţeau să procedez aşa."

' Pe doamna de Rânal mînia lui rece o înspăimîntă ; îi amintea nefericita idee a văduviei, pe care încerca zadar-Dlc s-o alunge. Se închise cu soţul ei într-o cameră. Dar degeaba îi vorbi timp de mai multe ore: noua scrisoare nu mimă îi călise hotărîrea. în cele din urmă izbuti să-i transforme curajul de-a trage o pereche de palme domnu-

Valenod în acela de a-i. oferi şase sute de franci lui

;en ca să-şi plătească întreţinerea la seminar pe timp li un an. Domnul de Rânal, blestemînd de mii de ori ziua avusese nefericita idee să-şi aducă un preceptor în

, uită de scrisoarea anonimă.

•Se mai mîngîie puţin chibzuind la un lucru pe care nu

ipuse soţiei sale: cu dibăcie, şi folosindu-se de ideile ite ale tînărului, nădăjduia să-1 facă să refuze, €hiar sumă mai mică, oferta domnului Valenod.