Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

189
patimii pe care o inspirase îi alungă aproape toată sfiiciu­nea. Frumoasa domnişoară n-avea timp de pierdut: ea citi tn ochii lui Julien.

— Fumul ăsta de pipă vă face să tuşiţi. Veniţi să luaţi Misa mîine, înainte de ora opt dimineaţa; atunci sînt ■proape singură.

— Cum vă numiţi ? o întrebă Julien, cu zîmbetul ios al timidităţii fericite.

— Amanda Binet.

— îmi daţi voie să vă trimit, peste un ceas, un pachet are cît ăsta care-1 am la mine ?

Frumoasa Amanda se gîndi puţin.

— Sînt supravegheată; ceea ce îmi cereţi mă poate

......promite; totuşi, mă duc să-mi scriu adresa pe o hîrtie.

Puneţi hîrtia deasupra pachetului şi trimiteţi-mi-1 fără pună.

— Numele meu e Julien Sorel, îi spuse tînărul; n-am rude şi nici cunoştinţe în Besanc.on.

— Ah, înţeleg, se bucură ea, veniţi să studiaţi dreptul ?

— Vai, nu, răspunse Julien; sînt trimis la seminar. Dezamăgirea cea mai deplină se aşternu pe chipul fru-

i Amanda; care chemă un chelner: acum avea curaj. «lnerul îi turnă cafea lui Julien fără să se uite la el. Amanda primea banii la tejghea; Julien era mîndru că îndrăznise să vorbească; la una din mesele de biliard se is-■Me o ceartă. Strigătele şi tăgadele jucătorilor, răsunînd ■ lala aceea imensă, făceau un zgomot care îl uimea pe Julirn. Amanda era visătoare şi-şi coborîse privirile.

f* — Dacă voiţi, domnişoară, vorbi el deodată, sigur pe I, voi spune că sînt vărul dumneavoastră. Aerul acesta de autoritate îi plăcu Amandei. „Nu e un

i.....■ I oarecare", se gîndi ea. Şi îi şopti foarte repede, fără

Ml privească, atentă ca nu cumva să se apropie cineva de

r

190

STENDHAI

— Eu sînt din Genlis, de lîngă Dijon; spune dumneata eşti tot din Genlis şi că eşti văr cu mama.

— Aşa am să fac.

— în fiecare joi, la orele cinci, vara, domnii semina rişti trec pe aici, prin faţa cafenelei.

— Dacă te gîndeşti la mine, cînd voi trece, ţine un bucheţel de violete în mînă.

Amanda îl privi mirată; privirea aceasta îi schimM curajul lui Julien în îndrăzneală sadea; se roşi groza> spunîndu-i:

— Simt că te iubesc cu dragostea cea mai înflăcărată.

— Vorbeşte mai încet, îi răspunse ea, părîml înspăimîntată.

Julien se gîndi să-şi reamintească frazele citite într-un volum răzleţ din Noua Eloisă¹, pe care îl găsise la Vei Memoria îl sluji de minune; de vreo zece minute îi recita Noua Eloisă domnişoarei Amanda, încîntată, şi era ferim de vitejia lui, cînd, deodată, frumoasa casieriţă luă o înfăţişare glacială. Unul dintre iubiţii ei se ivise la uşa ca­fenelei.

Acesta se apropie de tejghea, fluierînd şi legănîndu si umerii; apoi îl privi pe Julien. Cît ai clipi, imaginaţia acestuia, mereu aprinsă, nu mai văzu altceva decît duelul Păli, împinse ceaşca deoparte, căută să pară cît mai stă pi n pe sine, şi-şi privi potrivnicul cu deosebită atenţie. Şi cum potrivnicul îşi plecase capul ca să-şi umple, nestinghcm, un păhăruţ cu rachiu pe tejghea, Amanda, dinu o căutătură, îi porunci lui Julien să-şi plece ochii. Se supuse şi, timp de două minute, stătu neclintit la locul iui, palul dîrz şi negîndindu-se decît la ce avea să urmeze; în clipa aceea era cu adevărat un bărbat bine. Rivalul se mirase d< privirea lui Julien ; după ce-şi sorbi dintr-o înghiţitură ra chiul, îi spuse ceva Amandei, îşi vîrî amîndouă mîinile in

1 Noua Eloisă, roman al scriitorului francez Jean-Jacques RousstM

(1712-1778).