Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

4.3. DIAGNOSTICUL ŞI CLASIFICAREA BOLILOR 
PSIHICE 
Evenimentele stresante sau traumatizante pot determina 
comportamente anormale, fie acute şi tranzitorii, fie cronice sau 
degenerative. Fiecare individ este unic şi de aceea, nu există două 
persoane care să se manifeste după modele identice, aşa cum ele nu 
împărtăşesc un mediu, experienţe sau o moştenire genetică identice. 
Psihologia cognitivă a demonstrat că oamenii consideră 
avantajoasă utilizarea clasificărilor, ca metodă de grupare şi de 
reducere a descrierilor prea întinse (Bruner, 1966); dacă o persoană se 
descrie prin termenul de „african" sau „european", se formează 
imediat o imagine mintală, care poate fi greşită sub unele aspecte, dar 
care furnizează un cadru general. într-un anume sens, clasificările 
realizate în multe arii ale comportamentului anormal încearcă să ofere 
acestuia un tablou general. 
Diagnosticul anormalităţii a fost, din punct de vedere istoric, o 
chestiune de opinie, care depăşeşte scopurile lucrării noastre. 
Kraepelin (1913) este primul care a încercat o clasificare în această 
sferă. Necesitatea de standardizare şi clasificare a bolilor a recunoscut 
şi a inclus şi comportamentele anormale, cu scopul de a comunica 
rapid şi concis, prin intermediul unui diagnostic, informaţii cu privire 
la un individ. De exemplu, diagnosticul, „schizofrenie" furnizează o 
serie de informaţii imediate unui cunoscător. în acest sens, publicaţia 
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - Clasificarea internaţională a 

---

Psihopatologie: un continuum normalitatel anormalitate 153 
bolilor conţinea şi bolile mintale. A zecea ediţie a acestei publicaţii 
(ICD-10) este utilizată curent astăzi. în SUA, a fost elaborat, de către 
Asociaţia Americană de Psihiatrie, un document diagnostic mai 
extins; Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor psihice, a 
cărui a IlI-a ediţie (DSM III R) a fost recent revizuită. 
Tulburările psihice sunt clasificate în general, în două categorii 
majore; psihoze şi nevroze. 
Psihozele au ecou la nivelul întregii personalităţi, viaţa şi 
comportamentul general al individului se află sub semnul acestei 
probleme. Ca manifestări psihotice majore, au fost descrise pierderea 
contactului cu realitatea şi limitarea sau distrugerea comportamentelor 
uzuale (precum relaţionarea sau menţinerea igienei personale). în 
general, termenul de psihoză presupune tulburări de lungă durată, cu 
un anumit grad de severitate (de exemplu, schizofrenia). 
Nevrozele nu afectează întreaga personalitate, individul menţi­
nând, parţial, contactul cu realitatea. Deseori, nevroticii realizează 
anormalitatea reacţiilor şi comportamentelor lor; le pot recunoaşte şi 
discuta comportamentele dezirabile la care doresc să revină. 
Atât ICD 10, cât şi DSM III R au încetat să folosească această 
clasificare generală; aria acestor manifestări s-a dovedit atât de largă, 
încât descrierile precum „pierderea contactului cu realitatea" au 
devenit lipsite de sens. Categoriile tulburărilor psihice sunt, la ora 
actuală, mult mai specific definite. Se poate spune că utilizarea 
medicamentelor psihoactive moderne (vezi capitolul 6) a modificat 
perspectiva asupra psihozelor. 
Vom prezenta, în continuare, o discuţie cu privire la cele două 
documente diagnostice amintite. Pentru o mai bună înţelegere, 
cititorul poate consulta şi Tabelul de clasificare a tulburărilor, din 
capitol 5 (fig.5.1). 

---