Psihologie pastorală

4. Dinamica psihologică a dialogului pastoral

Il est plus facile de paraître digne des emplois

qu’on n’a pas que de ceux que l’on exerce.

Este mai uşor să părem demni de funcţiunile la care aspirăm

decât de acelea pe care le exercităm.

Dialogul dintre preot şi credincioşi, pentru a fi realmente „pastoral”, trebuie să îndeplinească următoarele „funcţii” psihologice:

a) Funcţia de susţinere afectivă sau de acceptare a interlocutorului;

b) Funcţia psiho-directivă numită şi de conducere, sau de călăuzire duhovnicească a credinciosului;

c) Funcţia mistagogică sau de „mijlocire” (intermediere) mistică;
Relaţia pastorală (relaţia dintre un preot şi un credincios) depăşeşte bineînţeles cu mult simpla relaţie psihologică. Cu toate acestea, este posibilă o autentică Psihologie Pastorală ca ştiinţă şi ca tehnică, întrucât relaţia pastorală se fundamentează şi pe norme generale care se pot studia, punându-se astfel în acţiune mecanisme psihice prezente în mod constant în preotul păstor precum şi în cei care apelează la el.

Intenţionăm acum să reflectăm asupra atitudinilor psihologice care stau la baza unei relaţii pastorale autentice, respectiv corect fundamentată şi bine structurată. Subliniem dintru început că există o diversitate infinită de situaţii în care se realizează lucrarea pastorală a preotului (ex. la casa parohială, la spital, în biserică, pe stradă etc.). Evident, psihologia nu posedă nici o reţetă prefabricată pentru a-l ajuta pe preot să înfrunte fiecare dintre situaţiile posibile. Ea îl invită în schimb să reflecteze mai întâi, personal, la reacţiile interioare pe care descrierea acestor situaţii le-a provocat imediat în el şi să le confrunte cu atitudinile pe care o relaţie pastorală autentică le pretinde.