Raportul de analiză

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost modificată prin Legea nr.222/2008, cu aplicare începând cu data de 13 noiembrie 2008.

Modificările aduse acestei legi, care au produs efecte pozitive în activitatea instanţelor de judecată vizează executarea mandatului european de arestare, dintre care menţionăm:

- sesizarea instanţei (Curtea de apel) se realizează de către procurorul de la parchetul de pe lângă Curtea de Apel, în raza căruia a fost identificată persoana urmărită internaţional, după primirea mandatului european de arestare, însoţit de o traducere în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză, aceasta fiind prezentată instanţei în stare de reţinere, dispusă de procuror prin ordonanţă motivată pe o durată de cel mult 24 ore; anterior acestei modificări,sesizarea instanţei se realiza tot de către procuror, instanţa având obligaţia să ordone, prin încheiere de şedinţă, procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel în raza căreia se presupune că s-ar afla persoana urmărită internaţional, să-l prindă pe acesta, să-l identifice şi să-l prezinte Curţii pentru a se pronunţa cu privire la măsura arestării provizorii în vederea extrădării. Vechea procedură conducea, în numeroase cauze, la respingerea cererilor având ca obiect executarea mandatelor europene de arestare – şi, implicit, la soluţionarea cauzei într-o perioadă mult mai mare de timp – întrucât respectiva persoană părăsea locul în care a fost identificată sau chiar părăsea ţara;

- soluţionarea cererii având ca obiect executarea mandatului european de arestare se realizează în baza dispoziţiilor legale în vigoare într-o perioadă de cel mult o lună, spre deosebire de vechea procedură când durata soluţionării cererii ajungea şi la şase luni;

- dispoziţiile art. 84³ aşa cum au fost modificate, reglementează situaţiile în care mandatul european de arestare poate fi retras de autoritatea judiciară a statului solicitant, instituţie care reduce durata soluţionării cauzei, cât şi numărul soluţiilor de respingere a cererilor având ca obiect executare mandat european de arestare, în vederea executării.

Decizia nr. 783/15.05.2009, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care au fost repuse în vigoare dispoziţiile art. 385⁹ alin.1, pct. 17¹ din Codul de procedură penală:

- prin Legea nr. 356/2006, dispoziţiile art. 385⁹ alin.1, pct. 17¹ din Codul de procedură penală, potrivit cărora „hotărârile sunt supuse casării, când acestea sunt contrare legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii;

- admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I, pct. 18/5 din Legea nr. 356/2006 a creat din nou (prin repunerea în vigoare a motivului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin.1, pct. 17¹ din Codul de procedură penală), instanţelor de recurs posibilitatea legală să caseze acele hotărâri judecătoreşti contrare legii sau prin care s-a făcut o greşită aplicare a legii; se evită, prin aceasta, menţinerea unor hotărâri judecătoreşti nelegale.

Decizia în interesul legii nr. 25/02.06.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie publicată în Monitorul oficial nr. 372/03.06.2009.

Prin această decizie a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 159 alin.8 teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora „recursul declarat împotriva încheierii penale prin care s-a prelungit măsura arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”, se interpretează în sensul că: 1.Sintagma folosită de legiuitor „înainte de expirarea duratei arestării preventive, dispusă anterior încheierii atacate” are caracter imperativ şi nu de recomandare. 2.Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

În practică, aplicarea acestei decizii în interesul legii a generat o interpretare care excede considerentelor ei.

Astfel, în numeroase recursuri deduse spre soluţionare, apărătorii inculpaţilor au susţinut că nesoluţionarea recursurilor înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate, duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, susţineri necorespunzătoare realităţii, deoarece:

- însăşi decizia în interesul legii, nu statuează că nesoluţionarea recursului înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate, atrage consecinţa încetării de drept a măsurii arestării preventive;

- cazurile de încetare de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului sunt prevăzute de art. 140 din Codul de procedură penală, printre acestea, cel care constituie obiectul Decizie în interesul legii nr. 25/02.06.2008, nefigurând.

- când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dorit să dea o asemenea interpretare unor dispoziţii procedural penale, a făcut-o în mod expres. Exemplificăm Decizia în interesul legii nr. VII/2006 (publicată în Monitorul oficial nr. 475/01 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite) prin care s-a statust că „Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b alin.(1) din Codul de procedură penală, a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 zile prevăzută de art. 160^b alin. (2) din Codul de procedură penală, iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile, prevăzută în art. 160^b alin. (3) din Codul de procedură penală atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate”.

- apreciem că sugestivă este şi durata foarte mare de timp – de un an de zile – între data de 2 iunie 2008 (când a fost pronunţată această decizie în interesul legii) şi data de 03 iunie 2009 (când ea a fost publicată în Monitorul Oficial), întrucât este inadmisibil ca în cazul unor măsuri urgente şi cu consecinţe incomensurabile privind libertatea persoanei, cum este cea a arestării preventive, să fie aplicate după un an de zile de la data adoptării lor.

În baza acestor considerente,apreciem că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să revină asupra acestei dispoziţii în interesul legii, care nu se justifică.

Transferul inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere de la un penitenciar la altul a fost, de asemenea, de natură a afecta durata procedurilor. Minusurile sunt de ordin legislativ şi impun reflecţii cu privire la prezenţa inculpatului la judecată în cadrul unor categorii de litigii, iar, pe de altă parte, reflecţii cu privire la introducerea unei metodologii de natură a valorifica progresul informatic în acest domeniu, care permite o întâlnire „directă” între instanţă şi inculpaţi.

Reprezentanţii Penitenciarului Timişoara au gândit un astfel de sistem, simplu de implementat, în măsura în care legea procedurală penală va deschide calea punerii în aplicare a acestor idei inovatoare, menite a scurta durata procedurilor, a asigura eficienţă procesului penal şi de a bloca tendinţele de „mişcare” ale deţinuţilor în teritoriu, prin reducerea numărului afacerilor judiciare „pretins legale”, ceea ce impune inclusiv observarea abuzului în exerciţiul drepturilor procesuale săvârşit de către inculpaţii deţinuţi.

Totodată, apreciem că, sistemul normativ care vizează instituţia recuzării trebuie amendat, căci, în prezent, dreptul la recuzare se exercită abuziv, fără ca instanţă să poată interveni. Astfel, teoretic, o cerere de recuzare se poate face iniţial împotriva unui singur judecător, ca membru într-un complet, iar, mai apoi, împotriva întregului complet. Mai mult, poate fi recuzat şi procurorul şi grefierul de şedinţă. De aceea, credem că exerciţiul acestui drept trebuie restricţionat, cel puţin în timp, legea urmând a stabili momentul până la care un astfel de drept se poate exercita.

3.2. Aplicarea prevederilor legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor şi funcţionarea sistemului informatic de repartizare
Aplicaţia ECRIS a fost instalată, la Curtea de Apel Timişoara, în decembrie 2003, iar înregistrarea dosarelor, în noua aplicaţie, a început în ianuarie 2004. Aplicaţia ECRIS a suferit dese modificări, în funcţie de cerinţele instanţelor, modificări introduse la nivel naţional.

În anul 2006 a fost instalată o versiune nouă a aplicaţiei Ecris, versiunea 3.0, mult îmbunătăţită şi cu facilităţi complexe, astfel că, în prezent, configuraţia aplicaţiei se face mai uşor, fiind mult mai explicite câmpurile folosite pentru introducerea datelor, precum şi folosirea unor nomenclatoare naţionale, ce nu pot fi modificate de utilizatori sau administratori ai aplicaţiei.

De asemenea, au fost implementate toate modificările operate cu privire la aplicaţia ECRIS, astfel cum acestea au fost transmise de către Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei.

Precizăm că, Consiliul Superior al Magistraturii a efectuat o verificare cu privire la modul de respectare a dispoziţiilor legale privind repartizarea aleatorie a cauzelor la nivelul Curţii de Apel Timişoara şi a instanţelor din raza acesteia de activitate, finalizată în luna decembrie 2009. Potrivit Raportului de evaluare întocmit de Inspecţia judiciară, la nivelul Curţii de Apel Timişoara s-a constatat că sunt respectate dispoziţiile legale şi regulamentare în domeniu, nefiind identificat niciun caz de repartizare manuală a dosarelor, fără justificare.

Relativ la dosarele şterse şi reînregistrate sub acelaşi număr şi a dosarelor care au fost repartizate automat, dar pentru care termenul automat a fost şters, la Curtea de Apel Timişoara s-a identificat un singur dosar, respectiv dosarul nr. 76/115/2009 secţia Contencios administrativ şi fiscal, relativ la care s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, privind transpunerea cauzelor de la o secţie la alta prin încheiere.

În categoria dosarelor repartizate automat pentru care termenul automat a fost şters, au fost identificate un număr de 6 dosare, fără ca în câmpul „motiv” să fie completate menţiunile privind considerentele care au justificat această operaţiune. Astfel, în dosarul nr. 3161/108/2009 obiect – recurs – materie penală, înregistrat la 30.06.2009 şi repartizat automat prin selectarea termenului „urgent” cu prim termen de judecată la 30.06.2009, ca urmare a ştergerii termenului automat fixat iniţial, dosarul a fost repartizat cu prim termen 01.07.2009, aceluiaşi complet de judecată „PUrgent”, fără nicio justificare. În rest, situaţiile de acest fel au fost apreciate ca justificate.

Aceeaşi verificare a pus în evidenţă că în program sunt incluse termene diferite pe materii şi pe aceeaşi materie în funcţie de urgenţa cauzei, cu excepţia secţiei penale, unde asocierea se face manual.

În acelaşi timp s-a constat că repartizarea dosarelor se realizează la data sesizării instanţei, semnalându-se mici diferenţe între data înregistrării şi data repartizării (ex. dosarul nr. 895/59/2009 – secţia litigii de muncă, şi dosarul nr. 692/59/2009), ale căror cauze au fost puse pe seama volumului de activitate, ceea ce face ca la registratură, grefierii registratori să nu reuşească, întotdeauna, să repartizeze toate dosarele sosite în aceeaşi zi.

Relativ la aplicaţia ECRIS reţinem şi unele deficienţe, de natură a afecta principiul gestionării dosarului de către judecător, precum şi stabilirea unui raport între durata soluţionării cauzelor, vechimea cauzelor pe rol care să poată fi explicat nu numai statistic, dar şi juridic, cu consecinţe asupra imaginii justiţiei. Astfel, din punct de vedere statistic, diferenţa dintre vechimea pe rol şi durata de soluţionare o reprezintă perioadele de suspendare. Din punct de vedere juridic, diferenţa dintre vechimea pe rol şi durata de soluţionare o reprezintă, de la caz la caz, atât perioadele de suspendare, cât şi alte cauze intervenite în activitatea de judecată (obiective sau subiective) care prelungesc durata de soluţionare a cauzei, dar din punct de vedere al justiţiabilului, durata de soluţionare este egală cu vechimea cauzei pe rol, întrucât el percepe durata procesului de la promovarea cererii iniţiale şi până la primirea hotărârii finale.

Un alt motiv important ce a generat o serie de dificultăţi în repartizarea aleatorie a dosarelor o reprezintă volumul mare de cauze înregistrate pe rolul aceleiaşi secţii, fapt ce a determinat modificarea parametrilor de repartizare statuaţi, respectiv de la două săptămâni şi o lună, la şase săptămâni şi chiar la două luni, toate aceste modificări fiind efectuate în urma întocmirii proceselor-verbale vizate de către preşedintele de secţie şi îndosariate pentru păstrare.

Faţă de numărul mare de cauze, înregistrate pe rolul secţiei de litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a impus modificarea plafonului maxim de cauze la prim termen, în urma efectuării adreselor către Biroul de Informatică, ajungându-se, în acest fel, în medie, la un număr de 47 de dosare până la finele lunii mai 2009.

Acestea sunt câteva motive pentru care Curtea de Apel Timişoara a formulat propuneri pentru modificarea dispoziţiilor regulamentare, în acord cu principiul transparenţei care guvernează distribuirea aleatorie a cauzelor. Exemplificăm propunerea de modificare art. 99 alin. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în raport cu dispoziţiilor Art. 153 alin. 3 Cod procedură civilă, privind preschimbarea primului termen de judecată, propunere însuşită de Consiliul Superior al Magistraturii, fiind sesizat Ministerul Justiţiei pentru o intervenţie legislativă.

În concluzie, apreciem că, pentru rezolvarea problemelor de mai sus se impune punerea de acord a programului informatic utilizat, cu dispoziţiile regulamentare şi legale în materie.
3.3. Durata de soluţionare a cauzelor
Accesul liber la justiţie obligă instanţele la respectarea dreptului persoanelor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituţia României şi art. 10 din Legea nr. 304/2004, republicată privind organizarea judiciară.

Termenul de soluţionare a unei cauze este cuprins între momentul înregistrării la instanţa de fond şi cel al rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti la instanţa de control judiciar.

Cu excepţia unor reglementări speciale din materia ordonanţei preşedinţiale, a litigiilor de muncă, a litigiilor de fond funciar, a suspendării executării silite, a cauzelor de adopţie şi protecţie a minorului, în care legiuitorul a prevăzut un termen de soluţionare a cauzelor, normele care guvernează procesul penal şi civil în dreptul românesc, nu stabilesc un termen previzibil de soluţionare definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Deşi se confruntă cu un volum mare de activitate, un număr insuficient de judecători şi o legislaţie în continuă schimbare, Curtea de Apel Timişoara, a făcut eforturi considerabile, pentru reducerea termenelor de soluţionare a cauzelor şi reducerea numărului de dosare restante, astfel că, la finele anului 2009, pe rolul instanţei, se identifică un număr de 49 dosare mai vechi de un an, după cum urmează:

La Secţia civilă – 13 dosare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal – 7 dosare, iar la secţia penală – 4 dosare, comercial – 25 dosare

Precizăm că, la nivelul curţii, durata cauzelor este monitorizată şi comunicată Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit indicatorilor stabiliţi, care relevă, inclusiv, vechimea cauzelor de la data înregistrării lor în sistem, precum şi numele judecătorilor / completului căruia i-a fost repartizată cauza.

Analizând motivele care influenţează durata de soluţionare a cauzelor la Curtea de Apel Timişoara, se poate aprecia că, principalul factor este reprezentat de complexitatea acestora, dar şi de reluarea ciclului procesual ca o consecinţă a casării / desfiinţării hotărârilor judecătoreşti cu trimiterea spre rejudecare a cauzelor.

Evaluările dispuse la nivelul managementului instanţei, pun în evidenţă motivele de tergiversare a soluţionării dosarelor, între care menţionăm, timpul necesar efectuării rapoartelor de expertiză tehnică, condiţiile ordonării şi administrării acestei probe, evaluarea probei ca factori, cu expresivitate maximă asupra duratei proceselor.

În materie penală, sustragerea de la judecată a inculpaţilor, transferul unor inculpaţi din penitenciare sunt factori care marchează durata procesului.

Îndeplinirea procedurii cu partea aflată în străinătate şi suspendarea cauzelor din varii motive, reprezintă factori care afectează durata proceselor în toate materiile.

Un factor relativ nou în sistemul judiciar, cu influenţă asupra duratei procesului, este reprezentat de folosirea în exces a cererilor de recuzare şi strămutare a cauzelor, formulate de către părţi, precum şi invocarea frecventă a unor excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale.

Evaluările menţionate pun în evidenţă şi o serie de factori imputabili judecătorului, precum:

• 
  ignorarea dispoziţiilor art. 201 şi 212 Cod procedură civilă, potrivit cu care instanţa stabileşte prin încheiere obiectivele expertizei, iar o altă expertiză poate fi cerută motivat, la primul termen după depunerea lucrării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nepunerea în discuţia părţilor a obiectivelor fixate, în raport cu obiectul şi natura cauzei, nediscutarea onorariului expertului la data încuviinţării probei, în mod contradictoriu, în cadrul procesului (ex. dosar nr. 7655/30/2008 – secţia comercială);
  
• 
  neaplicarea dispoziţiilor procedurale cu privire la sancţionarea conduitei culpabile a părţilor şi altor participanţi în proces.
  
• 
  Restituirea cu întârziere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a dosarelor aflate în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Timişoara;
  
• 
  Amânarea nejustificată a dosarelor (dosar nr. 9825/325/2008 – secţia comercială);
  
• 
  Încălcarea principiului continuităţii completului;
  
• 
  Greşita suspendare a unor dosare;
  
• 
  nesocotirea prevederilor art. 129 al. 5 Cod procedură civilă care reglementează rolul activ al instanţei de judecată, precum şi a dispoziţiilor art. 24-36 Cod procedură civilă, privind incidentele procedurale;
  
• 
  superficialitate în studiul şedinţei de judecată;
  
• 
  încălcarea dispoziţiilor OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, prin soluţionarea cererilor, cu depăşirea termenului rezonabil prevăzut;
  
• 
  încălcarea dispoziţiilor art. 320 alin. 1 Cod procedură civilă care reglementează judecarea de urgenţă şi cu precădere a contestaţiilor în anulare;
  
• 
  acordarea cu uşurinţă a termenelor de judecată pentru studierea întâmpinării, depunerii de răspunsuri la întâmpinare, comunicarea acestora părţilor litigante, comunicarea notelor de şedinţă;
  
• 
  nerespectarea dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă şi soluţionarea cu întârziere a excepţiilor;
  
• 
  administrarea probelor în etape şi insuficienta preocupare pentru studierea dosarului, ceea ce a determinat amânarea cauzei pentru administrarea unei probe cu înscrisuri, probă existentă la dosarul cauzei şi neobservată de completul de judecată;
  
• 
  în majoritatea dosarelor s-a reţinut acordarea termenelor de judecată, în urma desfiinţării completelor titulare, iar prin luarea acestor măsuri administrative de repartizare a cauzelor s-au pierdut nejustificat termene de judecată, fiind necesare perioade lungi de timp pentru stabilirea unui complet de judecată.
  
• 
  Ignorarea scopului reglementării în materia permanenţei pentru situaţia lipsei unui membru al completului de judecată legal investit cu soluţionarea unei cauze şi acordarea mai multor termene de judecată „ pentru legala compunere a completului de judecată şi respectarea principului continuităţii”.
  

În scopul diminuării acestor cauze, la nivelul managementului curţii sunt lansate periodic verificări, cu privire la motivele care afectează durata procesului, rezultatele obţinute fiind discutate în colectivul de judecători.

De asemenea, în cursul anului 2009, s-au efectuat evaluări cu privire la durata procedurilor, situaţia dosarelor restante, rezultatele obţinute fiind puse în discuţia judecătorilor. Aceleaşi rezultate au stat la baza unor propuneri de modificare legislativă, unele fiind materializate în legislaţia în vigoare.

Durata totală a procedurilor, în sistemul judiciar român, nu este măsurată. Astfel, timpul afectat efectuării expertizelor judiciare (desemnat ca principală cauză pentru întârziere), nu este înregistrat electronic şi nici raportat. La fel, perioada însumând termenele acordate pentru prezentarea unui avocat în cauză, cât şi timpul necesar pentru a transmite un dosar de la o instanţă la alta nu sunt măsurate şi cuantificate.

În aceste condiţii, la nivelul Curţii de Apel Timişoara, s-a estimat durata medie de soluţionare a cauzelor, după cum urmează:

• 
  fond 0 – 8 luni;
  
• 
  apel 0 – 4 luni;
  
• 
  recurs 0 – 3 luni.
  

Estimarea s-a realizat prin compararea factorilor care relevă operativitatea instanţei, situaţia dosarelor mai vechi de un an, cât şi prin luarea în considerare a unor indicatori rezultaţi din monitorizarea timpului de măsurare a duratei procesului, dat fiind că, instanţele din Timişoara, au fost instanţe pilot, pe acest segment de activitate.

Între măsurile preconizate pentru reducerea duratei de soluţionare a cauzelor, ce urmează a fi lansate în cursul anului 2010, alăturat celor transpuse în practică, menţionăm:

• 
  analizarea şi verificarea lunară a cauzelor mai vechi de 6 luni şi un an şi întocmirea de către judecătorul cauzei a unui referat cu privire la motivele care justifică stadiul procedurii;
  
• 
  identificarea unor standarde de performanţă corespunzătoare indicatorilor de performanţă ce vizează operativitatea de soluţionare a cauzelor.
  
• 
  Verificarea motivelor de amânare a cauzelor, în raport cu dispoziţiile legale
  
• 
  Evidenţierea şi motivarea judecătorilor care ating un nivel ridicat al operativităţii în soluţionarea cauzelor.
  
• 
  Iniţierea în tehnicile furnizate de managementul juridic în vederea gestionării volumului de activitate, stabilirea priorităţilor, programarea activităţilor anexa, etc.
  

3.4. Creşterea gradului de specializare în activitatea judiciară
3.4.1. Situaţia secţiilor şi completelor specializate,

impactul funcţionării acestora asupra activităţii instanţei.
Aspectele privind situaţia secţiilor şi completelor specializate au fost analizate cu prilejul prezentării instanţei. De asemenea, impactul înfiinţării acestora, a fost discutat, în legătură cu nevoia de specializare a instanţelor şi judecătorilor, nevoie care răspunde, deopotrivă, unuia dintre obiectivele Strategiei de reformă a justiţiei şi Planului de acţiune pentru implementarea acesteia.

În anul 2009 au funcţionat completele specializate, constituite anterior în cadrul secţiilor, componenţa acestora fiind stabilită de colegiul de conducere.

În cadrul secţiilor au funcţionat în anul 2009 complete specializate.

Dezideratele specializării judecătorilor sunt:

• 
  creşterea calităţii actului de justiţie
  
•