Războiul nevăzut
România la mezatul sionist
Yüklə 6,05 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- ______________________________________________________ Sub patronaj de stat evreiesc
- Sinteză contrainformativă pe luna martie 1946
- Către Inspectoratul Gen. al Jandarmeriei Direcţia Sig. şi Ord. Publ. Serviciul Siguranţei
- NOTĂ INFORMATIVĂ
- Radiotelegramă Suceava-Buc
- Diviziunea Afacerilor Politice Foarte urgent [nr.] 31.978/3 august 1946 Semnat: dl. V. Brabetzianu… „Domnule Preşedinte al Consiliului
România la mezatul sionist După 23 august 1944, când regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu, iar România a întors armele împotriva Germaniei, evreii din România au aspirat spre un puternic reviriment social, datorat în primul rând prezenţei militare ruseşti din ţară, ce a adus din Uniunea Sovietică un puternic contingent de evrei comunişti, în frunte cu Ana Pauker, contingent care, împreună cu cei care acţionaseră în clandestinitate în ţară, preluau conducerea statului. Acest deziderat evreo-sovietic s-a petrecut efectiv însă, abia după 1948, adică după crearea Securităţii, şi după instalarea mai multor miniştri evrei. „Roosevelt şi Winston Churchill au cedat comunismului Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Roosevelt provenea dintr-o familie ilustră de evrei sefarzi numiţi Delano şi din altă familie de evrei germani, numiţi Rosenfeld, dar care şi-au modificat numele, transformându-l în Roosevelt. Evreul clandestin Harry Salomon Truman (care i-a urmat lui Roosevelt la preşedinţia Statelor Unite) francmasonul Winston Churchill şi Anthony Eden, evreu şi el, au abandonat apoi Europa de Est totalitarismului evreiesc sovietic“ (Jean Boyer) Oricât ar părea de incredibil astăzi, faptele dovedesc conspiraţia mondială a lui Roosevelt, care însemna şi cuprinderea României în gheara iudeo-sovietică, că avea în spate Israelul (stat nerecunoscut la acea vreme) şi camarila evreiască de la Casa Albă a preşedintelui SUA. Astfel, în februarie 1943, mult înainte de celebrele întâlniri de la Teheran şi Yalta, preşedintele Roosevelt îi adresa următoarea scrisoare unuia dintre membrii „Consiliului“ embrionarului stat Israel, un anume Zabrousky: „Cum am avut plăcerea de a vă mărturisi, atât dumneavoastră, cât şi domnului Weiss, sunt profund mişcat de gestul Consiliului Naţional al tânărului stat Israel, ce a avut marea bunătate de a mă alege ca mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin în aceste momente critice, când orice pericol de fricţiuni în sânul Naţiunilor Unite - create cu preţul atâtor sacrificii - ar putea avea consecinţe funeste pentru noi toţi… Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie sunt dispuse, fără nici o rezervă, să acorde paritate absolută şi drept de vot U.R.S.S.-ului în reorganizarea viitoare a lumii. Şi dumneavoastră, iubite domnule Zabrousky, puteţi să-i spuneţi lui Stalin că… În Europa, Franţa va gravita în orbita Marii Britanii. Spania, Portugalia, Italia şi Grecia se vor dezvolta şi ele sub protecţia Angliei. Noi acordăm U.R.S.S.-ului acces la Mediterana, acceptăm dorinţele ei în ce priveşte Polonia şi Ţările Baltice. Stalin va păstra un mare câmp de expansiune în micile ţări inconştiente din Europa de Est şi va recupera toate teritoriile care au aparţinut Marii Rusii.“ Urmarea acestei scrisori a fost că Israelul, respectiv Zabrousky, folosindu-se de canalele evreieşti de la conducerea statului sovietic l-au adus pe Stalin la istorica întâlnire de la Teheran din 1943. Singurii din anturajul preşedintelui SUA care cunoşteau caracterul conspirativ la nivel planetar al întâlnirii de la Teheran au fost, evident, doi-trei evrei. Aceştia erau Harry Hopkins şi Alger Hiss, şi, în umbra lor, David Niles, evreu cu orientare comunistă. Harry Hopkins fusese desemnat drept consilier personal pe lângă preşedintele Roosevelt de către sionismul mondial şi de către Consiliul Naţional al Israelului. Încrederea preşedintelui SUA în Hopkins mergea până acolo încât acesta semna documente în numele lui Roosevelt. Evident, deplasarea la Teheran au făcut-o împreună. Conform The Saturday Evening Post din 24.12.1949, evreul Harry Hopkins a fost doar omul de faţadă pe lângă preşedinte, condus de David Niles. Cumnat al lui Hopkins, numele real al lui Niles era cel evreiesc de Neyhus. Despre David Niles, unul dintre membrii Curţii Supreme a SUA făcea astfel de declaraţii Congresului american, în 1950: „Suntem condamnaţi. Statele Unite sunt condamnate… Ei îl controlează pe Roosevelt… Este imposibil ca cineva să-l vadă dacă audienţa nu-i aranjată prin David Niles şi banda sa“. David Niles este cel care a pus la cale declararea independenţei Israelului şi „programul de drepturi civile“ al lui Truman. Al treilea iniţiat al acestei conspiraţii mondiale de împărţire a lumii cu Rusia iudeo-sovietică, Alger Hiss, era un evreu născut în America, dar cu puternice legături cu evreii din Uniunea Sovietică. El a fost autorul statutelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar mai târziu a fost condamnat în SUA pentru spionaj în favoarea Rusiei sovietice. În realitate el era agent sionist, dar SUA nu putea pronunţa o astfel de condamnare. În ceea ce îl priveşte pe Stalin („Om de Oţel “, poreclă rusă, pe numele său real Iosif Visarionovici Djugaşvili), acesta era un gruzin georgian (al cărui tată adoptiv fusese evreu) care, ulterior instalării în imperiul rus a iudeo-comunismului, a întors spatele sionismului şi iudaismului mondial, acesta declarându-i, la rândul său, război. Numele real al lui Stalin, gruzinul Djugaşvili, înseamnă „fiu de evreu“1 (de la rădăcina jugha: jidan, evreu), iar întreaga sa familie (soţii, cumnaţi şi copii) era evreiască, aceasta fiind chiar o posibilă explicaţie a ascensiunii lui. Primele două neveste ale lui au fost evreice, iar cea de a treia a fost tot evreică, khazară, anume Rosa Kaganovici (sora lui Lazăr Kaganov, nomenclaturist sovietic). Stalin a trecut, după moartea lui Lenin, drept şef al iudaismului Rusiei sovietice, cu pretenţii de şef al iudaismului mondial, motiv pentru care a avut şi importanţi oponenţi, ceea ce, până la urmă l-a condus la o adevărată ură împotriva evreilor sionişti, şi chiar a evreilor în general, pe care îi bănuia a fi o masă de conspiratori.
Însă, până la răfuiala finală dintre Stalin şi sionism (1952-1953), „micile ţări inconştiente din Europa de Est“, în frunte cu România, au fost guvernate efectiv de către evreii instalaţi de armata sovietică, şi nici după aceea nu s-a schimbat prea mult. Dealtfel, nici în U.R.S.S., Stalin nu o rupsese total cu evreii, mulţi dintre aceştia rămânând în funcţiile de conducere şi după septembrie 1948, când oficiosul sovietic Pravda denunţa Israelul ca „instrument burghez al capitalismului american“, concomitent cu desfiinţarea în U.R.S.S. a mai multor organizaţii evreieşti. ______________________________________________________ Sub patronaj de stat evreiesc În general, după 1944 şi până în 1948, o pătură a evreilor foarte bogaţi din România au acţionat pentru a-şi expatria la timp averile mobile (cei mai mulţi având conturi în străinătate), acţionând concomitent pentru emigraţia (clandestină chiar) spre SUA şi Palestina (Israel), în timp ce evreii obişnuiţi au fost cooptaţi în administraţie ca sprijinitori ai noului regim politic, deoarece noua oligarhie politică a Republicii Populare Române o constituia echipa de evrei veniţi în ţară odată cu tancurile sovietice, în 1944. Parcă ştiind că României i se rezervase un viitor comunist, evreii înstăriţi şi chiar şi cei mai puţin înstăriţi, sioniştii mai ales, erau organizaţi spre a pleca, şi au şi făcut-o1: „Inspectoratul Jandarmi Cluj Legiunea Jandarmi Someş-Dej
nr. 230 din 29 martie 1946 Am onoare a raporta următoarele: Legiunea deţine informaţii precise că evreii din judeţul Someş fac mari pregătiri pentru emigrare în America şi Anglia prin Germania, precum şi o parte în Palestina. Cei care merg în America şi Anglia sunt adunaţi cu toţii în Germania, de unde sunt luaţi în primire de englezi şi transportaţi mai departe în locurile unde doresc. Astfel, evreii: Venger Géza, Aldstein Freidman, Marc Iosif, Marc David, Rezenberg Ghidali şi Rezenberg Rozalia, toţi din comuna Sic-Someş [jud. Cluj], au făcut pregătirea de plecare în Germania şi apoi în America, cu care ocazie au vândut aproape toate lucrurile mai scumpe şi netransportabile. În curând vor pleca la Cluj, de unde au tren special spre Germania. Evreii Goldstein Herman şi Zingreid Eugen, primul din Reteag şi al doilea din Cireşoaia [jud. Bistriţa-Năsăud], de asemenea şi-au vândut toată mobila, pregătindu-se de plecare. De asemenea, evreii din comuna Târgul Lăpuş [jud. Maramureş], în număr de 83 persoane, bărbaţi şi femei, s-au pregătit de plecare în Palestina. Idem din comuna Lăpuş 9 persoane, Dămăcuşeni 5 persoane şi Băiuţ 4 persoane. Delegatul acestor evrei, anume Henzel Béla, a şi plecat la Bucureşti pentru obţinerea tuturor formelor… Prin plecarea evreilor din judeţ, populaţia românească, ca şi cea maghiarã, este foarte mulţumitã. Informaţie sigură şi verificată pe întreg judeţul. Comandantul Legiunii Jandarmi Someş-Dej Căpitan Vasilescu Ionel Inspectoratul General al Jandarmeriei, Inspectoratul Cluj“ (Arh.St.Bucureşti, Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 68/1946, f.32) În privinţa emigrării din perioada de după 1944, nu o dată evreii sionişti colaborau cu cei comunişti, chiar dacă ideologic şi declarativ comuniştii negau sionismul. În oraşul Dej, odată cu reînceperea activităţii Uniunii Naţionale a Evreilor din Ardeal, sub conducerea lui Zoltán Singer (care fusese şi anterior preşedintele comunităţii locale), reapăruseră o serie de secţii ale mişcării sioniste de tineret (Mişmar, Hanoar Haţioni, Haoved Haţioni, Dror-Habonim ş.a.), ce vor duce o activitate foarte intensă de pregătire pentru emigrare, în strânsă legătură cu Comitetul Democratic Evreiesc (controlată de evreii comunişti) din localitate. Este şi explicaţia pentru numărul mare de evrei care vor pleca în Israel, chiar dintre liderii CDE. „NOTĂ (Jandarmeria Satu-Mare) În seara zilei de 23 martie 1946 au ieşit din ţară prin punctul Petea, jud. Satu Mare, cu forme legale, conduşi de un delegat englez, un număr de 70 evrei, cu destinaţia Anglia şi Palestina.“ (Arh.St.Bucureşti, Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 65/1945, f.236) [Sinteză contrainformativă pe luna martie 1946] „În clasa a VIII-a a liceului teoretic de băieţi din Bacău (echivalentul clasei a XII-a de azi) sunt mai mulţi elevi evrei, printre care Gloter Ervin, Klein, Scheeltzer, Scarf, Davidovici Isaia, Segal Isac etc. Aceştia sunt înscrişi în organizaţia sionistă, în care scop colectează sume de bani şi fac întruniri. În şcoală au atitudine necorespunzătoare, ponegrind de câte ori doresc elementul etnic creştin. Din această cauză, între elevii creştini şi cei evrei sunt schimburi violente de cuvinte şi chiar ameninţări şi loviri. Creştinii arată evreilor că mai târziu vor regreta atitudinea de acum, evreii declară că nu au nevoie de armată, deoarece aceasta este un parazit pe spinarea statului, ei vor înfiinţa o armată selecţionată, nu ca cea de acum, pe care o vor întreţine cu bani de la comunitatea evreiască din România. Semnalat Serv. Special de Informaţii.“ (Arh.St.Bucueşti, Ministerul de Război. Marele Stat Major, dos. 209/1946, f.131-135) NOTĂ [din martie 1946 a Jandarmeriei] „În ultimul timp, parte din evrei şi în special tineret au început să treacă frontiera fraudulos în Ungaria. Unii dintre ei afirmă că pleacă în America, iar cea mai mare parte în Palestina. Astfel, în noaptea de 14 martie 1946 au trecut frontiera fraudulos în Ungaria, prin dreptul comunei Secueni, judeţul Bihor, un număr de 19 evrei din diferite localităţi ale ţării, ducând cu ei toate valorile. Trecerea le-a fost înlesnită de localnicul ungur Kiss Alex., din comuna Secueni, care i-a dus cu căruţa sa până în comuna Letea Mare-Ungaria, de unde apoi s-a înapoiat… Se remarcă de asemenea că parte din evreii domiciliaţi în judeţul Bihor fac pregătiri pentru plecare, în care scop pun în vânzare unele lucruri.“ (Arh.St.Bucureşti, Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 65/1945, f.210) „Registratura Specialã - Secret nr. 2219/1946 luna IV ziua 12 Legiunea Jand. Sălaj-Zalău Către Inspectoratul Gen. al Jandarmeriei Direcţia Sig. şi Ord. Publ. Serviciul Siguranţei Urmare la nota noastrã informativă nr.135 din 12 martie 1946, referitor la plecarea evreilor în America, am onoarea a raporta că se constată că majoritatea evreilor din acest judeţ intenţionează a pleca în America sau Palestina. Cauza afirmativă de a pleca este de a nu fi recrutaţi în armată, căci majoritatea evreilor înapoiaţi din deportare sunt tineri ce nu au satisfăcut stagiul militar, şi spun că mai degrabă se duc în America decât să fie militari în armata română. Aproape toţi încearcă să-şi vândă averea şi să plece, numai de vor primi autorizaţie de plecare. Comandantul Legiunii Jandarmi Sălaj Şeful Bir. Siguranţei - căpitan Dinescu Marin
Serv. Siguranţă şi Ordine Publice NOTĂ INFORMATIVĂ Nr. 477 din 27 aprilie 1946 Numeroşi tineri evrei din Ardealul de Nord, precum şi din restul ţării, părăsesc ţara în mod fraudulos, plecând în America sau Palestina. Pe măsură ce timpul trece, numărul acestora ce trec fraudulos peste frontieră este tot mai mare. În acest scop, Legiunea Jandarmi Sălaj raportează: În cursul lunii martie 1946 s-au prins de către jandarmi şi grăniceri un număr de 28 evrei din Ardealul de Nord şi 5 din restul ţării. În luna aprilie 1946 până în prezent au fost prinşi un număr de 33 evrei din Ardealul de Nord şi 7 din restul ţării. Din Vechiul Regat, majoritatea lor sunt din Bucureşti şi în totalitate toţi evreii care vor să părăsească ţara sunt tineret până la 25 ani din ambele sexe. Se crede că în rândul lor se face o propagandă care îi determină la acest fapt, deoarece toţi declară că vor pleca în Palestina1. Inspector Jandarmi Oradea…“ (Arh.St.Bucureşti, Direcţia Generală de Poliţie, dos. 151/1946, f.92) „Inspectoratul General al Jandarmeriei Direcţiunea Siguranţei şi Ordinii Publice nr. 32.370/1946.IV.30
Inspectoratul este informat că la sfârşitul lunii martie, prin oraşul Reghin, [jud.] Mureş, a trecut un convoi de 4 camioane, în care se aflau evrei din Bucovina şi Basarabia. Aceştia au afirmat că merg spre Palestina, întrucât au părăsit Basarabia şi Bucovina. Din Reghin aveau ruta prin Bistriţa spre Germania, de unde se încolonau ca evrei refugiaţi, aceasta cu scopul de a fi mai bine primiţi în Palestina. În Reghin se mai află 3 familii de evrei sosite în ziua de 12 aprilie din Cernăuţi, care aşteaptă un alt transport; nu se ştie data sosirii. Faţă de cele de mai sus, vă rugăm a verifica şi raporta detalii amănunţite asupra acestei situaţii. Directorul Siguranţei şi Ordinii Publice Şeful Serviciului Siguranţă Colonel N. Stoicescu
nr. 1035 W 270 6 iulie 1946, ora 6,30 Direcţiunea Siguranţei „BULETIN INFORMATIV Informaţii: Fălticeni, Jurnal nr. 2523 din 6 iulie 1946 Nemulţumirea produsă în rândurile populaţiei evreieşti, de pe urma amânării unei rezolvări favorabile cu privire la cele 10.000 de certificate de emigrare în Palestina, este sporită considerabil datorită arestării Agenţiilor evreieşti de către trupele Britanice, spiritele sunt agitate şi nemulţumirea creşte. Toţi evreii indiferent de culoarea politică sunt solidari şi aşteaptă cu nerăbdare trimiterea unei comisiuni parlamentare în Palestina pentru a face o anchetă, în urma căreia să se recunoască drepturile evreilor în Palestina, emigrare nelimitată pentru evrei, eliberarea celor arestaţi şi restabilirea ordinii.“ (Arh.St.Bucureşti, Direcţia Generală de Poliţie, dos. 20/1946, f.96) Diviziunea Afacerilor Politice Foarte urgent [nr.] 31.978/3 august 1946 Semnat: dl. V. Brabetzianu… „Domnule Preşedinte al Consiliului, Ca urmare la adresa mea nr.31.369 din 27 iulie 1946, am onoarea a vă transmite, aici alăturat, în traducere, două noi comunicări ale Oficiului Reprezentanţei Politice Britanice în România, referitoare la încercarea de imigrare ilegală a 440 de evrei în Palestina. Din aceste note reiese că nu există în Ungaria nici un reprezentant legal costarican, care să fi putut da celor interesaţi viza colectivă pentru Costa Rica, că guvernul din Costa Rica nu a autorizat vizarea paşapoartelor evreieşti şi că în nici un caz nu permite intrarea evreilor în Costa Rica. Fiind vorba de o încercare de imigrare ilegală, Oficiul Reprezentantului Politic Britanic roagă să se ia cuvenitele măsuri preventive. În consecinţă, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune să mi se comunice de urgenţă hotărârile ce au fost luate în această chestiune... Ministrul Afacerilor Străine Victor Brabetzianu, ministru plenipotenţiar Domniei Sale, Domnului dr. Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri.“ [ANEXA:] „S-a adus la cunoştinţa guvernului Majestăţii Sale că guvernul român a obţinut o viză colectivă din partea reprezentantului din Budapesta al statului Costa Rica, pentru ieşirea din România a 440 de evrei pe vaporul Agia Anastasia. Acest vapor, care va fi gata de plecare peste câteva zile, este de fapt un mic vas care, departe de a putea merge până în Costa Rica, este foarte probabil să nu poată ţine marea mai mult decât câteva zile. Toţi pasagerii ar trebui, deci, să posede documente valabile de călătorie şi viză de tranzit pentru o ţarã în care vor putea face o transbordare. La fel ca în cazul celor 2000 de evrei care au părăsit recent Constanţa cu vize mexicane, pentru a merge apoi la Haifa, şi în acest caz se bănuieşte serios că vizele costaricane, chiar dacă realmente au fost date de reprezentantul costarican din Budapesta cu asentimentul guvernului său, sunt întrebuinţate de către evrei numai ca un mijloc pentru a putea părăsi această ţară cu scopul unei imigrări ilegale în Palestina. În aceste condiţiuni, guvernul Majestăţii Sale priveşte cu toată gravitatea această situaţie şi cere să fie luate măsuri imediate pentru a se studia chestiunea, întrucât suntem informaţi că toate cererile persoanelor ce doresc să părăsească România trebuie să treacă prin biroul secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine. Dacă această procedură nu a fost îndeplinită, fie în acest caz, fie în cazul vizelor mexicane sus menţionate, se presupune că se fac emigrări ilegale fără cunoştinţa Ministerului Afacerilor Străine. În acest caz, este de presupus că se vor lua măsurile cuvenite împotriva celor în cauză. Biroul Reprezentantului Politic Britanic Bucureşti, 27 iulie 1946 Ministerul Afacerilor Străine. Bucureşti (Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti, Problema 31, vol.17, nepaginat) ☼
„Astă noapte, pe la ora 12, o voce la telefon mă implora să mă duc imediat la sediul Comitetului Central al Partidului [Muncitoresc Român], că pun la cale fapte foarte grave, de care voi răspunde eu. Când am întrebat cine este, mi-a închis telefonul. Tulburat şi nedumerit, m-am îmbrăcat în grabă şi am pornit spre Comitetul Central. Acolo, spre surprinderea mea şi a celor prezenţi, am găsit pe Ana Pauker, pe Vasile Luca, pe Iosif Chişinevschi şi pe Teohari Georgescu. Se găseau în plină discuţie aprinsă, iar intrarea mea i-a surprins şi încurcat. I-am întrebat despre ce este vorba, căci în calitatea mea de prim-ministru aş dori să fiu şi eu informat, ca să nu fiu surprins de evenimente. Erau cu toţii congestionaţi la faţă în urma discuţiilor avute şi nu prea vroiau să-mi comunice subiectul discuţiei. După multe insistenţe, i-am asigurat de devotamentul meu pentru partidul comunist şi de încrederea pe care trebuiau să o aibă faţă de mine. Vasile Luca mi-a spus că au discutat despre suprimarea celor 6.400 de oameni arestaţi, majoritatea intelectuali, conservatori reacţionari şi duşmani ai poporului, care, dacă vor fi lăsaţi în viaţă, ar putea deveni foarte periculoşi. Că în urma discuţiilor avute, ei erau cu toţii de acord că singura soluţie era să scape de ei, să se facă o noapte a Sfântului Bartolomeu, ca în Franţa, şi să fie cu toţii suprimaţi, aşa precum au suprimat legionarii pe miniştrii arestaţi la Jilava, într-o noapte. «Decât să ne suprime ei pe noi, mai bine îi suprimăm noi pe ei, cât timp îi avem în mână. Aşa au făcut şi bulgarii.» Îngrozit şi desfigurat, am început să urlu şi să le spun că, printre arestaţi, se mai găseau şi rude de ale mele şi prieteni, care m-au ajutat în vremuri grele, când şi eu eram arestat, şi mi-au salvat viaţa. Că suprimarea lor fără judecată va avea un ecou internaţional foarte defavorabil pentru ţară şi regimul nostru, şi chiar pentru Partidul Muncitoresc Român... Că e mai bine să-l întrebe pe Stalin, care are răspunderea a tot ce se întâmplă în ţara noastră. Două ore am discutat apoi cu Vasile Luca, cel mai înverşunat dintre ei... că răspunderea mea este enormă şi istorică, iar eu nu pot să-mi iau partea mea de răspundere la acest masacru al intelectualilor români, iar dacă se întâmplă acest fapt, eu îmi prezint demisia, orice consecinţe ar fi să îndur după aceasta... Că demisia mea ar fi o dezavuare a celor ce au hotărât masacrul, fapt care va fi comentat de adversarii noştri şi de presa din Occident. Faţă de opunerea mea categorică, dar mai ales de argumentul Stalin şi Occident, Luca i-a convins şi pe ceilalţi să amâne hotărârea şi să găsească o altă soluţie fără zgomot, întru realizarea aceluiaşi scop... Astfel, în zori m-am înapoiat acasă, zdrobit şi desfigurat. A fost cea mai cumplită noapte din viaţa mea…“1 Prin forţa lucrurilor, pactul dintre Uniunea Evreilor din România cu guvernul Petru Groza, prin care evreii burghezi sperau să reintre în posesia tuturor averilor imobile posedate înainte de 1941 şi confiscate de regimurile naţionaliste, nu a mai fost aplicat, deoarece reformele comuniste au condus, la rândul lor, la naţionalizarea tuturor întreprinderilor, băncilor, a comerţului interior şi exterior, ceea ce a condus finalmente la înlăturarea suportului existenţial principal al comunităţii evreilor, specula, rupând-o totodată şi de proprietatea şi exploatarea mijloacelor de producţie. Sioniştii erau mulţumiţi de această situaţie, deoarece obligau populaţia evreiască să-şi îndrepte speranţele şi sprijinul (ca şi banii) pentru nou creatul Israel. Totodată, sprijiniţi de evreii sovietici, evreii români s-au orientat de la început spre ocuparea posturilor cheie din statul muncitoresc român, posturi de conducere, de la contabili-şefi la directori, de la subsecretari de stat la miniştri, de la simpli secretari de partid la secretari ai Comitetului Central ai Partidului Muncitoresc Român, monopolizând posturile din cultură, artă şi presă, inclusiv, mai târziu, televiziunea. Totodată, evreii au dat un puternic asalt pentru ocuparea poziţiilor în serviciile secrete şi în comerţul de stat interior şi exterior. Documentele epocii sunt cele mai relevante în descrierea „năvalei evreieşti“. Astfel, Secţia de Poliţie din Piatra Neamţ transmitea, în august 1946, Inspectoratului Judeţean de Poliţie următoarea „radiogramă“: „Făcând sondaje printre membrii Partidului Comunist din Piatra Neamţ, spre a vedea starea lor de spirit, s-a constatat că între membrii de partid creştini şi evrei există o ură de rasă contra celor din urmă pe motivul că toate posturile de răspundere sunt ocupate de evrei atât în partid, sindicat, comitet de fabrică, economate etc., care văzându-se pe aceste demnităţi se cred că ei sunt mai puternici, sfidând astfel legile, populaţia românească pe care o crede sclavă“. (din Arhivele Statului-Bucureşti) La rândul lor, serviciile de informaţii româneşti, comunicau aceeaşi stare de fapt. În decembrie 1946, Serviciul Special de Informaţii din Piatra Neamţ transmitea la Bucureşti următoarea Notă informativă (Arhiva S.R.I., fond D): „În rândurile muncitorilor de la întreprinderile industriale din Piatra Neamţ se observă nemulţumiri cu privire la unii evrei ce fac parte din Comitetele de conducere ale întreprinderilor, care datorită funcţiilor ce le deţin comit abuzuri la angajări şi concedieri de muncitori, arătându-i că aceştia au o putere superioară asupra restului membrilor creştini din Comitet. De exemplu: când se angajează un muncitor creştin, aceşti evrei pun diferite piedici sub diferite pretexte, că a fost legionar sau cuzist, că nu este înscris în PCR etc. Şi tot aceştia dictează la concedieri pe simple bănuieli neîntemeiate c-ar fi votat cu opoziţia, fapte ce determină pe muncitori, familiile lor, rudenii şi cunoscuţi să comenteze mult şi să arate că evreii deţin posturi importante şi conduc după plac lor întreprinderile, muncitorimea şi populaţia …De asemenea se comentează că evreii sunt privilegiaţi din toate punctele de vedere, de exemplu majoritatea sunt înarmaţi cu diferit armament automat şi muniţie, iar cei ce încă nu posedă caută să şi le procure cu bani de pe la diferiţi funcţionari şi ţărani, oferind mari sume de bani şi că acestora nu li se aplică nici un fel de restricţie, ci din contră trec neobservaţi cu toate că acest armament îl deţin ilegal.“ Anul 1946 a fost unul decisiv pentru ocupaţia iudeo-sovietică. Alegerile generale din noiembrie trebuiau câştigate cu orice preţ de coaliţia comunistă şi, de aceea, sub patronajul guvernării Petru Groza, ele au fost falsificate. Contextul general de nemulţumire al populaţiei faţă de noua „năvală evreiască“ a împins speranţele acesteia spre singura opoziţie politică a vremii împotriva partidului comunist, opoziţia creată de partidele istorice, precum Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Liantul acestei alianţe naturale, brusc resimţită de mediile de informaţii, între clasa politică istorică şi speranţele populaţiei autohtone, avea însă o principală componentă: oprirea acaparării de către evreimea comunistă a tuturor poziţiilor de conducere politică, socială şi economică. Pentru evrei, această năzuinţă naturală a românilor echivala însă cu „anti-semitismul“, iar partidele istorice trebuiau desfiinţate şi liderii lor exterminaţi. Deoarece speranţele românilor şi ale clasei politice se legau cu naivitate încă de americani, pe care îi aşteptau să salveze România de comunism, evreii au apelat la relaţiilor lor sioniste internaţionale, adresându-se preşedintelui evreu al SUA, Harry Salomon Truman, cu scopul clar de crea o prăpastie între şeful statului român, regele, şi partidele istorice, pentru a putea distruge separat cele două forţe: „Domniei sale, Domnului H.Truman, preşedintele SUA. …Deşi constituim o populaţiune de străveche aşezare în România, până după primul război mondial am fost lipsiţi de drepturi cetăţeneşti şi de cele mai multe drepturi civile. Sfârşitul primului război mondial a adus legiferarea egalităţii cetăţeneşti pentru toate popoarele conlocuitoare din România şi deci şi pentru noi. Realizarea emancipării noastre a fost însă împiedicată de politica de stat antisemită a vechilor partide de guvernământ, astfel că noi nu ne-am bucurat de drepturi egale cu toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării. Chiar şi dreptul nostru la muncă a fost îngrădit şi nesocotit până în ziua în care acest drept sfânt a fost cu desăvârşire anulat. Sub regimul guvernărilor de după primul război mondial am cunoscut crâncene mişcări antisemite însoţite de devastări…, şi care erau opera exclusivă a vechilor partide de guvernământ. Aceste partide au făcut totul pentru a proteja şi încuraja grupările cu caracter antisemit, conduse de A. C. Cuza şi Corneliu Zelea Codreanu… Nici Partidul Liberal al d-lui Dinu Brătianu şi nici Partidul Naţional-Ţărănesc al dlui Iuliu Maniu nu au întreprins vreo acţiune împotriva jafurilor şi a asasinatelor din vremea dictaturii legionare şi antonesciene. Politica nefastă a acestor partide a produs răni adânci poporului român şi populaţiei evreieşti... Guvernul Majestăţii Sale, Regelui Mihai I, prezidat de dr. Petru Groza, în opera lui de reconstrucţie generală a ţării, prezidat de dr. Petru Groza, în opera lui de reconstrucţie generală a ţării asigură şi populaţiei evreieşti drepturi egale şi condiţii de viaţă demnă, liberă şi prosperă în cadrul statului român democrat. Partidele d-lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu se opun acestei opere de reconstrucţie şi bună convieţuire între cetăţenii ţării, reeditând vechile practici şi sisteme fasciste şi antisemite… Bizuindu-se pe elementele legionare, fasciste şi antisemite, partidele istorice au pornit recent campania electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946 tot sub semnul antisemitismului… Faţă de politica antisemită a partidelor d-lor Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, întreaga populaţie evreiască din ţară a strâns rândurile, constituind un Front Unitar de luptă împotriva antisemitismului. Guvernul Majestăţii Sale Regelui Mihai I, prezidat de dl. dr. Petru Groza, ne asigură drepturi egale şi constituie o garanţie a apărării noastre împotriva încercărilor pogromiste. Parlamentul actualului regim democratic cuprinde şi reprezentanţi ai populaţiei evreieşti. Prin aceste precizări suntem convinşi că vom contribui la lămurirea opiniei publice universale asupra atitudinii şovine şi pogromistice a partidelor d-lor Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care se consideră apărate în străinătate şi sperăm că veţi agrea această întâmpinare a noastră.“1 Semnatarii acestui document criminal (pe care, cu onoare, doar Rabinul Şef din România, Alexandru Şafran, a refuzat să şi-l însuşească, deoarece considera o minciună acuzarea de „antisemitism“ a unor oameni politici precum Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu), reprezintă aproape toată paleta oligarhiei evreieşti din România acelei vremi: M. H. Maxy din partea Comitetului Democrat Evreiesc din România (comunişti); M. Sărăţeanu din partea Uniunii Evreilor Români Organizaţia Democrată; Em. Ellenbogen din partea Blocului Palestinei Muncitoare al grupărilor sioniste-socialiste Ikud şi Mişinar; prof. Paul Iscovici, Norbert Goldhamer, F. M. Lax din partea organizaţiei Ikuf; I. Dubovis şi Lascăr Şaranga din partea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România; prof. B. Shnapp, preşedinte al Comunităţii Evreilor din Bucureşti; S. Aldea din partea Uniunii Comunităţilor ortodoxe evreieşti din România. Aşa cum am arătat, Rabinul Şef al României, Alexandru Şafran, cea mai înaltă autoritate morală a evreilor din România, a refuzat participarea la această înscenare istorică. În luna mai 2003, acesta, evocând evenimentele pe postul de televiziune TVR1, relata cum i se ceruse de către organizaţiile evreieşti, cu peste 50 de ani în urmă, să îl acuze pe Iuliu Maniu de responsabilitatea crimelor anti-evreieşti, în schimbul numirii sale ca Rabin-Şef al Europei, dar nu a acceptat să îşi încarce conştiinţa cu minciuna. A trebuit să fugă în Elveţia (unde a devenit rabin-şef al Genevei), locul său fiind luat, ca rabin-şef pe România, de către adversarul său, anti-românul Moses Rosen. Tot rabinul Alexandru Şafran este cel care, în 28 martie 1995, în şedinţa Senatului României, a contrazis acuza de crimă a românilor împotriva evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, enumerând cazuri concrete de salvare a evreilor de către români. Textual, onorabilul rabin afirma: „Evreii din Ardealul de Nord de sub ocupaţia maghiară n-au avut norocul să trăiască în dioceza vajnicului mitropolit Nicolae Bălan şi deci nu s-au putut bucura de protecţia acestui mare suflet român… Ei, săracii, au fost trimişi cu cruzime la Auschwitz ...Deci, din acest punct de vedere, al deportării evreilor în Polonia, România se află în rândul acelor puţine ţări europene care ocupate fiind de armatele hitleriste, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, nu şi-au trimis fiii de origine evreiască să piară în gaz şi flăcări la Auschwitz.“ El încheia ca un veritabil ambasador al prieteniei între evrei şi români: „Dragi fraţi români şi surori românce, nu uitaţi că mă voi gândi me-reu cu dragoste şi recunoştinţă la voi, că veţi fi mereu prezenţi în rugăciunile mele, în rugile mele fierbinţi ca Atotputernicul să apere ţara asta dragă şi poporul acesta drag“. Prin Decretul nr.221 din 30 august 1948, în România fusese creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului („Securitatea“), în structura Ministerului de Interne, menţinându-se în paralel şi S.S.I., cu sarcini de informaţii externe şi contraspionaj. În fruntea Securităţii s-a aflat evreul Boris Grunberg, sub numele de Alexandru Nikolski. În această nouă structură a serviciului secret de poliţie politică erau recrutaţi „oamenii cei mai devotaţi“, fiecare direcţiune internă fiind însă împănată cu consilieri sovietici, adică cu evrei, agenţi ai Moscovei. Au urmat, mai apoi, o serie de schimbări în structura Securităţii. În 1951, atât S.S.I., cât şi serviciul de informaţii al armatei, au trecut în subordinea Direcţiei Generale a Securităţii Statului, iar în 1952, aceeaşi Securitate a devenit organizaţie independentă de Ministerul de Interne, sub numele de Ministerul Securităţii Statului. Indiferent, însă, de forma de organizare a Securităţii, serviciu secret şi organ represiv al regimului comunist, ea a fost la început un instrument controlat de către evreimea cosmopolită. Astfel, reprezentativă în acest sens, una dintre structurile fostei Securităţi a fost Direcţia Anchete Penale (ulterior Direcţia a VI-a, U.M. 0638-Direcţia de Cercetări Penale). Fiind şi cea mai periculoasă, aceasta a fost direcţia Securităţii asupra căreia s-au îndreptat cele mai multe acuze. Conform datelor furnizate de dl. gral. Neagu Cosma, unul din şefii contra-spionajului românesc, în cadrul acestei direcţii cei mai numeroşi ofiţerii erau evreii. Astfel, colonelul Dulberger Mişu (alias Dulgheru Mihai), a condus anchetele penale între anii 1945-1952, mai întâi Brigada Mobilă, iar apoi ca director în Direcţia Generală a Securităţii Poporului. În 1987 a emigrat în Israel. În subordinea sa au lucrat ca anchetatori: Aritonovici Samuel (alias Antoniu Sami), director adjunct în Direcţia Anchete Penale între anii 1948-1952 (plecat în Israel); Mathuseevici Nathan (alias Andreescu Matusei), anchetator penal la Brigada Mobilă (1946-1948) şi la Direcţia Regională a Ministerului de Interne Timiş, ca director adjunct, coordonând şi sectorul anchete; decedat în 1988; Răzvan Sergiu, locţiitor şef de Serviciu (1948-1953), plecat în Israel; Ceaslasvski, şef de Serviciu (1947-1953); frizerul Anei Pauker; Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat în SUA; Rusu Mircea, anchetator al Securităţii (1947-1956), se află la Los Angeles-S.U.A.; Davidovici Leon (alias Mureşan) anchetator în perioada 1948-1958, emigrat în S.U.A.; Franco Sandu (1947-1956), se află în Israel; Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, plecat în Israel; Mahler William, anchetator (1952-1956), plecat în Israel; Flamboly Telemaques; Negru Nicu, plecat în Israel; Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc.1 Omul de încredere din Securitate şi mână dreaptă a rabinul-şef din România, Mosses Rosen (cel care l-a săpat şi înlăturat pe Alexandru Şafran), a fost evreul Iulian Sorin (care prin nume a căutat să îşi camufleze desăvârşit etnia). La început a fost ofiţer superior la Direcţia a I-a a Securităţii, ca şef al Serviciului Artă-Cultură, iar apoi a trecut la Departamentul Cultelor, ca inspector general. Din anul 1997, „avocatul“ Iulian Sorin, apare ca secretar general al Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, şi îl regăsim ca fondator al neo-sionismului din România, în anul 2002, când declara că evreii din România trebuie să susţină „prin toate mijloacele şi în toate ocaziile, cauza statului Israel“, şi că „este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în presa cotidiană şi în periodicele din România“ (a se vedea capitolul România ca Ţintă Sionistă din volumul anterior, Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii). Şi la nivelul guvernării de la începutul perioadei „comuniste“, prezenţa evreilor la poziţiile de conducere şi control din România a fost literalmente masivă. Niciodată nu a fost alcătuită o listă completă şi verificată a acestora, însă literatura a prezentat întotdeauna una succintă şi ilustrativă, cum este cea publicată de bătrânul luptător Gh. Gavrilă Copil1. Astăzi se duce o puternică campanie de disculpare a evreilor securişti, ca formă odioasă a organului represiunii populaţiei româneşti, şi campania este cu atât mai orchestrată şi energică, cu cât trebuie să ascundă adevărul. Acesta e scopul efortului mediatic al uriaşelor volume scrise de Teşu Solomovici (Evreii şi Securitatea; Securitatea şi Evreii), în care g-ralul Neagu Cosma este pur şi simplu acoperit cu invective, iar vânătorul de servici al securiştilor, „istoricul“ Marius Oprea, a fost angajat (!) ca să acuze românii, disculpând alogenii. Dispreţuind valoarea istorică a mărturiilor celor implicaţi în evenimente, Marius Oprea scria în nr. 4/2004 din Dilema: „După decembrie 1989, cadre ale Securităţii, formate în anii naţional-comunismului, ofiţeri care caută să-şi justifice şi să îşi apere trecutul, foşti activişti de partid sau pur şi simplu nişte xenofobi insistă asupra identităţii neromâneşti a celor care au săvârşit atrocităţi în numele comunismului. Adevărul este însă altul şi arată preponderenţa etnică a românilor în aparatul Securităţii.“ El invocă în susţinerea sa, cu naivitate sau cu complicitate, o „Analiză a situaţiei cadrelor din punct de vedere al originii sociale sau etnice, făcute chiar de conducerea Securităţii în februarie 1949, perioadă de vârf a represiunii sângeroase care a însoţit instaurarea regimului comunist în România“. «Analiza» ar evidenţia că 83% dintre ofiţerii de Securitate erau români, în timp ce numai 10% erau evrei. Marius Oprea invocă, cu subiectivitate, diverse motive pentru care consideră că datele nu erau trucate. Uită că încă de atunci apăruseră semnele unei lupte subterane între alogeni şi români, primii, în frunte cu Ana Pauker, făcând tot ce le stătea în putinţă să acapareze puterea, ascunzând acest lucru. În faţa evidenţelor indiscutabile, Oprea însuşi recunoaşte, cu jumătate de gură, însă, că: „Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că în funcţiile de comandă la unele Direcţii şi Servicii teritoriale ale Securităţii au fost preferate în acei ani persoane de origine evreiască, maghiară sau de alte naţionalităţi…“. Dar este ceea ce spunea şi g-ralul Neagu Cosma (pe care, însă, Marius Oprea îl combate), că evreii au acaparat din primii ani poziţiile de putere din Securitate, aşa cum era Direcţia Cercetări Penale, condusă de Mişu Dulgheru (Dulberg). Marius Oprea s-a angajat la începutul anilor 2000 într-o campanie de masă de „deconspirare a Securităţii“ alături de principalii redactori de la săptămânalul Academia Caţavencu, unde i-a fost găzduită, „gratuit“, în foileton, celebra «Listă a lui Secu», ce conţine numai câteva sute de nume de foşti ofiţeri de Securitate, şi care încearcă să dovedească că aceştia erau nişte odioşi români, care ar fi rămas şi astăzi puternici1. În conferinţa de presă susţinută în martie 2003, alături de Cornel Ivanciuc şi Liviu Mihaiu (în numele aşa-zisului Institut Român de Istorie Recentă, finanţat de străini), „istoricul“ Marius Oprea susţinea că Securitatea nu a fost niciodată desfiinţată şi că voinţa ei este cea care a administrat România în ultimii 12 ani2. Ce mai făcea Oprea? Recunoaşte că Securitatea a avut de-a lungul existenţei sale 10.114 ofiţeri, dar în lista sa («Lista lui Secu») de la Academia Caţavencu a publicat numai câteva sute de nume, străduindu-se să nu depăşească cota arbitrară (stabilită de auto-„Analiza“ Securităţii din 1949) de 10% evrei securişti. Oprea ştia că Analiza a fost făcută pe baza «chestionarelor» Securităţii, dar era foarte sigur că naţionalitatea trecută în acestea era una „reală“, ne-„românizată“. Dar câte «chestionare» a văzut Oprea? Sau de ce este sigur că, având şefi evrei, Securitatea era foarte riguroasă cu adevărul. Iată că, mai cinstit decât Oprea, deşi evreu, Teşu Solomovici recunoaşte, în Securitatea şi Evreii, că torţionarii evrei nu îşi treceau naţionalitatea reală în Chestionar: „torţionarul evreu Alexandru Nicolschi, în chestionare, la rubrica «naţionalitate» răspundea «revoluţionar»“. În alte ocazii trecea „ateu“ sau „rus“. La fel procedau şi alţii. „Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit totuşi să-şi definească naţionalitatea? - se întreba T. Solomovici, şi răspunde: Cercetătorul [evreu] Andrei Oişteanu pune întrebarea: Ce anume circumscrie identitatea evreiască? Confesiunea mozaică? Tradiţia iudaică? Sionismul? Limba (idiş, ebraică, ladino)? În cazul nostru, «evreul real» sau «evreul imaginar» era aneantizat de securistul care nu mai avea naţionalitate.“ (răspunsul corect este: originea, familia) Explicaţia este filozofică şi evident forţată. Evreii din Securitate, ca şi din Partidul Comunist îşi ascundeau identitatea de ochii populaţiei majoritare pe care voiau să o conducă, românii. Este atât de dubios acest „istoric“ Oprea, încât în a sa «Listă a lui Secu» a uitat nume consacrate de torţionari securişti evrei. La litera S, ca exemplu, el îi uită pe Solomon Barbu (maior şi şef de serviciu la Securitatea Bucureşti), pe Stein Ladislau (de la Securitatea Oradea), pe Adalbert Stern (anchetator şef al arestului la Securitatea Baia Mare; un torţionar asasin responsabil de multe crime asupra ţăranilor români din perioada 1958-1961, care l-a torturat până şi pe un elev, Hotea Ion, pentru a recunoaşte imaginare comploturi antistatale), pe Stern Eugen (ofiţer la Securitatea Oradea, specialist în schingiuiri), pe Şmilovici (ofiţer la Securitatea Oradea, responsabil de uciderea partizanilor români din Munţii Bihorului), şi ne oprim aici, deşi lista omisiunilor este incredibil de mare pentru aşa un istoric în vogă. Şi când, totuşi, mai publică câte un nume de securist evreu, Marius Oprea nu aminteşte nimic despre activitatea acestuia. În schimb, dacă securistul este român, se arată cum acesta a întocmit rapoarte privind activitatea de spionaj a unor cetăţeni străini, aceasta fiind considerată de el poliţie politică. Despre securistul evreu Ştrul Mauriciu, însă, Marius Oprea nu are de zis decât: „În 1950 era col. Director la regionala de Securitate Galaţi“. Iată ce trebuia să adauge: Unul dintre cei mai celebri şi feroce torţionari. La Securitatea Focşani a lăsat amintiri de coşmar populaţiei. Înainte de a-i împuşca pe prizonierii capturaţi, obişnuia să-i lege de mâini şi de picioare cu sârmă ghimpată şi să-i înjosească, scuipându-i. Pentru a-i supune pe ţăranii din Vrancea, a trecut prin foc şi sabie sate întregi, ucigând fără judecată zeci de ţărani români şi arzând gospodăriile. Şi putea afla toate acestea (noi credem că le ştia, de fapt) de la C.N.S.A.S.-Arhivele Securităţii, adică exact sursa sa principală, prin bunăvoinţa lui Andrei Pleşu, colegul său de GDS atunci. Marius Oprea a „uitat“ şi povestea evreului Patriciu Mihai, pe numele real Weiss (zis şi Goldstein), colonel la Securitatea Cluj de la înfiinţarea acesteia, în 1948, şefia sa caracterizându-se ca perioada celei mai severe represiuni. El a interogat-o pe dizidenta româncă Doina Cornea încă din 1949. A ordonat execuţii pentru pedepsirea populaţiei rezistente la comunism. A executat ordinul lui Nicolschi de a scoate din închisori 50 de deţinuţi participanţi la mişcările de rezistenţă, ducându-i la Timişoara, unde au fost împuşcaţi, în martie-aprilie 1950. Era specializat în „fugi de sub escortă“ pentru lichidarea celor care nu puteau fi condamnaţi la moarte, în urma unui proces. Deoarece Andrei Pleşu îl găzduia la Dilema (revistă filo-iudaică, ca şi monsieur Pleşu, în redacţia căreia tronează evreica Magdalena Boiangiu, activista lojei iudaice B’nai B’rith pe România) pe mai tânărul şi „promiţătorul“ domn istoric Oprea, trebuie să admitem că, totuşi, într-un scurt pasaj al articolelor sale din revistă, el s-a apropiat timid de adevăr, exagerând imediat, însă, mai apoi: „Raportul români/neromâni cu putere de decizie la nivelul conducerii Securităţii reflecta componenţa etnică a partidului comunist din anii ilegalităţii. În fond, «munca de mare răspundere», cea de organizare a represiunii - trebuia dată în sarcina unor veterani ai mişcării comuniste şi a unor foşti agenţi acoperiţi ai NKVD, dintre care cei mai mulţi nu erau români. Aşa că, dacă este greu de dovedit documentar caracterul «neromânesc» al Securităţii ca instituţie în primii ei ani de activitate (excepţie făcând «importul» modelului din URSS), caracterul ei antiromânesc este certificat de crimele şi abuzurile care au însângerat de atunci şi până în 1989 ţara“.
„Mă chinuieşte mereu gândul - scria el -, cine să fie iniţiatorul acestei metode de distrugere a omului, şi cine o dirijează aici în penitenciar?… Puşcaşu, Gherman, Steiner, Pătrăşcanu - poate chiar Ţurcanu - sunt fiinţe dezumanizate, roboţi creaţi de o forţă care se găseşte undeva în Comitetul Central al Partidului Comunist, sau la Moscova.
„Ţurcanu îl prinde şi-l învârte prin cameră cu faţa spre priciul nostru? «Îi vezi? Nu sunt morţi nici unul. Dar până mâine nu garantez pentru nimeni. Ia spune tu, ce crezi?» Şi îl strângea tot mai tare de gât. Pe la colţurile gurii îi curgea saliva cu sânge, ochii îi ieşeau din orbită, erau tot mai mari, tot mai mari! Faţa, la început galben-vânătă, acum era albă, albă ca varul. S-a lăsat moale, jos. După puţin, s-a ridicat singur. Ochii căutau la noi, parcă ar fi vrut să vadă ce taină este în muţenia noastră. Noi eram umflaţi la faţă. Capul tot [ne] era umflat oribil. Trebuia să desfacem pleoapele cu degetul ca să vedem pe cineva. În şarja curelelor capul se umflă, arde pe os şi urlă în urechi şi în cutia craniului, ceva, ca nişte mari căderi de apă. Şarja a durat, ca tot chinul trupului, luni de zile şi de două-trei ori pe zi. Niţă Cornel nu trecuse prin asta şi-mi părea atât de frumos acum, cu ochii mari, dar nu de spaimă. Parcă se bucura că ne vede. Era atâta lumină în ochii lui! Vasile Puşcaşu şi Ghiţă Roşca l-au luat atunci, l-au legat cu mâinile la spate şi i-au băgat un par între mâini, ridicându-l în sus. Ligamentele umărului s-au rupt iar trupul atârna acum de nişte braţe streine parcă. Fux şi Steiner, doi evrei care spuneau că au trecut prin Auschwitz, au început să-l bată în stomac. Împreunau mâinile şi formau un pumn mai mare, mai greu, şi dădeau pe rând. Suna ceva surd, cum poate geme pământul în măruntaie. Ei, cei doi, loveau, loveau. Au dat hainele jos şi loveau mereu. S-a auzit ca o sfâşiere uşoară. Capul a căzut pe piept, cu ochii închişi. S-a umflat aproape imediat. A fost pus într-o pătură şi scos afară. «Un legionar mai puţin!». Aceasta am tot auzit-o, de când am fost dus la Securitate. Şi aveam s-o aud mereu 16 ani, 22 de ani, cu aceiaşi plăcere diabolică spusă!“ (Ion Pin, Iubite nene Petrică, Madrid 1978) Yüklə 6,05 Mb. Dostları ilə paylaş:
|