Răzvan-alexandru petre

METODA CUNOAŞTERII DE SINE

Ilie Cioară ne vorbeşte în repetate rânduri de necesitatea Atenţiei permanente şi dezinteresate, neînsoţită de judecăţi de valoare, pentru a nu ne lăsa ademeniţi de prejudecăţi şi interpretări, în scopul atingerii vidului psihologic. El spune că flacăra Atenţiei are capacitatea de a dizolva sau dezagrega orice gând sau emoţie întâlnită în cale. Rezultatul final al practicii este uimitor: „Cunoaşterea de Sine” se defineşte ca simplă „Stare de A Fi” sau Stare de Pură Conştiinţă.

Dacă nu o exersăm personal, poate părea o idee ciudată şi neverosimilă. Dar aici este vorba de un tip special de Atenţie, care admite implicit că simţirea sau gândul provin de la ego, deci sunt neîntemeiate pe adevăr. Apare automat o respingere a irealului fabricat de minte.

Oricare minte umană, de la cea mai simplă la cea mai complicată, funcţionează la fel: macină gânduri într-una. Indiferent de calitatea, rafinamentul activităţii mentale, fenomenul este acelaşi: turbioane de gânduri şi emoţii ne asaltează nu doar în stare de veghe, ci şi în somn.

Ilie Cioară confirmă: Ceea ce dăunează trăirii plenare este zburdălnicia minţii, care aleargă fie într-un trecut consumat, fie înspre un viitor imaginar, epuizându-şi energia fără folos. Mişcarea minţii este şi rămâne un veritabil zgomot. Este acelaşi mesaj al tuturor tradiţiilor sapienţiale, fie că ne place, fie că nu: atenţie, MINTEA MINTE!

MEDITAŢIA FORMALĂ

Ceea ce ne propune iluminatul român este o „meditaţie dinamică”, realizată în mijlocul acţiunilor cotidiene – cea mai performantă formă de meditaţie. Unele tradiţii spirituale propun în prealabil familiarizarea practicantului cu aşa-numita „meditaţie formală”, realizată într-un cadru liniştit, cu ochii închişi, într-o anumită perioadă a zilei sau nopţii, eventual sub îndrumarea unui profesor. Este nevoie de un minim antrenament pentru schimbarea obişnuinţei de a nu păstra tăcerea mentală nici măcar câteva secunde, când imediat apare vreun gând vagabond şi obraznic...

Meditaţia formală ne oferă, ca începători, o protecţie psihică, prin separarea activităţilor. Asta înseamnă să nu medităm adânc în momentele când ar trebui să acţionăm intens fizic şi mental. Şi, invers, să nu facem dizertaţii şi conferinţe mintale atunci când ar trebui să păstrăm pacea minţii, detaşaţi de preocupările obişnuite.

Există multe învăţături, manuale şi profesori de meditaţie, aşa că nu voi aborda acum acest subiect vast.

PSIHANALIZA INDIVIDUALĂ

Este foarte bine dacă practicăm în paralel şi psihanaliza pe cont propriu. Iată mai jos câteva sugestii pentru disecţia ego-ului:

Atenţia trebuie orientată cu precădere, în mod intuitiv, asupra aspectelor marcate de ego. Deci, să zicem, raţionamentele matematice sau ştiinţifice care nu trezesc reacţii personale nu sunt de interes pentru Cunoaşterea de Sine. Atenţia trebuie să se trezească din letargie, deşi ar trebui să fie mereu activă, în mod special la acţiunile egotice (aşa cum sunt activate camerele video la prima mişcare a unui obiect în cadru).

Scopul ultim al acestei metode este să ajungem să ne autoexaminăm foarte rapid, în chiar secunda conştientizării gândurilor sau emoţiilor asociate cu evenimentele exterioare la care suntem Atenţi. Nu e cazul să ne pierdem în analize psihanalitice timp de ore întregi! Să nu facem din egou un erou, ci dimpotrivă, să-l facem de râs! Analizându-ne reacţiile mentale, atât de previzibile, vom ajunge ulterior să ne ruşinăm noi înşine de mecanicitatea gândirii noastre, de repetiţii, obişnuinţe, de căutarea obsesiv-compulsivă a senzaţiilor plăcute şi respingerea celor neplăcute, de instinctele necontrolate, de lipsa de libertate a gândirii şi emoţiilor.

Mai recomand studierea mecanismelor de apărare ale ego-ului, descoperite de Freud şi aprofundate de urmaşii săi psihanalişti. Este un exemplu remarcabil de analiză a psihicului prin prisma intereselor ego-ului. Treptat, repetând autoanaliza, ne vom dezvolta abilitatea autocunoaşterii, pe care savantul Howard Gardner o numeşte „inteligenţă intrapersonală”. Unii oameni o deţin nativ, dar nu i-au dat încă importanţa cuvenită...

Dar oare nu este tot ego-ul, acum arogându-şi aere de superioritate, cel care pretinde că a descoperit lacunele minţii, încercând să se camufleze?! Tradiţia antică indiană ne sugerează că nu. Conform acesteia, inteligenţa discriminativă (BUDDHI) este superioară ego-ului (AHAMKARA), deci îl poate testa şi interoga de la un alt nivel. Putem avea deplină încredere că această formă de autoanaliză ne va îmbunătăţi cunoaşterea de sine şi autocontrolul.

AUTOCUNOAŞTEREA – RUTINA PSIHOLOGILOR

Metoda cunoaşterii de sine este recomandată pentru căutătorii adevărului încă din antichitate. Rezultatele ei se arată încă de la început, chiar şi fără atingerea iluminării spirituale, aducând tot mai multă înţelepciune în viaţa practicantului. Acesta capătă abilităţi psihologice pe care mulţi psihoterapeuţi şi le-ar dori.

De fapt, în cursurile de formare profesională, aceştia din urmă sunt învăţaţi, ba chiar obligaţi să se autocunoască, pentru a-şi elimina vulnerabilităţile psihice. Mai târziu, contactul permanent cu problemele clienţilor îi face experţi în depistarea „vrăjelilor” minţii umane. De ce atunci psihoterapeuţii nu ating iluminarea? Poate pentru că ei nu-şi doresc să scape de ego (considerându-l absolut necesar fiinţării) şi sunt handicapaţi de paradigma materialistă folosită în învăţământul universitar. Adevărul este că unii au atins iluminarea, iar câţiva sunt celebri în lumea autorilor de cărţi spirituale.

OBSTACOLE

Pe calea Cunoaşterii de Sine vor apare, fără nicio îndoială, obstacole greu de trecut. Deşi s-ar părea că nimic nu ne poate împiedica să fim pur şi simplu Atenţi la noi înşine, practic, multe lucruri din jurul nostru parcă se coalizează împotrivă. Bruiajul terestru, tehnologic, social, demonic şi karmic este atât de intens uneori, încât trecem prin perioade „nebune”, care ne scot din confortul psihologic în care aveam tihna meditaţiei, contemplării şi a păcii interioare. Greutăţile vieţii sunt utile pentru a ne testa nivelul de înţelepciune la care am ajuns, dar de multe ori ne şi blochează progresul interior. Viaţa pe Pământ este tot mai complicată şi ar trebui să fim mulţumiţi când avem răgazul să ne reconectăm la Natură, la Spirit şi Dumnezeu.

Pe lângă piedicile exterioare, însuşi ego-ul pare că foloseşte arme teribile cu care se apără de intenţia noastră de a-l destrăma. Iată câteva tipuri de arme psihologice cu care luptă ego-ul:

- DELĂSAREA. Începătorii, dar şi cei mai avansaţi se mai lasă pe tânjală cu practica spirituală. Lor li se adresa Isus: „Vegheaţi, căci nu ştiţi când vine ispita!”

Delăsarea provine uneori din plictis şi lipsa unui progres vizibil. Soluţia este să ne realimentăm entuziasmul aspiraţiei prin: lecturi inspirate, discuţii cu alţi aspiranţi, simpla vedere a unui realizat spiritual.

- MANIERISMUL sau CULTUL. Pentru cei oarecum experimentaţi, metoda a devenit un scop în sine. Ajungem la un moment dat să practicăm doar din rutină. Unii dintre noi punem apărarea cultului mai presus de respectarea unor principii divin-morale. Regretabil, am devenit sclavii propriei noastre credinţe şi metode.

Ilie Cioară ne-a transmis: Să nu faceţi nici un fel de ideal de urmărit şi atins din îndru­mările mele privitoare la „Cunoaşterea de Sine”! Să înţelegem deci că: orice adevăr rostit este relativ, să nu confundăm mijlocul cu scopul, să respingem orice cult al personalităţii, eficienţa metodelor psihice depinde de cel ce le practică, să apelăm întotdeauna la propria intuiţie (care este glasul Spiritului)!

- PREAMĂRIREA. Cei bine avansaţi pe o cale spirituală au suferit nişte mutaţii evidente în psihic, chiar unele percepţii speciale, neavute de ceilalţi semeni. Aceste semne clare de succes le dau încredere în metodă şi în ei înşişi, dar, din păcate, vin „la pachet” cu orgoliul spiritual. Singura soluţie este smerenia. Dacă nu a fost deja cultivată, numai nişte umilinţe teribile o mai pot trezi în acest „semizeu” autoînchipuit.