Secţia comercială, maritimă şi fluvială



Yüklə 0,52 Mb.
səhifə22/26
tarix01.08.2018
ölçüsü0,52 Mb.
#65677
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26

8. Acţiune în contencios administrativ. Contestaţie privind încetarea raporturilor de muncă în baza Legii nr. 188/1999 republicată, privind statutul funcţionarilor publici. Anulare dispoziţie. Reintegrare în funcţie. Plată drepturi salariale.

Prin cererea înregistrată sub nr.1108/23.03.2005 la Tribunalul Tulcea, contestatoarea A.A. formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.198/16.02.2005 emisă de Primăria S., jud.Tulcea, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă în baza art.84 alin.1 lit.e şi alin. 6 din Legea nr.188/1999, republicată, privind statutul funcţionarilor publici şi prev. art. 68 alin.1 lit.u din Legea nr. 215/2001, solicitând anularea dispoziţiei nr. 198 / 16. 02.2005 emisă de pârâtă, reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale pe perioada de la încetarea raporturilor de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

In motivarea contestaţiei se arată că la data de 11.02.2005, sub nr.602, contestatoarea şi-a depus cererea de demisie din funcţia de referent în cadrul Serviciului buget-finanţe-contabilitate din cadrul Primăriei S., datorită violenţei psihice la care era supusă prin încărcarea excesivă cu lucrări dincolo de capacitatea fizică şi psihică de suportabilitate, stresului acumulat ca urmare a acestui tratament din partea connducerii şi relaţiilor tensionate din instituţie, situaţie pe care a descris-o prin sesizări scrise şi verbale.

Prin cererea înregistrată sub nr.886/23.02.2005, contestatoarea a revenit asupra demisiei, aducând acest lucru la cunoştinţa conducerii instituţiei, solicitând a se lua act că înţelege să-şi continue activitatea, însă aceasta din urmă a emis dispoziţia nr.198/16.02.2005 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă.

Consideră că dispoziţia este nelegală şi netemeinică, motivat de faptul că este un act juridic unilateral, emis în termenul prevăzut de lege în care se putea reveni asupra lui.

In drept, invocă disp.art.89 alin.1,2 din Legea nr.188/2005.

In dovedirea contestaţiei, contestatoarea a depus înscrisuri şi a solicitat audierea martorei I.F.

Primăria Comunei S., prin adresa nr.1705/5.04.2005, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca nefondată.

Arată că, întrucât contestatoarea şi-a exprimat clar prin cererea de demisie intenţia de a înceta raporturile de muncă printr-un act unilateral, dispoziţia contestată este legală.

La data de 7.06.2005, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, în copie, cererile de demisie ale altor două salariate, respectiv numitele L.N. şi I.F.

Prin sentinţa civilă nr.1035/9.06.2005,Tribunalul Tulcea a admis contestaţia formulată de reclamanta A.A., a anulat dispoziţia nr.198/16.02.2005 emisă de Primarul Comunei S., jud.Tulcea, ca nelegală şi a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi plata de către pârâta a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la încetarea raporturilor de serviciu până la reintegrare.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, la data de 23.02.2005, contestatoarea a revenit asupra cererii de demisie, întrucât, în urma dezbaterilor din şedinţa pe comisii a Consiliului Local S. din data de 22.02.2005, unde au participat şi reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Tulcea, a fost analizată activitatea Serviciului buget-finanţe-contabilitate şi venituri, având astfel certitudinea că problemele care au generat decizia de demisie vor fi rezolvate.

Problemele care au general decizia contestatoarei au fost, aşa cum rezultă şi din cererile de demisie ale altor două salariate, precum şi din declaraţia martorei audiată în cauză, încărcarea excesivă cu lucrări, stresul acumulat ca urmare a acestui tratament şi relaţiile tensionate din instituţie.

Insă, înainte ca reclamanta să revină asupra cererii sale de demisie, la data de 16.02.2005, Primarul Comunei S. a emis decizia contestată, prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al contestatoarei.

Pe de altă parte, cu privire la celelalte două salariate, respectiv L.N. şi I.F., intimata a revenit asupra cererilor de demisie şi nu a procedat la încetarea raporturilor de serviciu, ca în cazul contestatoarei.

Având în vedere disp. art.84 al.(1) lit.e şi art.84 al.(6) din Legea nr.188/1999, instanţa a reţinut că intimata a procedat nelegal la emiterea dispoziţiei nr.198/16.02.2005, întrucât în termenul de 30 de zile de la notificarea demisiei, contestatoarea avea dreptul să revină asupra ei şi cum demisia nu produce efecte decât după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, emiterea dispozuţiei contestate înainte de trecerea acestui ternen este nelegală.

Impotriva acestei hotărâri, pârâta Primăria Comunei S. - prin Primar a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei împotriva deciziei nr.198/16.02.2005 ca fiind nefondată.

In motivare, recurenta arată că contestatoarea intimată şi-a exprimat foarte clar, fără echivoc, intenţia şi dorinţa de a demisiona în condiţiile art.84 al.1 lit.e din Legea nr.188/1999, republicată şi art.55 lit.c Codul muncii. Faptul că ulterior a revenit asupra acestei cereri, este lipsit de relevanţă, atât timp cât acceptarea sau neacceptarea demisiei este atributul exclusiv al conducerii primăriei.

De altfel, susţine recurenta, poziţia oscilantă a contestatoarei relevă o anumită labilitate psihică incompatibilă cu răspunderile eferente unei asemenea funcţii.

Se mai arată că legea nu precizează că asupra demisiei se poate reveni în termen de 30 de zile, iar dispoziţia contestată precizează că raporturile de muncă încetează cu data de 14.03.2005, deci după expirarea acestui termen.

Susţine recurenta că a emis adresa nr.608/11.02.2005 către contestatoare tocmai pentru a reveni la muncă încă 30 de zile de la înregistrarea demisiei, cu atât mai mult cu cât trebuia finalizată lucrarea bugetului pe anul 2005, însă contestatoarea a încercat să abandoneze atunci când era mai multă nevoie de ea, fapt care a determinat o pierdere a încrederii şi credibilităţii pe viitor în ceea ce privesc raporturile cu contestatoarea.

Examinând legalitatea si temeinicia hotararii primei instante sub aspectul motivelor de recurs invocate în recursul pârâtei intimate, instanţa de control retine că este nefondat raportat la urmatoarele considerente :

Critica adusă solutiei pronuntate de instanta de fond in sensul ca aceasta in mod eronat ar fi retinut ca in cauza revenirea asupra cererii de demisie ar avea relevanţă atât timp cât acceptarea sau neacceptarea demisiei este un atribut exclusiv al conducerii Primăriei, nu este întemeiată.

Potrivit art.55 din legea nr.53/2004 – Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta astfel: de drept, ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea,ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Potrivit disp.art.79 din Codul Muncii prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.

Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.

Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele.

Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

In mod corect instanta de fond a retinut faptul ca, in cauza dedusa judecatii, într-adevăr, există posibilitatea recunoscută de legiuitor cu privire la încetarea raporturilor de muncă ale funcţionarilor prin demisie, potrivit reglementărilor din Legea nr. 188/1999, republicată, privind statutul funcţionarilor publici.

Astfel în secţiunea a 3-a a legii ce reglementează instituţia încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarului public se precizează în conţinutul art.89 că aceasta are loc într-una din următoarele situaţii: demisie, transfer, eliberarea din funcţie, destituirea din funcţie, pensionarea pentru munca depusă şi limită de vârstă ori pentru invaliditate de gradul I sau II, deces.

De asemenea, art.90 alin.1 şi 2 din aceeasi lege, republicată arată că funcţionarul public poate cere încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, aceasta producând efecte după 15 zile de la înregistrare, dacă solicitantul şi conducătorul autorităţii sau instituţiei publice nu au convenit ca acestea să se producă mai repede. În cazul funcţiilor de conducere termenul este de 30 de zile.

Este de remarcat că, potrivit.art.103 din Legea nr.188/1999, dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile legislaţiei muncii, remarca este importantă, deoarece în legea specială nu este prevăzută posibilitatea instituită de legiuitor în art.55 lit.b din Codul muncii respectiv faptul că, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.

Raportat la textele de lege mai sus enunţate, precum şi la faptul că, reclamanta intimată a revenit asupra manifestării unilaterale de voinţă de încetare a raporturilor de muncă la un interval de mai puţin de 15 zile instanţa de fond a apreciat că nu se putea da finalitate acestei manifestări a părătei recurente ori emiterea actului contestat atăta timp căt atat în reglementarea de drept comun – Codul Muncii cât şi în aceea specială aplicabilă în materie se prevede în mod imperativ că manifestarea unilaterală îşi produce efecte după 15 zile de la înregistrarea acesteia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Printre drepturile principale ale persoanelor încadrate în muncă este şi stabilitatea în muncă ce presupune în mod necesar că încetarea sau modificarea contractului de muncă poate avea loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, aspecte consacrate de art.41 şi urm.din Codul Muncii.

Normele legale mai sus enunţate se circumscriu în sfera acelora elaborate de către legiuitorul român pentru a se asigura o protectie eficientă a angajaţilor în raporturile sale cu angajatorii, a funcţionarilor în raporturile cu autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea.

Instanţa de control judiciar apreciază că într-adevăr actul unilateral al salariatului de desfacere a contractului său de muncă, este în principiu definitiv şi operează deplin drept, iar retractarea demisiei este inadmisibilă, dacă unitatea nu este de acord.

In această ipoteză doar încetarea contractului de muncă are loc la împlinirea termenelor de 15 ori 30 de zile aşa cum, am arătat mai sus, nefiind necesară vreo aprobare din partea angajatorului sau autorităţii, instituţiei publice în care îşi desfăşoară aceasta, termenele sunt prevăzute de legiuitor în favoarea angajatorului, demisia operănd de drept de la data manifestării unilaterale de voinţă.

Totuşi în ipoteza în care – ca şi în speţa dedusă judecăţii - angajatorul aprobă manifestarea de voinţă unilaterală a angajatului înainte de împlinirea termenului de mai sus, acceptă în mod implicit şi faptul că temeiul de desfacere a contractului de muncă individual în aceasta situaţie atipică îl constituie acordul părţilor, ce are ca dată, data la care a fost aprobată cererea salariatului, în cazul nostru 16 februarie 2005 la 5 zile de la data înregistrării acesteia în evidenţele recurentei.

In aceste condiţii dispoziţia atacata trebuia să aibă ca temei desfacerea contractului individual art.55 lit.b Codul muncii, situaţie în care este inoperantă desfacerea contractului individual de muncă pe alt temei legal aşa cum greşit s-a procedat în speţa dedusă judecăţii eludăndu-se nejustificat realizarea aşa zisului acord de voinţă al părţilor la data de 16 februarie 2005.

Faptul de a nu interpreta şi valorifica în mod constructiv aceste norme imperative ar echivala cu instituirea unei stări arbitrale în materia acestor relaţii ce ar fi de natura a favoriza manifestări discreţionare din partea angajatorului sau a autorităţii ori instituţiei publice, aspect de natură a goli de substanţă unul din principiile ce stau la baza exercitării funcţiei publice enumerate în conţinutul art.4 al legii speciale şi anume acela al asigurării stabilităţii funcţionarilor publici.

Intr-adevăr în practica de zi cu zi angajatorii, în diverse modalităţi, efectuează presiuni asupra unor angajaţi pentru a-i determina să demisioneze în ideea de a elimina posibilitatea efectuării unui control judecătoresc.

Intr-o asemenea situaţie, ce excede speţei deduse judecăţii aşa cum am argumentat mai sus, cănd demisia în principiu este irevocabilă, se recunoaşte totuşi posibilitatea angajatului ca inclusiv în asemenea cazuri să se plăngă la instanţa de judecată în măsura în care probează că actul său a fost determinat de eroare,dol ori violenţă cu atăt mai mult cu căt manifestarea de voinţă unilaterală se realizează uno ictu, aceasta fiind încă una din modalităţile prin care se materializează practic unul din principiile constituţionale ce garantează cetăţenilor accesul liber şi neîngrădit la justiţie.

Chiar şi în eventualitatea atipică în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor ce a concurat la desfacerea contractului individual de muncă în condiţiile art.55 lit.b Codul muncii, situaţie ce nu se reflectă în dispoziţia contestată, este de remarcat că acesta trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate a oricărui act juridic în mod cumulativ enumerate în disp.art.948 Cod civil şi anume: capacitatea de a contracta, consimţămăntul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că a doua condiţie imperativă instituită de legiuitor în textul de lege mai sus enunţat nu este îndeplinită.

Pentru a fi valabil exprimat consimţămăntul trebuie printre alte condiţii să o îndeplinească şi pe aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de consimţămănt, în cauza dedusă judecăţii din probele administrate rezultă că ne aflăm în ipoteza alterării consimţămăntului contestatoarei prin violenţă morală – metus – insuflată acesteia prin programul deosebit de încărcat, nenumărate atribuţii inserate generic şi arbitrar în fişa postului, provocarea unor discuţii neprincipiale şi situaţii conflictuale de către angajator în detrimentul contestatoarei.

Raportat la considerentele mai sus expuse si analizate, Curtea constată că hotararea recurata este temeinică si legală, motiv pentru care dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa obligării părătei recurente la plata sumei de 800 lei RON (8.000.000 lei) în favoarea intimatei reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia civilă nr. 308/CA/21.11.2005


Yüklə 0,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin