Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale


Imposibilitatea impunerii unei taxe asupra unor persoane care nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa



Yüklə 1,16 Mb.
səhifə8/20
tarix30.07.2018
ölçüsü1,16 Mb.
#64352
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   20

7. Imposibilitatea impunerii unei taxe asupra unor persoane care nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa.

Art. 282 alin. 3 Cod fiscal

Art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice locale
Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu”.

Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective, modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective”.
(Decizia nr. 3872/R-CONT/08 octombrie 2014)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 14.02.2013, reclamanta PI, în calitate de reprezentant legal al PFA PI a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Rm.Vâlcea, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea şi Municipiul Rm.Vâlcea, solicitând instanţei să dispună anularea deciziei de impunere nr.***, emisă de Primăria Rm.Vâlcea-Direcţia de Taxe şi Impozite Locale, prin care s-a dispus obligarea sa la plata unei taxe de sport şi cultură, cu penalităţi de întârziere şi dobânzi, începând cu luna mai 2008, în cuantum de 723 lei. Reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în baza actului nelegal.

Totodată, reclamanta a solicitat anularea HCL nr.148/35/2004 şi a HCL nr.251/2006 sub aspectul înlăturării obligaţiei de plată a taxei pentru cultură şi sport pentru persoana juridică ce nu beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local.

Reclamanta a arătat că, deşi a formulat contestaţie administrativă împotriva respectivelor acte, nu a primit un răspuns de la pârâţi.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a constatat, cu ocazia formulării unei cereri către Primăria Rm. Vâlcea pentru obţinerea unui loc la Târgul de mărţişoare din luna martie 2013, ca firma pe care o administrează figurează cu debite restante în cuantum de 723 lei reprezentând taxa lunară de sport şi cultură, sumă pe care a fost nevoită să o achite pentru a putea obţine certificatul dorit.

Decizia de impunere nr. 8657/23.01.2013 este nulă absolut în raport de dispoziţiile art. 43 din Codul fiscal, referitoare la elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal; în speţă lipseşte obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt şi temeiul de drept, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia, precum şi menţiuni privind audierea contribuabilului.

De asemenea, decizia de impunere este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art.282 din Codul fiscal; taxa specială impusă prin actele administrative în discuţie privesc susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, însă nu este o taxă de interes general, care să vizeze acţiuni umanitare, sărbători ale oraşului, daruri pentru copiii, festivaluri, decernări de premii, diplome, etc. Firma reclamantei nu face parte din categoria persoanelor fizice şi juridice ce se folosesc de serviciile locale pentru care s-au instituit taxele respective, aşa cum se menţionează expres la art. 30 din Legea nr. 273/2006, care reglementează taxele speciale pentru funcţionarea serviciilor publice locale.

Mai mult, daca ar fi avut un asemenea scop, această taxă ar fi trebuit suportată de toţi locuitorii municipiului şi nu numai de anumite categorii, creându-se discriminare între persoanele fizice autorizate să desfăşoare o activitate independenta şi alte persoane fizice din Municipiul Rm.Vâlcea, care, teoretic, sunt beneficiari ai serviciului public de interes local pentru care s-a instituit taxa. În acest sens, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 56 alin. 1 din Constituţia României, conform cărora „cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice”, art. 56 alin. 2 şi 3 din Constituţie „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, art. 139 alin. 2 din Constituţie conform cărora impozitele şi taxele locale se stabilesc de Consiliile locale în limitele şi în condiţiile legii.

De asemenea, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi a arătat că, dacă se apreciază că serviciul sus menţionat este „de interes public”, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 lit. k) şi l) din Legea nr. 554/2004, atunci toţi cetăţenii oraşului trebuie să contribuie printr-o taxă rezonabilă la constituirea fondului aflat la dispoziţia acestuia.

La data de 26.03.2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepţia de nelegalitate a actelor administrative reprezentate de Hotărârile nr. 148/35/2004, nr.119/2008, nr. 326/2009, nr. 294/2010, nr. 338/2011, nr. 7/2013 şi Hotărârea nr. 251/2006, emise de Consiliul local al Municipiului Rm. Vâlcea, prin care a fost iniţial instituită taxa de sport şi cultură şi, ulterior, majorat cuantumul acesteia. În motivare, reclamanta a reluat criticile de nelegalitate a actelor administrative astfel cum au fost expuse prin cererea introductivă.

Municipiul Rm. Vâlcea - Direcţia Economico - Financiară a depus întâmpinare invocând inadmisibilitatea cererii reclamantei pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, reclamanta a depus la organul emitent - Direcţia Economic Financiară - contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. ***, înregistrată sub nr. *** şi soluţionată prin Dispoziţia Primarului nr. ***, comunicată reclamantei în termenul legal în data de 26.02.2013.

Or reclamanta a introdus acţiunea la instanţă în data de 14.02.2013, înainte de soluţionarea plângerii prealabile.

Cu privire la anularea HCL nr. 148/35/2004, pârâtul a invocat excepţia prematurităţii, arătând că hotărârea este act administrativ cu caracter normativ, a cărui nelegalitate nu poate fi invocată pe cale excepţiei de nelegalitate prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi faţă de care trebuie urmată procedura plângerii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 11 din aceeaşi lege.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât PFA PI datorează taxa pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean deoarece are sediul social deschis şi desfăşoară activitate producătoare de venit pe raza Municipiului Rm.Vâlcea.

Prin sentinţa nr.6577/14.11.2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii capătului de cerere privind anularea HCL nr.148/35/2004; a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere nr.8657/23.01.2013; a admis contestaţia formulată de reclamantă şi a dispus anularea în parte a Hotărârii nr.148/35/2004 privind instituirea taxei speciale pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, actualizată anual, în ceea ce o priveşte pe reclamantă; a dispus anularea Dispoziţiei nr.***, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, şi a Deciziei de impunere nr.8657/23.01.2013 şi a obligat pe pârâţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, la restituirea către reclamantă a sumei de 723 lei.

În motivare, au fost reţinute următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Hotărârii Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004 pe calea excepţiei de nelegalitate, s-a constatat că reclamanta a solicitat anularea actului administrativ respectiv prin cererea introductivă. În aceste condiţii, reitererea de către reclamantă a cererii privind anularea hotărârilor de consiliu local vizând taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean prin cererea formulată la data de 26.03.2013, intitulată „excepţie de nelegalitate” nu este de natură să conducă la inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, simpla intitulare „excepţie de nelegalitate” fără indicarea temeiul de drept nefiind de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art.4 din Legea nr.554/2004, cu consecinţa inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ.

S-a mai arătat că relevant sub aspectul calificării cererii este scopul urmărit de reclamantă prin promovarea cererii de anulare a hotărârilor de consiliul local, iar nu denumirea dată de parte, aşa cum rezultă din interpretarea art. 28 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. 84 Cod procedură civilă.

În consecinţă, instanţa a stabilit că analiza cererii reclamantei de anulare a Hotărârii Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr.148/35/2004 se face prin prisma art.10 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de anulare a aceleaşi hotărârii de consiliul local, s-a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a formulat plângere prealabilă conform art.7 din Legea nr. 554/2004, solicitând autorităţii emitente revocarea actului administrativ.

De asemenea, neîntemeiată este şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. ***, întrucât reclamanta, anterior promovării acţiunii în justiţie, a realizat procedura prevăzută art. 205 Cod procedură fiscală raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, procedură finalizată prin Dispoziţia nr. *** în sensul respingerii contestaţiei, dispoziţia făcând obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal conform art. 218 alin.2 Cod procedură fiscală.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin Decizia de impunere nr.***, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată la bugetul local a sumei de 723 lei reprezentând taxa pentru cultură şi sport începând cu luna mai 2008. Contestaţia administrativă a fost respinsă prin Dispoziţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea nr.***.

Hotărârea Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004, prin care a fost instituită taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, a fost adoptată în temeiul art.282 din Legea nr.571/2003 R privind Codul fiscal,

Conform dispoziţiilor art.26 alin.1 din OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale (în vigoare la data adoptării hotărârii consiliului local) pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, aprobă taxe speciale, iar alin.6 al aceluiaşi articol prevede că taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

În speţă, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor care beneficiază de serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local. Instituirea acestei taxe creează şi un regim discriminatoriu între reclamantă, ca persoană fizică autorizată, şi alte categorii de contribuabili în sarcina cărora nu s-a stabilit obligaţia achitării unei astfel de taxe, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 14 din HG 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, care prevăd că la stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în vedere şi principiul aplicării unitare.

Împotriva sentinţei, a formulat recurs pârâtul Municipiul Rm.Vâlcea – Direcţia Economico-Financiară, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, şi criticând-o pentru următoarele motive:

- referitor la Decizia de impunere nr. ***, în mod greşit a respins tribunalul excepţia prematurităţii cererii reclamantei. Aceasta a formulat contestaţia administrativă la aceeaşi dată la care a sesizat şi instanţa, contestaţia fiind soluţionată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. ***, comunicată reclamantei la data de 26.02.2013. Prin urmare, aceasta a depus acţiunea la instanţă anterior soluţionării în termenul legal a procedurii contestaţiei administrative;

- referitor la anularea HCL nr.148/35/2014, în mod greşit a respins tribunalul excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care respectiva hotărâre privind taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sporului vâlcean, actualizată anual prin HCL nr.154/2007, nr.119/2008, nr.326/2009, nr.297/2010, nr.338/2011 şi nr.7/2013, este un act administrativ cu caracter normativ a cărui nelegalitate nu putea fi invocată pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de art.4 din Legea nr.554/2004.

Reclamanta a introdus plângerea prealabilă împotriva HCL nr.148/35/2004 la data de 22.02.2013, deşi acţiunea în justiţie fusese formulată la data de 14.02.2013. Ca atare, nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin.11 din Legea nr.554/2004;

- pe fond, în mod greşit a apreciat tribunalul că cererea reclamantei este fondată. Taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, impusă prin decizia de impunere contestată în speţă, a fost stabilită în sarcina reclamantei, conform documentelor depuse de însăşi PFA PI la data de 23.01.2013, din care rezultă că aceasta figurează cu sediul social deschis pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea de la data de 21.05.2008. Potrivit HCL respectivă, taxa este datorată de agenţii economici persoane juridice cu sedii, puncte de lucru, filiale, sucursale, reprezentanţe sau alte forme de organizare deschise pe raza municipiului şi care desfăşoară activităţi conform Codului CAEN. De asemenea, decizia de impunere a fost emisă cu respectarea art.43 şi art.87 Cod procedură fiscală şi este o taxă specială instituită conform Codului fiscal. Reclamanta datorează taxa respectivă, astfel că trebuia respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Recurenta a formulat şi cerere de repunere în termenul de recurs, arătând faptul că a transmis cererea de recurs prin poştă electronică Tribunalului Vâlcea la data de 6.01.2014, adică în termenul legal de atac. Ulterior, însă, la data de 26.03.2014, intimata-recurentă s-a prezentat la sediul Primăriei prezentând un exemplar din sentinţa recurată în speţă, cu menţiunea grefei tribunalului „definitivă prin nerecurare”. S-a constatat că cererea de recurs nu a fost recepţionată de tribunal, deşi adresa de poştă electronică folosită de recurentă în speţă a fost folosită de aceasta şi în alte dosare, iar primirea documentelor a fost confirmată de tribunal.

Recurenta a depus ataşat cererii de repunere în termen dovezi ale susţinerilor sale.

Cât priveşte formularea recursului în termenul legal, Curtea a constatat că recurenta a respectat termenul de 15 zile impus de art.20 din Legea nr.554/2004.

Din înscrisurile depuse de recurentă la dosarul de recurs, rezultă că cererea de recurs a fost comunicată tribunalului prin poştă electronică la data de 6.01.2014 şi, deşi nu a fost confirmată primirea acesteia de către instanţă, nu există o dovadă a faptului că mesajul nu a parvenit tribunalului. În plus, se constată că adresa de poştă electronică respectivă a fost folosită de către tribunal anterior formulării cererii de recurs din speţă, instanţa confirmând Primăriei Râmnicu Vâlcea primirea unor documente în dosarul nr.12779/90/2012.

Prin urmare, există un dubiu serios în ce priveşte tardivitatea recursului, motiv pentru care, în temeiul art.310 Cod procedură civilă, acesta va fi considerat depus în termenul legal.

Pentru aceste considerente, Curtea a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

Cât priveşte inadmisibilitatea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr.*** pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că excepţia a fost corect respinsă de tribunal. Potrivit art. 205 Cod procedură fiscală, decizia de impunere trebuia contestată pe cale administrativă. Aşa cum rezultă din Dispoziţia nr.*** emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, contestaţia administrativă a fost înregistrată la Direcţia Economico - Financiară a Primăriei Râmnicu Vâlcea la data de 07.02.2013, iar acţiunea în justiţie a fost formulată la data de 14.02.2013.

Chiar dacă reclamanta a formulat acţiunea în justiţie împotriva deciziei de impunere anterior soluţionării contestaţiei administrative, nu se poate reţine prematuritatea invocată de recurentul-pârât în condiţiile în care respectiva contestaţie a fost soluţionată mai înainte de soluţionarea fondului cauzei, cu consecinţa menţinerii deciziei de impunere, iar tribunalul a cenzurat şi actul primarului – aspect necriticat în recurs.

A se reţine în aceste condiţii că cererea în justiţie este prematură înseamnă a interpreta excesiv de formal dispoziţiile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală, al căror scop este acela de a preîntâmpina litigii judiciare şi de a da posibilitatea părţilor să rezolve cu celeritate şi fără taxe de timbru, în afara justiţiei şi anterior sesizării, acesteia orice diferend legat de un raport juridic de drept administrativ, respectiv de a degrevare instanţele judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă. În speţă, este evident că, de vreme ce contestaţia administrativă a fost respinsă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, procedura respectivă a eşuat şi nu mai poate fi pusă în discuţie o evitare a unui proces judiciar.

Cât priveşte inadmisibilitatea cenzurării HCL nr.148/35/2014 prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a constatat că tribunalul nu a soluţionat în speţă o excepţie de nelegalitate întemeiată pe art. 4, considerând că nu are relevanţă denumirea pe care partea o dă cererii sale, ci conţinutul acesteia şi scopul pentru care a fost formulată. Aspectul respectiv nu a fost criticat în recurs. Ca atare, câtă vreme legalitatea HCL a fost examinată pe calea unei cereri în anulare, iar nu pe calea unei excepţii de nelegalitate, Curtea a constatat că sunt străine de cauză argumentele recurentului referitoare la imposibilitatea cenzurării unui act administrativ normativ pe calea excepţiei de nelegalitate.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anularea HCL nr.148/35/2014 pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat, pentru aceleaşi raţiuni expuse anterior cu privire la contestaţia administrativă, că în mod corect a dispus tribunalul respingerea excepţiei respective, invocată ca excepţie de prematuritate la judecata în primă instanţă. Astfel, chiar dacă plângerea prealabilă împotriva HCL nr.148/35/2014 a fost formulată la data de 22.02.2013, deşi instanţa fusese sesizată cu cererea de anulare la data de 14.02.2013, câtă vreme în cursul procesului şi în termenul în care trebuia soluţionată plângerea prealabilă organul emitent al actului respectiv nu a dispus revocarea acestuia, este excesivă interpretarea legii în sensul că cererea în justiţie trebuie respinsă pentru acest considerent.

Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu”.

Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective, modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective”.

În speţă, aşa cum rezultă din Raportul nr. 19657/20.07.2004 privind instituirea unei taxe speciale pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, aplicabilă de la 01.01.2015, care a stat la baza adoptării HCL nr. 148/35/2004, prin HCL nr. 145/2003 s-a aprobat de principiu înfiinţarea serviciului public de interes local pentru sport, tineret şi agrement, denumit „Direcţia pentru sport, tineret şi agrement”, în subordinea Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea. La adoptarea acestei din urmă hotărâri s-a avut în vedere faptul că agenţii economici au neglijat recuperarea fizică şi intelectuală a angajaţilor lor şi a familiilor acestora. Cum activitatea sportivă, culturală şi de agrement este o activitate prin excelenţă colectivă şi de masă, s-a stabilit că ea trebuie organizată de administraţia publică locală şi susţinută financiar de agenţii economici. Ca atare, s-a stabilit că taxa de susţinere trebuie plătită de persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi producătoare de venit (Asociaţii Familiale şi Persoane Fizice Independente) şi de către toţi agenţii economici - persoane juridice, care au sediul administrativ şi desfăşoară activităţi economice pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea (Microîntreprinderi, Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Regii autonome, Contribuabilii mari). Taxa urma să fie achitată într-un cont ce trebuia stabilit ulterior prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciului.

Consiliul Local însă nu a făcut dovada că la adoptarea hotărârii a respectat dispoziţiile art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 suscitat, anume a existenţei unui regulament de stabilire a condiţiilor şi sectoarelor de activitate în care se instituie taxa specială, a modul de organizare şi funcţionare a serviciului public pentru care s-a propus taxa respectivă, a modalităţilor de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective.

Practic, fără să existe un regulament de organizare şi funcţionare a serviciului public pentru sport, tineret şi agrement şi fără a exista o consultare a celor de la care se urmărea încasarea taxei şi o descriere a modului în care acestora le foloseşte serviciul public respectiv, Consiliul Local a stabilit taxa specială în discuţie în speţă.

Or nu este posibilă impunerea unei taxe asupra unor persoane care nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa.

În concluzie, în speţă, nu s-a dovedit de către recurent că reclamanta beneficiază de serviciul public de interes local pentru care a fost impusă taxa. De asemenea, nu s-a dovedit raţiunea conformă cu legea pentru care reclamanta trebuie să plătească taxa indiferent că beneficiază sau nu serviciul public, argumentul conform căruia reclamanta are sediul administrativ şi desfăşoară activităţi economice pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea neputând înlătura cerinţa legii ca cel impus să plătească taxa să beneficieze de serviciul public astfel plătit. Prin urmare, respectiva taxă nu poate fi încasată discreţionar de la persoanele care nu au legătură şi care nu beneficiază de serviciul public în discuţie.

Faptul că, succesiv, prin hotărâri ale consiliului local, taxa privind susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean a fost actualizată anual nu are relevanţă în aprecierea legalităţii acesteia în raport cu reclamanta, căreia i-a fost emisă decizia de impunere în anul 2013, şi nu înlătură orice critici de nelegalitate a respectivei taxe chiar dacă acestea sunt invocate ulterior adoptării acestei taxe la nivelul Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.


Yüklə 1,16 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   20




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin