Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar


Modalitatea de calcul al termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare în cazul abaterilor săvârşite în mod repetat



Yüklə 0,76 Mb.
səhifə3/14
tarix08.01.2019
ölçüsü0,76 Mb.
#92488
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

6. Modalitatea de calcul al termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare în cazul abaterilor săvârşite în mod repetat.

Art.252 alin.1 Codul Muncii
Sancţiunile disciplinare se aplică de către angajator printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a cunoscut săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, potrivit art.252 alin.1 Codul Muncii.

Absenţele nejustificate de la serviciu presupun abateri săvârşite în fiecare zi astfel că angajatorul nu trebuie să aibă în vedere primele absenţe pentru a putea să aplice sancţiunea disciplinară în termenul prevăzut de lege.
(Decizia civilă nr.3731/12.11.2013)
Constată că prin contestaţia înregistrată sub nr.6595/120/2012 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, contestatorul N.D., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Comuna R., reprezentată prin primar a solicitat anularea deciziei nr.205/1.08.2012, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale indexate şi actualizate, precum şi obligarea pârâtei, în solidar cu primarul C. P., la plata de daune morale în sumă de 100.000 euro.

Contestatorul a arătat că a fost salariatul primăriei comunei R., cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, iar primarul C. P. i-a interzis să mai intre în primărie atât timp cât nu îşi retrage plângerea pe care a formulat-o împotriva acestuia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa (împreună cu alţi salariaţi a formulat o plângere împotriva primarului C. P., înregistrată sub nr.401/P/2011, prin care s-au plâng de comportamentul abuziv, violent fizic şi verbal al acestuia şi de faptul că în fiecare zi de salariu, acesta le reţinea sume de bani din salariu pentru care nu le dădea nici o justificare). O perioadă de timp a continuat să se prezinte la serviciu, iar apoi, la interval de 1-2 săptămâni, se prezenta şi solicita permisiunea de a lucra. Întrucât dosarul penal nu s-a finalizat, a solicitat ITM Dâmboviţa eliberarea cărţii de muncă pentru a se putea angaja, însă i s-a spus că încă este angajatul UAT R.

Contestatorul mai arată că în data de 27.06.2012 a reuşit să înregistreze la Primăria R o cerere prin care a solicitat să i se lămurească situaţia şi a primit din partea Primăriei o înştiinţare cu acelaşi nr. din 20.07.2012 prin care a fost convocat să clarifice situaţia privind încetarea contractului său individual de muncă. S-a prezentat la data de 31.07.2012 iar comisia de disciplină i-a adus la cunoştinţă că trebuie să dea o declaraţie având ca finalitate încetarea contractului de muncă, lucru cu care nu a fost de acord, întrucât el nu se face vinovat de lipsa de la locul de muncă, ci angajatorul, prin manevre abuzive.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că reclamantul, având funcţia de şofer în cadrul primăriei, nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând din 10.08.2009, dată anterior căreia a mai înregistrat, de altfel, absenţe nemotivate. Plângerea penală împotriva primarului a fost formulată abia în anul 2011, fiind înregistrată sub nr.401/P/2011. Mai mult, nici după data de 15.06.2012, când a fost validat noul primar, salariatul nu s-a prezentat la serviciu.

În realitate conflictul dintre contestator şi fostul primar a fost cauzat de cererile consecutive de concediu de odihnă formulate de reclamant, care, fără a mai aştepta aprobare, nu se mai prezenta la serviciu, deşi i se comunicau adrese de rechemare din concediu.

A mai arătat intimata că abaterea constând în absentarea nemotivată se săvârşeşte zi de zi, în mod continuu, neputându-se reţine că aceasta a încetat la un moment dat, anterior emiterii deciziei de concediere.

Pe de altă parte, contestatorul, deşi pretinde că a fost prejudiciat, a rămas în pasivitate aproape trei ani, neformulând nici o cerere la intimată şi nici o acţiune în instanţă pentru a reclama aspectele descrise şi a obţine reparaţie.

În fine, se susţine că este incorect ca reclamantul să pretindă drepturi salariale pentru o perioadă de timp cât nu a prestat muncă în folosul angajatorului.

Întrucât prin încheierea nr.2357/18.04.2013 pronunţată de ÎCCJ s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Vâlcea, dosarul a fost înaintat acestei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr.861/11.06.2013 a fost respinsă contestaţia şi a fost obligat contestatorul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul C P.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a fost angajatul Unităţii Administrativ Teritoriale R, iar prin dispoziţia nr.205/1.08.2012, aceasta a dispus încetarea contractului individual de muncă în baza art.61 lit.a din Codul muncii, începând cu data de 1.08.2012, ca urmare a absenţelor nemotivate de la serviciu.

Intimata a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, convocându-l pe salariat prin adresa nr.4833/20.07.2012 şi i-a luat acestuia notă explicativă, ocazie cu care angajatul a arătat că a absentat nemotivat întrucât nu a mai fost primit la serviciu de fostul primar, Coman Petre.

Din răspunsurile la interogatoriu şi din foile de pontaj, rezultă că reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu din luna septembrie 2009 şi până la 1.08.2012 când s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă.

Împrejurarea că reclamantul a înregistrat absenţe nemotivate rezultă şi din cuprinsul actelor de cercetare prealabilă, dar şi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză, care au relatat că din septembrie 2009 şi până în 2012 reclamantul nu s-a mai prezentat la serviciu, că abia în anul 2012 a depus o cerere la primărie pentru clarificarea situaţiei contractului său de muncă şi că reclamantul nu a fost îndepărtat fizic din incinta instituţiei pentru a nu mai fi primit la muncă. Martorii au relatat şi faptul că reclamantul a înregistrat absenţe nemotivate şi înainte de septembrie 2009, precum şi faptul că, deşi mai mulţi angajaţi au semnat plângerea penală împotriva primarului, reclamantul este singurul care nu s-a mai prezentat la serviciu.

De asemenea, din procesul verbal încheiat cu ocazia cercetării disciplinare rezultă că reclamantul a afirmat că se va prezenta la serviciu „când vrea el” , iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamantul a arătat că nu este treaba lui să ştie câte absenţe nemotivate sunt necesare pentru desfacerea contractului de muncă şi că este dreptul său să primească drepturile salariale pentru perioada cât nu a prestat activitate în muncă.

A concluzionat instanţa, pe baza probatoriului administrat, că nu se confirmă susţinerea contestatorului cum că absenţele nemotivate au fost determinate de atitudinea fostului primar Coman Petre, care nu i-ar mai fi permis să se prezinte la muncă.

Este adevărat că ar fi fost necesar ca desfacerea contractului de muncă al contestatorului să se facă după cele cinci zile de absenţe nemotivate, prevăzute de art.30 din R.O.I. şi nu după aproape trei ani de la înregistrarea primelor absenţe nemotivate, însă acesta nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei de desfacere a contractului de muncă, întrucât absenţa de la serviciu, s-a săvârşit în fiecare zi până la 1.08.2012, reprezentând o abatere continuă, termenul de 30 zile prevăzut de art.252 din Codul muncii calculându-se în raport de fiecare absenţă nemotivată.

Tribunalul a apreciat ca nefondată şi susţinerea contestatorului cum că din culpa intimatei nu s-a mai putut angaja, argumentând că reclamantul putea oricând să formuleze o cerere de demisie sau de încetare a contractului prin acordul părţilor, ori, cel puţin, să se adreseze intimatei pentru clarificarea situaţiei înainte de a lăsa să treacă trei ani.

Concluzia tribunalului a fost că măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă al contestatorului este legală şi temeinică, fiind dispusă cu respectarea dispoziţiilor art.247-252 din Codul muncii şi a art.30 şi 31 din R.O.I., situaţie faţă de care contestaţia a fost respinsă.

În baza art.274 Cod procedură civilă, contestatorul a fost obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul C. P.

În termen legal contestatorul a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Măsura concedierii a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor art.268 alin.1 din Codul muncii, conform cărora angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, or fapta imputată contestatorului a fost săvârşită cu circa 3 ani înainte de concedierea sa.

De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art.268 lit.c din Codul muncii care prevăd obligaţia menţionării în decizia de sancţionare a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.

A susţinut recurentul că nu a fost avută în vedere nota explicativă dată de acesta cu ocazia cercetării disciplinare în sensul că nu s-a analizat dacă în perioada de 3 ani de absenţe nemotivate a fost vreodată chemat pentru elucidarea situaţiei sale.

Pe de altă parte i-au fost încălcate dreptul la contestaţie şi dreptul la muncă, având în vedere că recurentul figura ca angajat al intimatei la data de 27.06.2012, aşa cum rezultă din adresa nr.7898 din aceeaşi dată emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa.

Ultima susţinere a recurentului a fost aceea că instanţa nu trebuia să valorifice declaraţia martorului T. G., care nu îşi desfăşura activitatea în primărie şi lucra în tură de noapte, astfel că nu cunoştea situaţia de fapt, respectiv aceea că recurentului nu i s-a permis să semneze condica, aceasta fiind ţinută de primar.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art.252 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În speţă fapta imputată contestatorului nu a fost săvârşită printr-o singură acţiune, în urmă cu circa 3 ani, aşa cum susţine acesta, ci a avut o formă continuă, absenţa de la serviciu săvârşindu-se în fiecare zi, din 2009 până în 2012. Ca atare, angajatorul nu trebuia să se raporteze neapărat la primele absenţe înregistrate de contestator, astfel cum greşit pretinde acesta, în condiţiile în care termenul de 30 zile prevăzut de art.252 din Codul muncii se calculează în raport de fiecare absenţă nemotivată.

Pe de altă parte, Curtea observă în dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă (f.48- 49 dosar fond) au fost inserate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de contestator cu ocazia cercetării disciplinare.

În aceste condiţii Curtea apreciază că în speţă nu au fost încălcate nici dispoziţiile art.252 alin.1, nici cele ale art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii.

În altă ordine de idei, Curtea constată că angajatorul l-a convocat pe salariat în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prin adresa nr.3/20.07.2012 (f.42 dosar fond), astfel că şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art.251 alin.2 din Codul muncii.

Faptul că nu l-a convocat pe contestator decât după circa 3 ani de absenţe nemotivate nu poate decât să îi profite acestuia, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţia de concediere, contestatorul şi-a pierdut calitatea de salariat abia începând cu data de 1.08.2012.

În fine, referitor la probatoriul administrat, Curtea constată că la data de 11.06.2013 Tribunalul Vâlcea a audiat câte un martor pentru fiecare parte, martorul T.E.G. fiind propus de către intimatul C.P.

Din declaraţia acestuia (f.37) rezultă că respectivul era angajat al primăriei şi efectua serviciul de pază în interiorul clădirii, observând toate persoanele care intrau sau ieşeau din primărie. A mai relatat martorul că nu a primit nicio dispoziţie de la primar în sensul de a îngrădi accesul contestatorului în clădire şi că reclamantul obişnuia să lipsească de la serviciu şi înainte de anul 2009.

Curtea apreciază că nu există nici un motiv pentru care această declaraţie de martor să fie înlăturată din probatoriul administrat, susţinerea recurentului cum că martorul T. nu lucra în clădirea primăriei nefiind fondată.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că susţinerea recurentului în sensul că nu i s-a permis să semneze condica, aceasta fiind ţinută de primar, este făcută pentru prima oară în recurs, lucru interzis de dispoziţiile art.316 raportat la art.294 din Codul de procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.




7. Aplicarea legii în timp cu privire la dreptul de asigurări sociale.
Art.14 din Legea nr.3/1977

Art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000

Decizia ÎCCJ - Recurs în interesul legii nr.40/2008
Dreptul la pensie se apreciază în raport de legea aflată în vigoare la data la care a fost recunoscut în favoarea asiguratului.

Constatarea unor diferenţe între sumele stabilite şi acelea plătite în mod efectiv impune operaţia recalculării pensiei prin adăugarea veniturilor nevalorificate la stabilirea pensiei, chiar dacă legea aflată în vigoare la acea dată a fost abrogată.

(Decizia civilă nr.3736/13.11.2013)
Prin acţiunea înregistrată la data de 08.05.2012, reclamantul C.C.N. a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Argeş să procedeze la recalcularea pensiei sale în raport de un stagiu de cotizare de 20 de ani şi să-i plătească diferenţele drepturilor de pensie.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca este pensionat pentru munca depusă şi limită de vârsta, cu decizia nr.212989/26.05.1998, conform Legii nr.3/1977, realizând un stagiu de cotizare de 24 ani, 10 luni şi 25 zile în grupa I de muncă. A mai învederat că, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.4/2005, pensiile stabilite anterior datei de 01.04.2001 au fost recalculate.

Potrivit art.2 din Normele metodologice aprobate prin HG nr.1550/2004, la recalculare se avea în vedere stagiul complet de cotizare reprezentat de vechimea integrala în munca prevăzuta de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului de pensie de care persoana beneficiază. La data pensionarii reclamantului Legea nr.3/1977 stabilea în art. 14 o vechime în munca de 20 ani în grupa I, necesara pentru pensionare. Prin urmare, stagiul complet de cotizare la pensie ce trebuia avut în vedere la determinarea punctajului mediu anual era de 20 ani, pentru personalul care a desfăşurat munca în grupa I, si de 30 ani, pentru personalul care a desfăşurat activitate în condiţii normale.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că la determinarea punctajului mediu anual recalculat s-a utilizat stagiul complet de cotizare de 30 ani, potrivit HG nr.1550/2004, ce reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Prin sentinţa civilă nr.6660 din data de 23 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a obligat pârâta să emită reclamantului o decizie de revizuire a drepturilor de pensie prin care, la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, precum şi să-i plătească diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 08.05.2009.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul este beneficiar de pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă, conform deciziei nr. 212989/26.05.1998, având o vechime în munca, în grupa I, de 24 ani, 10 luni si 25 zile.

Ca urmare a apariţiei OUG nr.4/2005, Casa Judeţeană de Pensii Argeş a procedat la recalcularea pensiei acestuia, prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 ani .

Din analiza acţiunii formulate s-a constatat că obiectul criticilor reclamantului îl constituie stagiul de cotizare avut în vedere de pârâtă pentru recalcularea pensiei, conform OUG nr.4/2005, susţinându-se că ar trebuit să fie avut în vedere la determinarea punctajului mediu anual un stagiu de cotizare de 20 ani, iar nu de 30 ani.

În cauza de faţă, instanţa a reţinut că în cazul reclamantului s-a aplicat, la ieşirea la pensie, art.14 din Legea nr.3/1977.

Astfel, potrivit acestui text de lege, persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de munca, sau cel puţin 25 ani în grupa II de munca, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte: a) un an şi şase luni pentru grupa I de munca; b) un an şi trei luni pentru grupa II de munca. Pe aceasta baza persoanele care au lucrat în grupele I şi II de munca au dreptul, la cerere, sa fie pensionate, la împlinirea vârstei de: a) 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii; b) 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Conform art.4 din OUG nr.4/2005, privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr.1550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Art.2 din HG 1550/2004 defineşte stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual ca fiind vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare. Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 - 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Prin data deschiderii dreptului la pensie se înţelege data la care persoana în cauză a fost înscrisă la categoria de pensie de care beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Analizând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., instanţa supremă a statuat, prin Decizia nr.40/2008, ca dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 - 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Este evident ca reclamantul se încadrează în categoria persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 01.07.1977-31.03.2001, fiind pensionat în 1998. De asemenea, este evident ca acesta a desfăşurat activitate în grupe speciale de munca, fiindu-i aplicabile disp. art.14 din Legea nr.3/1977.

Or, instanţa a apreciat, interpretând această dispoziţie, că articolul în cauză a prevăzut nu numai o reducere a vârstei de pensionare, ci şi o reducere a stagiului de cotizare necesar ieşirii la pensie, tocmai în considerarea muncii deosebite pe care reclamantul a prestat-o. 20 de ani lucraţi in locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de munca echivalează cu 30 de ani lucraţi în condiţii normale. Prin urmare, stagiul de cotizare ce ar trebui avut in vedere la recalcularea pensiei este de 20 ani, reclamantul desfăşurând activitate în grupa I de munca timp de 24 ani, 10 luni şi 25 zile şi beneficiind de reducerea stagiului total de cotizare necesar de la 30 ani la 20 ani.

În consecinţă, apreciind că acţiunea formulată este întemeiată, tribunalul a admis-o şi a obligat pârâta să emită reclamantului o decizie de revizuire a drepturilor de pensie prin care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu de cotizare de 20 ani, precum şi să plătească acestuia diferenţa drepturilor de pensie, începând cu data de 08.05.2009, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 R.

Împotriva sentinţei civile nr.6660 din data de 23 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, art.304 pct.6 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâta susţine în esenţă că hotărârea este nelegală întrucât reclamantul a formulat acţiune la data de 08.05.2012 când intrase în vigoare Legea nr.263/2010, iar O.U.G. nr.4/2005 era abrogată prin dispoziţiile art.196 din Legea nr.263/2010.

Temeiul legal invocat de reclamant în motivarea în drept pentru promovarea acţiunii este reprezentat de H.G. nr.1550/2004, O.U.G. nr.4/2005 şi Legea nr.19/2000, deşi acesta putea solicita recalcularea drepturilor de pensie în baza acestor acte normative numai până la data de 1 ianuarie 2011.

După această dată posibilitatea revizuirii drepturilor de pensie ale reclamantului este reglementată de art.107 din Legea nr.263/2010.

În al doilea rând se susţine că drepturile de pensie ale reclamantului nu pot fi recalculate prin utilizarea unui stagiu de 20 ani, în condiţiile în care acesta nu a desfăşurat activitate în baza unor acte normative cu caracter special, astfel că drepturile acestuia au fost recalculate corect prin utilizarea unui stagiu de cotizare de 30 ani.

În fine, obligarea pârâtei la plata diferenţelor drepturilor de pensie începând cu data de 08.05.2009 s-a făcut fără temei legal, întrucât actele normative referitoare la recalculare erau abrogate.

Intimatul-reclamant C.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile formulate se constată că nu sunt întemeiate, iar recursul este nefondat.

Astfel potrivit menţiunilor cuprinse în decizia nr.212989/26.05.1998, reclamantul a avut o vechime în grupa I-a de muncă de 24 de ani, 10 luni şi 25 zile.

Prin decizia nr.40 din data de 20 septembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 rap.la art.43 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale şi asistenţă socială.

Rezultă aşadar că, atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în cazul reevaluării sau recalculării pensiilor se aplică un act normativ abrogat expres de Legea nr.19/2000 s-a avut în vedere dreptul conferit de actul normativ în vigoare la data pensionării, ori acest drept nu a fost afectat în nici un mod de noile dispoziţii cuprinse în Legea nr.263/2010.

Urmează a se observa că însăşi Legea nr.263/2010 prevede în art.107 alin.3, posibilitatea recalculării pensiei prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege şi nevalorificate la stabilirea acesteia, recunoscând aşadar, posibilitatea valorificării stagiilor de cotizare realizate de asigurat, în condiţiile achitării C.A.S.

Aşadar, chiar dacă procedura de recalculare a pensiilor reglementată de O.U.G. nr.4/2005 şi H.G. nr.1550/2004, a fost abrogată, revizuirea în sine, privită ca procedeu tehnic de modificare a drepturilor de pensie şi nu ca un drept de sine stătător, a fost păstrată şi de actuala reglementare care, prin dispoziţiile art.107 alin.3 cât şi art.107 alin.1 din Legea nr.263/2010 prevede faptul că, în situaţia în care, ulterior stabilirii drepturilor de pensie se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, pârâta operează din oficiu sau la solicitarea pensionarului modificările ce se impun, printr-o decizie de revizuire, sumele rezultate în urma revizuirii acordându-se în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

De aceea instanţa a motivat hotărârea conform dispoziţiilor art.107 din Legea nr.263/2010, drepturile cuvenite urmând a fi acordate începând cu data 08.05.2009, respectiv în termenul general de prescripţie invocat în cele arătate mai sus.

Întrucât instanţa de fond a procedat în acest mod, a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, astfel că motivele de modificare invocate de pârâtă nu sunt întemeiate.

De asemenea nu se pot reţine dispoziţiile de modificare prevăzute de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, întrucât în motivele de recurs nu se regăsesc critici care să se circumscrie acestui motiv.

Pe cale de consecinţă, conform dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.


Yüklə 0,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin