Secţia I civilă

8. Condiţii de plată a primei de vacanţă personalului din învăţământul preuniversitar pentru perioada 2009-2010.

Art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învăţământ pe anii 2007-2010

Art.1 alin.6 din Legea nr.63/2011

Art.6 alin.6 din Noul Cod Civil
Potrivit art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, a fost prevăzut în favoarea personalului didactic din învăţământul de stat dreptul la premii, reglementate de lege şi Contractul Colectiv de Muncă.

În Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învăţământ pe anii 2007-2010 s-a prevăzut dreptul personalului didactic la plata unei prime de vacanţă, acordată odată cu indemnizaţia de concediu.

Legea nr.330/2009, care a abrogat art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, nu a mai cuprins o reglementare expresă cu privire la dreptul personalului didactic la plata de premii, în general, în care să fie inclusă şi plata primei de vacanţă, noua reglementare fiind de natură să pună în discuţie valabilitatea acestor drepturi pentru perioada 2009/2010 prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel ramură învăţământ, în raport de dispoziţiile art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, aflată în vigoare la data negocierilor.

Valabilitatea unei clauze contractuale depinde nu numai de legea aflată în vigoare la data încheierii convenţiei, dar şi de normele ulterioare sub care îşi produce efectele.

Potrivit art.1 alin.6 din Legea nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, prin Contractele Colective de Muncă, şi Contractele Individuale de Muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti care excedează prevederilor legii.

Dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare, derivate din cazurile la care se referă în mod expres art.6 alin.6 din Noul Cod Civil.

Faţă de principiul că, prin Contracte Colective de Muncă nu pot fi negociate drepturi care nu sunt prevăzute în lege, efectele contractului privitor la prima de vacanţă nu se mai pot produce după abrogarea art.50 alin.12 din Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic.
(Decizia civilă nr.2231 din 14 mai 2013)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22.05.2012, reclamanţii: G.E., C.N., P.S., C.G., R.G., C.S., D.D., M.A., C.A., C.R., D.E., M.S., M.L., I.D., S.M., R.D., D.M., O.G., D.E., B.S., F.E.C., N.E., P.M.R., T.G., Z.F., R.C., A.M., B.M., B.V., C.M., C.I., D.E. (P.), I.E., B.J., B.G., O.E., C.A., M.I.Z., B.R., G.C., M.M., C.V., I.C., M.M., O.I., B.D., N.C., S.E., D.R., P.D., D.I., D.L., B.L., C.M., D.S., L.G., M.R., P.A., P.E., R.I., M.L., S.D., M.L., P.L., T.B., Z.F., S.C., C.M., N.M., O.M., S.A. şi I.A.C., reprezentaţi de Sindicatul Invatamant Preuniversitar A. M.a, au chemat în judecată pe pârâţii Şcoala Nr.15 „A.P.” P., Municipiul P. - prin primar, solicitând obligarea primei pârâte să calculeze şi să acorde prima de vacanţă pentru perioada 2009-2011 şi pe viitor, actualizată cu indicele de inflaţie, şi să facă rectificările corespunzătoare în programul Revisal, iar pârâtul să asigure fondurile necesare plăţii drepturilor salariale, pârâţii urmând a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că primele au fost prevăzute de art.50(12) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic. Legea nr.330/2009 a prevăzut la art.43 alin.2 că prevederile din actele normative referitoare la prima de vacanţă rămân în vigoare. Aceste legi sunt completate prin contractele colective de muncă la nivel de ramură învăţământ, care constituie izvor de drept.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.112 C.pr.civ., art.43 alin.2 din Legea nr. 330/2009, art.283 alin.1 lit.c C.muncii, art.67 din Legea nr.168/1999, art.28, 133, 148 din Legea nr.62/2011, art.5 alin.1, 14, 37 lit.g din CCMUNR Învăţământ, art.2, 3, 59 din CCMUNN, art.11, 30 din Legea nr.130/1996, art.1 alin.5, 41 alin.5 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr.394 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul A. a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit adeverinţei depuse la dosar, reclamanţii sunt angajaţii primei pârâte, în calitate de personalul plătit din fonduri publice.

Astfel, în cursul anului 2009, salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar se realiza potrivit anexelor Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, iar salarizarea personalului nedidactic cu respectarea OUG nr. 24/2000, aprobată prin Legea nr.383/2001.

La data de 1.01.2010, a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege înlocuită începând cu 1.01.2011 cu Legea nr.284/2010, pentru ca din 13.05.2011 să intre în vigoare din nou o lege specială de reglementare a salarizării personalului din învăţământ, respectiv Legea nr.63/2011.

A rezultat deci că salarizarea reclamanţilor este reglementată prin lege.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că potrivit art.162 alin.3 (fost 157 alin.2) C.muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Prin urmare, chiar dacă reclamanţilor le sunt aplicabile prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional sau ale celui de la nivel de ramură de Învăţământ, sub aspectul salarizării acestora li se aplică doar dispoziţiile de natură legală, potrivit articolului citat, precum şi în temeiul art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, conform căruia contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. La rândul său, Legea nr.62/2011, în vigoare din 14.05.2011, prevede la art.138 alin.1 că prin contractele colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

Împotriva sentinţei au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii reprezentaţi de Sindicatul Învăţământ Preuniversitar Argeşean „M.”, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a considerat că actele normative constituind temei al pretenţiilor sunt contrare prevederilor art.162 alin.3 din Codul muncii şi art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996.

Argumentând critica, reclamanţii arată că primele, în totalitate au fost prevăzute de art.50(12) din legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, potrivit căruia această categorie de personal poate beneficia de premii şi alte drepturi băneşti, prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

Deşi a abrogat acest act normativ, Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut la art.43(2) menţinerea în vigoare a prevederilor din actele normative referitoare la detaşare, delegare şi mutare, acordarea concediilor şi a primei de vacanţă.

Actele normative ulterioare, Legea nr.284/2010 şi Legea nr.63/2011 nu fac trimitere la prima de vacanţă, acestea se completează cu contractele colective de muncă unice la nivel de ramură învăţământ.

Inopozabilitatea acestor convenţii nu poate fi invocată de Guvernul României aşa cum a statuat Î.C.C.J., prin decizia nr.3201, pronunţată în dosarul nr.10678/2/2006. Chiar dacă s-ar primi ipoteza calităţii de terţ în raport cu convenţia încheiată, orice terţ are obligaţia respectării convenţiilor încheiate între alte persoane cu respectarea legii.

În concluziile scrise depuse la dosar în data de 14.05.2003, reclamanţii reprezentaţi de sindicat, au arătat că în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2000-2001, s-a convenit la art.30 lit.d) ca personalul din învăţământ să beneficieze de o primă de concediu de odihnă în valoarea unui salariu de bază al ultimei luni lucrate care se acordă numai în condiţiile existenţei fondurilor, M.E.N. făcând demersurile necesare în acest sens.

Negocierea de la acelaşi nivel pe anii 2003-2004 a prevăzut la art.37 lit.g) o primă de vacanţă în condiţiile legii, ce se acordă o dată cu indemnizaţia de concediu. În Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2007-2010 s-a stabilit la art.59(3) că prin contractele colective de muncă de la celelalte niveluri se poate stabili ca pe lângă indemnizaţia de concedii să se plătească şi o primă de concediu. Acestea se plătesc înainte de plecarea în concediu.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Învăţământ pe anii 2007-2008 prevede la art.37 lit.g) că părţile contractante convin ca personalul din învăţământ să beneficieze de o primă de vacanţă în condiţiile legii, ce se acordă o dată cu indemnizaţia de concediu şi înainte de plecarea în concediu.

În baza acestor acte normative, arată reclamanţii, instanţele de judecată au obligat prin hotărâri unităţile de învăţământ la plata către membrii de sindicat a primei de vacanţă pentru perioada 2005-2008.

Pentru o parte din membrii de sindicat,plata acestei prime s-a dispus prin hotărâre judecătorească şi pentru anul 2009.

Susţin că legislaţia în vigoare pentru anii 2009-2010 este aceeaşi cu cea din perioada 2005-2008.

Referitor la acordarea primei de vacanţă pe anul 2010, se precizează că în data de 10 martie 2010, în cadrul Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, Consiliul Superior al Magistraturii s-a stabilit într-o opinie majoritară că se admite plata către cadrele didactice a contravalorii primelor de vacanţă, cu motivarea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acesteia nu în baza unor legi speciale, ci în baza contractului colectiv de muncă, obligatoriu potrivit art.30 din Legea nr.130/1996.

În fine, se restrânge obiectul pretenţiilor la perioada 2009-2010, precizându-se că prin apariţia Legii Educaţiei Naţionale, din data de 09.02.2011, temeiul legal al cererii pretenţiilor de plată a primei de concediu pentru anul 2011 a fost abrogat.

Recursul nu este fondat.

Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice este aplicabilă în materia salarizării şi a celorlalte drepturi băneşti ale personalului din învăţământ din data de 01.01.2010.

În anul 2009 a fost în vigoare Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic care a prevăzut la art.50 alin.(12) că personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

În Capitolul I, Titlul IV Drepturile şi obligaţiile personalului didactic, referitor la concediul anual sau la premii, Statutul cadrelor didactice nu prevede dreptul acestei categorii de personal la prima de concediu de odihnă.

Nici în cadrul Capitolului IV, Secţiunea a 2-a Condiţii de salarizare nu este reglementat expres dreptul la prima de concediu de odihnă. Prin urmare, prin legea menţionată se recunoaşte numai posibilitatea negocierii colective a acestei prime.

Aceeaşi posibilitate a negocierii primei de vacanţă la nivelurile inferioare este prevăzută şi de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010.

În anul 2009 însă, nu s-a realizat o astfel de negociere la nivel de ramură învăţământ sau la nivel inferior acesteia, prin care să se convină dreptul personalului didactic la prima de concediu de odihnă şi să se stabilească în ce cuantum se acordă ori cel puţin criteriile necesare determinării cuantumului.

Aceasta înseamnă că deşi legea prevede posibilitatea negocierii premiilor în general, lipsa unei astfel de negocieri prin care să se individualizeze prima stabilindu-se pentru ce anume se acordă şi cuantumul acesteia echivalează cu lipsa temeiului respectivei pretenţii.

Art.50 alin.(12) din Legea nr.128/1997 a fost abrogat prin Legea nr.330/2009 ceea ce înseamnă înlăturarea posibilităţii negocierii.

Pentru perioada următoare, Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 reglementând concediul anual cu plată, nu a recunoscut la art.267 dreptul cadrelor didactice la prima de concediu.

Iar negocierea colectivă a acestui drept bănesc este în continuare interzisă prin prevederile art.1 alin.(6) din Legea nr.63/2011 privind acordarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care stabilesc că prin contracte colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

Aceasta demonstrează netemeinicia pretenţiilor şi pentru anul în discuţie, asupra căruia instanţa procedează la examinarea criticii câtă vreme reclamanţii nu au declarat că restrâng obiectul acesteia după durata pretenţiilor.

La întâlnirea Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ce a avut loc în data de 10.03.2010, la pct.29 discuţiile au vizat primele de vacanţă solicitate de cadrele didactice pentru perioada 2001-2006, nu pentru cea începând cu anul 2009.

Pe de altă parte, membrii comisiei au considerat ca fiind corectă opinia minoritară în care s-a arătat, în sinteze, că din reglementările cuprinse în contractele colective de muncă la nivel naţional pe anii 2001, 2002-2003 şi 2005-2006 rezultă că numai în anul 2003 este prevăzută prima de vacanţă ca adaos la salariu, însă nu ca drept, ci ca vocaţie.

Concluzia nu vizează însă obiectul prezentei judecăţi.

Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în care se încadrează critica formulată, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Sindicatul Învăţământ Preuniversitar A. „M.” în numele şi pentru membrii săi de sindicat.

9. Dreptul creditorului de a solicita concomitent cu actualizarea creanţei în raport de indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale.

Art. 166 alin.4 din Codul muncii

Art. 1088 din fostul Cod civil şi art. 1535 din noul Cod civil
Dobânda legală reprezintă valoarea prejudiciului cauzat creditorului ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată de către debitor.

Debitorul poate să fie obligat atât la plata sumei actualizate în raport de rata inflaţiei care reprezintă aducerea monedei naţionale la valoarea reală de la data la care se face plata cât şi la dobânzi legale, acestea de pe urmă reprezentând valoarea beneficiului de care a fost lipsit creditorul urmare a executării cu întârziere a obligaţie, acestuia dinainte fără a se reţine că este suspus la o dublă reparaţie.

(Decizia civilă nr.2263 din 15 mai 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2012, la Tribunalul V., reclamanţii N.D., P.D., T.I., B.B., B.I., B.G., C.F., D.V.M., D.I.L., M.P.C., M.C., M.I., P.D., P.C., Ş.H., B.N., B.C., F.V., G.I., I.D., L.I., M.G., P.V., P.I., R.I., V.F., F.N., P.R., toţi reprezentaţi de Alianţa Sindicală Feroviară Craiova din Cadrul Sucursalei Regionale CFR Craiova, au chemat în judecată pe pârâta Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., pentru a fi obligată să le plătească diferenţa dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.07.2009-31.12.2010, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data fiecărei scadenţe la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt angajaţi la Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., iar în perioada 01.07.2009 – 31.12.2010 pârâta nu le-a achitat drepturile salariale cuvenite conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, care prevede un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la data de 01.01.2008, de 700 lei.

Perioadele în care salariul minim brut a fost inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt: 01.01.2009 - 31.03.2010, salariul la clasa 1 a fost de 570 lei; 01.04.2010 – 31.12.2010, salariul la clasa 1 a fost de 600 lei.

Pârâta nu a respectat aceste obligaţii contractuale, deşi prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate prevedea drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramură. În caz de neconformitate, clauzele CCM la nivel de unitate, contrare clauzelor CCM la nivel de ramură, sunt de drept înlocuite cu acestea din urmă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.40 alin.2 lit.c, art.159, art.160 şi art.162 din Codul muncii, art. 41 alin. 3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, anexa nr. 1 şi nr.2 la CCM încheiat la nivel de unitate.

Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A., reprezentată de Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreţinere şi Reparaţii CF C., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.07.2009 – 16.07.2009, având în vedere că data depunerii acţiunii în instanţă este 16.07.2012.

Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, întrucât Asociaţia Patronală la Nivel de Grup de Unităţi din Transportul feroviar, al cărei membru fondator este şi CNCF „CFR” S.A., nu a fost invitată la negocierea Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, astfel că acest contract colectiv este lovit de nulitate.

Aceleaşi federaţii care au semnat Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi au negociat şi semnat şi Contractele Colective de muncă la nivelul CNCF „CFR” S.A. şi s-a convenit să se acorde salariul minim brut – clasa 1 de salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010.

Doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Dreptul solicitat de reclamanţi îşi are corespondent în sporurile acordate prin contractele colective încheiate la nivel de unitate, consfinţite de fiecare reclamant prin semnarea contractelor individuale de muncă şi a actelor adiţionale.

Pârâta a mai arătat că dispoziţiile legale referitoare la dobândă nu se aplică raporturilor juridice de muncă, ci numai raporturilor juridice civile.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.115 Cod procedură civilă.

În şedinţa publică din data de 07 martie 2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr.272 din 7 martie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis cererea şi a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţi diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.07.2009- 31.12.2010, sume care urmează să fie actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din adeverinţele depuse la dosar, în perioada solicitată, respectiv 01 iulie 2009 - 31 decembrie 2010, reclamanţii au avut calitatea de angajaţi ai societăţii pârâte, având diverse funcţii.

Potrivit menţiunilor din întâmpinare şi concluziile scrise, precum şi din răspunsului dat de pârâtă la dosar, reclamanţii au fost salarizaţi, în perioada menţionată, conform contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de CNCF ,,CFR” S.A., respectiv prin raportare la un salariu de bază minim brut de 570 lei în perioada 01.07.2009-31 martie 2010 şi la un salariu de bază minim brut de 600 lei în perioada 01 aprilie-31 decembrie 2010.

Salariul de bază minim brut, în funcţie de care s-au calculat drepturile salariale ale reclamanţilor, aferente perioadei 01 iulie 2009- 31 decembrie 2010, vine în contradicţie Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi cu legea aplicabilă contractelor colective de muncă.

Astfel, potrivit art.41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, încheiat la data de 19.12.2007 şi înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr.722/03/24.01.2008: ,,Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri, ori indemnizaţii incluse în acesta.”.

Obligativitatea pornirii negocierilor la nivel de grup de unităţi şi la nivel de unitate, în vederea stabilirii salariului de bază minim brut, de la cel minim de 700 lei stabilit la nivel de ramură, este prevăzut atât în dispoziţiile legale în vigoare în perioada dedusă judecăţii, cât şi în contractele colective la nivel de ramură şi la nivel de unitate.

Potrivit dispoziţiilor art.238 alin.1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, în forma în vigoare în perioada solicitată, precum şi celor ale art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă în vigoare în aceeaşi perioadă: ,,Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

De asemenea, conformându-se dispoziţiilor legale menţionate anterior, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede la art.41 alin.3 lit.b că: ,,Părţile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unităţi şi unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariaţi, vor fi adoptaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 pct.1 din prezentul contract colectiv de muncă.”

Tot astfel, potrivit art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1991 şi art.241 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, în vigoare la acel moment: „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: … c) pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; …”, fără a se face distincţie între cei angajaţi la societăţi care au participat la negocieri şi cei angajaţi la societăţi care nu au participat la astfel de negocieri.

Faţă de aceste dispoziţii legale şi din contractele colective menţionate, instanţa a apreciat că în perioada 01 iulie 2009- 31 decembrie 2010, ce face obiectul prezentei cereri, drepturile salariale ale reclamanţilor ar fi trebuit să fie calculate în raport de un salariu de bază minim brut de 700 lei, care să reprezinte clasa 1 de salarizare, la care să se aplice coeficientul de ierarhizare şi celelalte sporuri şi indemnizaţii.

Întrucât pârâta nu a respectat dispoziţiile menţionate, potrivit art.166-171 din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţi diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 şi drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.07.2009-31.12.2010, sume care urmează să fie actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

Dispoziţiile art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii, potrivit cărora: „Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”, prevăd îndreptăţirea reclamanţilor de a primi nu numai sumele actualizate cu indicele de inflaţie, care reprezintă o compensare a sumei pierdute prin neplata la termen ca urmare a devalorizării monedei naţionale, ci şi daunele-interese moratorii, constând în beneficiul nerealizat de reclamant ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Craiova (fostă Sucursala Regională C.F. C.), susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestor motive s-au susţinut următoarele:

- Instanţa de fond nu a ţinut cont de toate apărările acesteia şi în mod greşit a admis acţiunea;

- Nu s-au avut în vedere negocierile anuale şi lipsa fondurilor necesare şi faptul că părţile semnatare ale contractelor colective de muncă nu au înţeles să folosească ca sistem de referinţă valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv nu au solicitat preluarea prevederilor art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de Ramură Transporturi;

- Instanţa de fond nu a avut în vedere că reclamanţii nu au solicitat ca instanţa să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care salariaţii au fost de acord;

- Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior se aplică doar dacă la nivel de angajator nu exista contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă;

- În mod greşit a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferentă diferenţelor de drepturi salariale solicitate, întrucât dobânda legală reglementată de art.1088 din fostul Cod civil şi art.1535 din noul Cod civil, cu referire la O.G. nr.13/2011, priveşte exclusiv convenţiile nu obligaţiile rezultate din contractele de muncă.

Examinând sentinţa recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, în raport cu actele dosarului şi dispoziţiile legale invocate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.

Motivul de recurs încadrat în art.304 pct.7 Cod procedură civilă este neîntemeiat şi urmează a fi respins, întrucât din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a analizat materialul probator administrat în cauză, raportat la susţinerile părţilor, inclusiv ale pârâtei prin întâmpinarea depusă în cauză, arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea în adoptarea acestei soluţii.

Şi motivul de recurs încadrat în art.304 pct.9 Cod procedură civilă este neîntemeiat, întrucât nu se constată că în speţă au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile Legii salarizării şi ale Contractului colectiv de muncă.

Se constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că recurenta-pârâtă nu a respectat obligaţiile prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Transporturi, deşi prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

Astfel, potrivit art.41 alin.3 (b) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de Transporturi, în negocierile colective la nivel de grup de unităţi şi de unitate, părţile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele două valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură.

Prin actele adiţionale la Contractul colectiv de muncă, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unităţi, aşa cum rezultă din recunoaşterile unităţii pârâte, a fost de 540 lei, respectiv 600 lei, pentru diferite perioade de timp, deşi salariul de bază minim brut începând cu 1 ianuarie 2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei, potrivit art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. la nivel de Ramură de Transporturi.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că potrivit dispoziţiilor art.238 din Codul muncii, în forma în vigoare în perioada solicitată, precum şi ale art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în vigoare la aceeaşi perioadă, că „contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că angajatorul nu are obligaţia de a respecta dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel superior decât în cazul în care la nivelul acestuia nu există încheiat contract colectiv de muncă, nu pot fi primite de instanţa de recurs întrucât din dispoziţiile legale mai sus menţionate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior şi caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte faţă de cele de nivel inferior.

Curtea constată că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reţinut atât principiul aplicabilităţii directe a efectelor contractelor asupra salariaţilor din domeniul de referinţă, în conformitate cu art.11 (1) din Legea nr.130/1996, cât şi principiul ierarhizării forţei obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicţia prevăzută de art.247 din Codul muncii.

Prin urmare, în situaţia existenţei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligaţia să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.511/2006. Curtea Constituţională a reţinut prin această decizie că „dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca şi legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata dobânzii legale aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, având în vedere dispoziţiile art.166 alin.4 din Codul muncii.

Drepturile băneşti acordate de prima instanţă au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate s-a produs în patrimoniul reclamanţilor un prejudiciu care, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, trebuie acoperit integral.

Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat, având natură juridică diferită cu actualizarea cu indicele de inflaţie şi reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată.

Prin obligarea recurentei-pârâte la plata drepturilor băneşti actualizate cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.

Întrucât se constată că nici unul din motivele de recurs invocate nu este întemeiat şi că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, urmează ca în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă să se respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.