Secţiunea îNTÎI


IV. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii”



Yüklə 6,06 Mb.
səhifə9/66
tarix28.07.2018
ölçüsü6,06 Mb.
#60840
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   66

IV. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii”
410 După căderea sa, omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”, pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei.

411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam”509, care, prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2, 8), repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. De altfel, numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos, Maria, „noua Evă”. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi, printr-un har special al lui Dumnezeu, în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512.

412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. Dumnezeu permite, într-adevăr, ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. De unde, şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom 5, 20); şi cântarea Exultet: «O, fericită vină, care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514
PE SCURT
413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii.

(...) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1, 13; 2, 24).

414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu.

415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie, omul, sedus de Cel viclean, de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515.

416 Prin păcatul său, Adam, ca prim om, a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toţi oamenii.

417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat, deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”.

418 Ca urmare a păcatului originar, natura umană are puterile slăbite, e supusă ignoranţei, suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”).

419 „Aşadar noi credem, împreună cu Conciliul Tridentin, că păcatul strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească, «nu prin imitare, ci prin propagare», şi, de aceea, este «propriu fiecăruia»”516.

420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom 5, 20).

421 „Conform credinţei creştinilor, această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului; ea a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar Cristos, prin Cruce şi Înviere, a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517

CAPITOLUL AL DOILEA

Cred în Isus Cristos,



Fiul lui Dumnezeu unul-născut”
Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său

422 „Dar când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege, ca să dobândim înfierea” (Gal 4, 4-5). Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1, 11).

423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret, născut evreu dintr-o fiică a lui Israel, la Betleem, în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus, de meserie tâmplar, mort răstignit la Ierusalim, în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius, este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om, că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13, 3), „s-a coborât din cer” (In 3, 13; 6, 33), „a venit în trup” (1 In 4, 2), deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui, slava unuia-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (...) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat, şi har peste har” (In 1, 14. 16).

424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl, credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16). Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru, Cristos a zidit Biserica sa520.


„Vestirea bogăţiilor de nepătruns

ale lui Cristos” (Ef 3, 8)

425 Transmiterea credinţei creştine este, în primul rând, vestirea lui Isus Cristos, pentru a călăuzi la credinţa în El. De la început, primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20). Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos:
Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică, ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─, ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1, 1-4).
În centrul catehezei: Cristos
426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană, aceea a lui Isus din Nazaret, Fiul unul-născut al Tatălui, (...) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum, înviat, trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. (...) A catehiza (...) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos, a semnelor săvârşite de El”521. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522.

427 „În cateheză este învăţat Cristos, Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El; şi numai Cristos învaţă, oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt, lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui. (...) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea, ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7, 16)523.

428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”; „să fie gata să piardă totul (...) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”, şi „a-l cunoaşte pe El, şi puterea învierii lui şi, în împărtăşire cu suferinţele lui, să se facă asemenea lui în moarte, spre a ajunge, de e cu putinţă, la învierea cea din morţi” (Fil 3, 8-11).

429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti, de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. Dar în acelaşi timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. În acest scop, urmând ordinea Simbolului credinţei, vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul (articolul 2). Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3), ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi, în sfârşit, ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7).


ARTICOLUL 2

Şi în Isus Cristos, Fiul său unic,



Domnul nostru”
I. Isus

430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. La Bunavestire, îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus, care exprimă în acelaşi timp şi identitatea, şi misiunea lui524. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2, 7), El este cel care, în Isus, Fiul său veşnic făcut om, „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). În Isus, Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor.

431 În istoria mântuirii, Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5, 6) scoţându-l din Egipt. Îl mântuieşte şi de păcatul său. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525, numai El îl poate dezlega526. De aceea, Israel, devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului, nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527.

432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Este numele divin care singur aduce mântuirea529, şi de acum înainte poate fi invocat de toţi, pentru că, prin Întrupare, s-a unit cu toţi oamenii530, astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4, 12)531.

433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel, când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3, 25), el vrea să spună că, în umanitatea lui, „Dumnezeu era cel care, în Cristos, împăca lumea cu sine” (2 Cor 5, 19).

434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că, de acum înainte, numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2, 9-10). Duhurile rele se tem de numele lui535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536, pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui, acesta le dă (In 15, 16).

435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos, Domnul nostru”. „Bucură-te, Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali, numită „rugăciunea lui Isus”, spune: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze.
II. Cristos
436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”, care înseamnă „uns”. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. Era cazul regilor537, al preoţilor538 şi, rareori, al profeţilor539. Trebuia să fie, prin excelenţă, cazul lui Mesia, pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. Trebuia ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541, în acelaşi timp ca rege şi ca preot542, dar şi ca profet543. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot, profet şi rege.

437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi, în oraşul lui David, un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2, 11). De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10, 36), zămislit ca „sfânt” (Lc 1, 35) în sânul feciorelnic al Mariei. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria, soţia sa”, care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1, 20), pentru ca Isus, „care se numeşte Cristos”, să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1, 16)544.

438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. „De altfel, este ceea ce indică însuşi numele lui, pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns, Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl, Cel care a fost uns este Fiul, şi a fost uns în Duhul, care este ungerea”545. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10, 38), „spre a se arăta lui Israel” (In 1, 31) ca Mesia. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1, 24; In 6, 69; Fapte 3, 14).

439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic, făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547, dar nu fără rezerve, pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548, esenţialmente politică549.

440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru, care îl recunoştea ca Mesia, vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3, 13)551, precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28)552. De aceea, adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2, 36).
III. Fiul lui Dumnezeu unul-născut
441 În Vechiul Testament, titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554, poporului ales555, fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. În aceste cazuri, el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. Când Regele-Mesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 - aceasta, după sensul literal al textului -, nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560.

442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16), pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu, care este în ceruri” (Mt 16, 17). În paralel, Paul, vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului, va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1, 15-16). „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi, spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9, 20). Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562, mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563.

443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia, este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. În faţa Sinedriului, la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”, Isus a răspuns: „Bine spuneţi, Eu sunt” (Lc 22, 70)564. Deja cu mult înainte, se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565, care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566, superior chiar şi îngerilor567. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi, nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6, 9); şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20, 17).

444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne, Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos, despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit”569. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 18). Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15, 39). Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă.

445 După Înviere, filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin Învierea sa din morţi” (Rom 1, 4)571. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui, mărirea Celui Unul-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1, 14).
IV. Domnul
446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament, numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572, YHWH, este redat prin Kyrios („Domn”). De atunci, Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl, dar - şi aceasta este noutatea - şi pentru Isus, recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573.

447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii despre sensul Psalmului 110574, dar şi în mod explicit, adresându-se apostolilor săi575. De-a lungul vieţii sale publice, gesturile de dominare asupra naturii, a bolilor, a demonilor, a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină.

448 Foarte des în Evanghelii, unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. În întâlnirea cu Isus înviat, devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune, care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21, 7)

449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn, primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă, încă de la început578, că puterea, cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579, pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2, 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580.

450 De la începutul istoriei creştine, afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală, în mod absolut, nici unei puteri pământeşti, ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. „Biserica crede (...) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane”583.

451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”, fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”, fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos, Domnul nostru”, sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino, Doamne!”) (1 Cor 16, 22); „Amin, vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20)


PE SCURT
452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. Copilul născut din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12).

453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”, „Mesia”. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10, 38). El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7, 19), „speranţa lui Israel” (Fapte 28, 20).

454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu, Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586.

455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui.



„Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3).

ARTICOLUL 3

Isus Cristos



s-a zămislit de la Duhul Sfânt

şi s-a născut din Maria Fecioara”

PARAGRAFUL 1. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om

I. De ce Cuvântul s-a făcut trup?

456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan, răspundem mărturisind: „Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”.

457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 10). „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4, 14). „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3, 5):

Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierduserăm stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587

458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4, 9). „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).

459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine...” (Mt 11, 29) „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6). Iar Tatăl, pe muntele Schimbării la Faţă, porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9, 7)588. El este, de fapt, modelul Fericirilor şi norma Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12). Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589.

460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1, 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu”590. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis volens nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei”592.


Yüklə 6,06 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin