Secolele XI-XIV



Yüklə 2,76 Mb.
səhifə16/123
tarix05.01.2022
ölçüsü2,76 Mb.
#63313
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   123
Studii, 8, 1955, 3, p. 65—80; G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-
ruse,
Bucureşti, 1958; N. Mohov, Onepau ucmopuu MOAdaecKoao-pyccKO-yKpauncKux
cen3eă,
Chişinău, 1961.

76 Iorga, Studii; G. I. Brătianu, Recherches sur le commerce Genois dans la
Mer Noire au XIII* siecle,
Paris, 1929; B. Câmpina, Despre rolul genovezilor la
gurile Dunării în secolele XIII—XV,
în Studii, VI, 1953, 1, p. 191—236; 3, p. 79—
119.

77 R. F. Kaindl, Geschichte der Deutschen in den Karpathenlăndern, I, Gotha,
1907; H. Weczerka, op. cit.

78 R. Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, în AARMSI,
s.
II, XXVII, 1904—1905, p. 247—322; G. Luko, Havaselve es Moldva nepei a X—
XII. szăzadban,
în Ethnographia Nepelet, XLVI, 1935, 1—4, p. 90—105.

79 G. I. Brătianu, Les Bulgares â Cetatea Albă (Akkerman) au debut du XIV*
siecle,
în Byzantion, II, 1925, p. 153—168.

80 A. D. Xenopol, Întemeierea Ţărilor Române, III, Descălicarea Moldovei
în RIAF, III, 1885, V, 2, p. 285—294; A. Sacerdoţeanu, Succesiunea domnilor Mol
dovei pînă la, Alexandru cel Bun,
în Romanoslavica, XI, 1965, p. 219—236; Ciho­
daru, Constituirea, p. 61—81; Şt. S. Gorovei, Îndreptări cronologice la istoria Mol­
dovei în veacul al XlV-lea,
în AII AX, X, 1973, p. 99—121; P. F. Parasca, noAumuKa
eenaepcKozo KopOAeectnea e BocmoHHOM flpunapnambe u o5pa3oeaHue MoAdaecKoao cpeodaAbHoeo
eocydapcmea,
în Kapnamo—UynaucKue xmau e cpednue ecKa, Chişinău, 1975, p. 33—52;
Ş. Papacostea, La fondation de la Valachie et de la Moldavie et les roumains de
Transylvanie; une nouvelle source,
în RRH, XVII, 1978, 3, p. 389—407.

81 R. Vuia, Legenda lui Dragoş, în AIIN, I, 1921—1922, p. 300—309; Gh. I.
Brătianu, Tradiţia istorică a descălecatului Moldovei în lumina noilor cercetări,
în AARMSI, s. III, XXVII, 1944—1945, p. 1—34; M. Eliade, De Zalmoxis ă Gcn-
gis-Khan,
Paris, 1970, p. 131—161.

62 Al. Boldur, întemeierea Moldovei, în SCŞ, XIX (II SN), 1946, p. 174—193. 83 Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940, p. 47—55. 144 R. Popa, Tara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 240—247.

85 I. Moga, Voievodatul Transilvaniei (extras din AIIN, X), Sibiu, 1944.

86 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971, p. 468—471.

87 Şt. Ştefănescu, „întemeierea" Moldovei în istoriografia românească. în
Studii, XII, 1959, 6, p. 35—54.

■ ^^V lo?fa' ^^f1*. fi documente cu privire la istoria românilor I—II Bucu­reşti, 1901; idem, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor I

fo,"oaA ' ^"wV' ^29L%Aunr^' EPisc°Pia Milcoviei, în Revista catolică, l, 1912, 4, p. 5J3—551; N. Pfeiifer, Die ungarische Dominikanerordensprovinz von, Uirer Grtlndung U£l bis zur Tataren Verwustung 1241—1242, Ztirich 1913-R. Cândea, Der Katholizismus in der Donaufurstentilmern Leinzig 1916-' T Tel renţ, Istoria catolicismului în Moldova. Epoca teutonă, în Culturi' creştină IX 1920, 4-5, p. 136-154; 7-9, p. 193-211; 10-11, p. 238-246; 12, p 302-309-' h. Makkai, A Mtlkoi (Kun) piispdkseg es nepei, Debrecen, 1936; Moisescu Catoli­cismul; S. Reli, Istoria vieţii bisericeşti a românilor, I, Cernăuţi 1942- K Zach Orthodoxe Kirche und rumănisches Volksbewusstsein im 15. bis ' 18 Jahrh'undert Wiesbaden, 1977.

«a Weigand, Ursprung, p. 70—103; N. Drăganu, Românii în veacurile IX—


XIV pe baza toponimiei şi onomasticii,
Bucureşti, 1933; H. F Wendt Die turki-
schen Elemente in Rumănischen,
Berlin, 1960; I. Iordan, Toponimia 'românească
Bucureşti, 1963; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc Bucureşti'
1963; A. Eremia, Nume de localităţi, Chişinău, 1970. "

DENUMIREA ATRSBUSTĂ SPAJSULU! EST-CÂRPATSC ÎN SECOLELE XI-XIV

Modul de desemnare al spaţiului românesc est-carpatic în primele patru secole ale mileniului al II-lea în izvoarele scrise ale vremii pre­zintă importanţă atît pentru toponimia medievală propriu-zisă, cît şi pentru relevarea unor aspecte legate de istoria politică şi de coloratura etnică a zonei investigate. înainte ca pentru regiunea delimitată de Car pa ţii Orientali, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră să se adopte denu­mirea de Vlahia şi Moldova, popoarele vecine i-au atribuit un nume derivînd de la cel al triburilor care în mod temporar au deţinut con­trolul politic la nordul Dunării de Jos.

La mijlocul secolului al X-lea ţinuturile cuprinse între malul opus Dristrei (Silistra) şi cetatea chazară Sarkel, adică între Bărăgan şi Don, erau menţionate în literatura istorică bizantină cu numele de Patzinăkia (IlaT^vaxia)1. Denumirea a putut apare de-abia după migrarea pece­negilor la vest de Volga, produsă către sfîrşitul ultimului deceniu al secolului ai IX-lea. Constantin Porphyrogenetul ne informează că „lo­cul pecenegilor" (6 xwv Tratat,vaxifwv totcoc) era străbătut de rîurile Bapoî>x> Kou[3oîi, TpooXXo;, BpouTo? şi Sepsfoţ2. Spre deosebire de cele­lalte cursuri de apă, identificarea ultimelor două dintre ele cu Prutul şi Şiretul a întrunit adeziunea unanimă a specialiştilor. De asemenea, este evident că prin TpouXXoţ s-a avut în vedere Nistrul, cu toate că pen­tru acest fluviu, numit în antichitate Tyras, împăratul cronicar utili­zează în numeroase rînduri şi hidronimul AdcvaffTpi,;;3. TpooXXo<; este, aşa cum s-a remarcat, o formă alterată de la turcescul Torlu sau Turla, prin care Nistrul era desemnat în evul mediu de numeroşi geografi4, cartografi5 şi cronicari6, îndeosebi de cei orientali. Pluralitatea modu­lui de desemnare a fluviului ce mărgineşte Moldova la răsărit a fost încă mai demult relevată de Jan Dhigosz: . . . Dnyester, qui in Thartarico Turlo, in Latino vel Greco Therisannis alias Tyras appellatur1. Utilizîn-du-se informaţii diferite ca origine şi datare, în opera lui Constantin Porphyrogenetul apar în mai multe rînduri cîte două denumiri pentru acelaşi toponim sau hidronim, fără ca autorul să fi fost conştient de această anomalie. Observaţia este valabilă nu numai în cazul Nistrului, ci şi în acela al Şiretului şi Prutului, desemnate după toate probabilită­ţile şi sub forma Zapa-r şi Boupa-r; ambele sînt considerate că deli­mitează ITairC'-vaxia8. De asemenea, aşa cum apreciază cei mai mulţi specialişti, Niprul şi Bugul sînt numite în De administrando imperio, în afară de Adcvaupiţ şi Boyou, probabil sub forma Bapoux şi Kou|3oo9.

3 — Moldova în secolele XI—XIV.

Im paratul-savant mai relatează că ITaT&vaxta cuprindea opt ţi­nuturi (-9-£fitxTa), între oare Gyla de jos (XaPou^ivyuXâ) se mărginea cu Ungaria (Toupxioc), iar Giazihopon (Tlaţixo-K6v) ou Bulgaria. Distanţa Patzinakiei de Ungaria era apreciată la patru zile de drum, iar de Bul­garia la numai o jumătate de zi10. Toate aceste date dovedesc că în se­colul al X-lea denumirea de IlaT^ivaxia era aplicată şi părţii răsăritene a spaţiului extraearpatic, unde se aflau şi cele două S-iţioi-coc menţionate. Această denumire este atestată aproximativ în aceeaşi vreme într-o epistolă a patriarhului Nicolae11 şi într-o lucrare de tactică militară aparţinând unui autor grec rămas anonim12, iar mai tîrziu la Skylitzes într-un pasaj privind tratativele lui Ioan Bogas purtate cu pecenegii în timpul minoratului lui Constantin VII Porphyrogenetul şi un altul, preluat şi de Kedrenos, unde se relatează răscumpărarea sub Roman III a captivilor duşi de pecenegi la nordul Dunării13. Utilizarea denu­mirii în discuţie cu sensul acreditat în literatura istorică bizantină se întîlneşte şi în însemnările de călătorie ale evreului spaniol Ibrahim ibn Iakub din a doua jumătate a secolului al X-lea, reproduse într-o lu­crare a geografului arab al-Bakri14. Cronicarii orientali se referă şi ei la Ţara pecenegilor15, avînd în vedere însă numai stepele ocupate de no­mazi în răsăritul Europei, nu şi regiunile dunărene.

In vremea migraţiei ungurilor şi pecenegilor zona de cîmpie din sudul Moldovei, împreună cu regiunile învecinate din dreapta Nipru-lui, străbătute de cele cinci rîuri amintite, au mai fost numite şi AtsXxo16. în aceste ca­zuri Constantin Porphyrogenetul nu a mai acordat teritoriului în dis­cuţie un apelativ grecesc, nici n-a tradus un altul din lumea ,,scitică", ci a reprodus cu destulă exactitate cuvintele ungureşti Etel-kuzii, avînd un înţeles identic cu Mesopotamia, „între rîuri"17. Cu toată această coin­cidenţă de sensuri, nu putem fi de acord cu faptul că Atelkuzu călă­reţilor nomazi ar fi corespuns întru totul cu strategia bizantină Meso­potamia Occidentală (MsaoTCOToqaia tîjc A18.

După pătrunderea cumanilor în zona meridională a Europei Răsă­ritene, desemnarea acestor regiuni de către contemporani începe să fie făcută după numele tribului turanic amintit. încă din secolul al Xl-lea, în literatura orientală s-a impus pentru mai mult de jumătate de mile­niu denumirea de Deşt-i Kîpciak, adică Stepa Kîpciacilor (cumanilor), corespunzînd iniţial unui teritoriu mai limitat, ce nu depăşea spre vest Donul şi Niprul, denumire extinsă ulterior şi asupra zonei de cîmpie din dreapta Niprului19. Referindu-se la realităţi politice anterioare epocii sale, autorul egiptean al-Qalqasandi (mort în a. H. 821 = 1418/1419 e.n.) prezenta Deşt-i Kîpciăkul oa o entitate politico-geografică deose­bită de ţara vlahilor20, pentru ca la cronicarii turci Mustafa Aii şi Kiatip Celebi din secolul al XVII-lea să întîlnim aprecierea că Moldova se în­vecina cu Deşt-i Kîpciăkul21. Rămîne însă neclar dacă stepa Bugeacului din sud-estul Moldovei, unul din locurile preferate ale păstorilor no­mazi, făcea parte, în concepţia autorilor citaţi, din Deşt-i Kîpciak, ceea ce nu ar fi cu totul exclus.

Din însemnările de călătorie şi din cronicile contemporane rezultă că în secolele XII—XIII, în afară de Deşt-i Kîpciak, pentru regiunile nord-pontice fuseseră adoptate şi alte denumiri ce provin de la nu­mele cumanilor, denumiri a căror aparentă diversitate se datorează mo­dului diferit de desemnare .a acestei populaţii de vecini ei mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi: Kifdjak22, Kin-ch'a23, Kedar24, Valania25, Kumania26, Comania21, regnus Cumanie28, terra cumanorum29, HortOK£iţKa30 etc. Toponimul Comania (Cumania), redat în grafii variate, s-a menţinut şi după constituirea statului Hoardei de Aur31, ale cărui graniţe includeau regiunile deţinute anterior de triburile nomade ale cumanilor. Referin-du-jse la împuternicirile acordate dominicanilor şi franciscanilor de a propovădui catolicismul printre păgîni şi „schismatici", documentele pa­pale din secolele XIII—XIV — şi în mod anacronic chiar şi cîteva din se­colul al XV-lea — amintesc deseori de terra Cumanorum32, prin care trebuie să înţelegem teritoriile din componenţa Hoardei de Aur, inclusiv zonele locuite de români. In privinţa întinderii sale amintim preţioasa însemnare a lui Pian del Carpine: terra Cumanorum, que tota est plana et habet quatuor flumina magna: .. . Neper, . . . Don, . .. Volga, . . . laec = Ural)33. într-o cronică rusească, relatîndu-se despre nişte evenimente din 1152, se aprecia că „ţara poloveţilor" (= cumamilor(HoAOKim«3haaa) era cuprinsă între Volga şi Nipru34. Dacă la mijlocul secolului al Xl-lea o astfel de afirmaţie ar fi fost îndreptăţită cel puţin pentru graniţa de est a ţinuturilor cumane, în secolul următor ea era inexactă atît pentru limitele răsăritene, cît şi pentru cele apusene ale teritoriilor ocupate de cumani. Aria de răspîndire a triburilor cumane în secolul al XH-lea depăşea spre est Volga, iar spre vest se întindea pînă la Dunăre.

Pe lingă aceste ştiri, din care rezultă existenţa unor accepţiuni largi pentru noţiunea politico-geografică Cumania, deţinem izvoare unde ea este folosită şi într-un sens restrîns, desemnînd numai spaţiul extra-carpatie. în această privinţă într-un decret din vremea regelui Sigismund, emis în anul 1435 -— care reflectă însă realităţi istorice mult mai vechi — se specifică: Cumanio (corect: Cumania) vero dicitur terra Valachiae, quae inhabitatur a Cumanis nigris, quae est sita a fluuio Olth, inter Alpes et Danubium, jacens versus Tartariam, quae nune inhabitatur a Walachis et nuncupatur pars Transalpinae et Moldauiae35.

Precizările decretului amintit confirmă mai multe cronici şi izvoare diplomatice din secolul al XlII-lea. Astfel, atunci cînd Villehardouin relata despre reîntoarcerea în „ţara lor" (en lor pais) a cumanilor (Co-mainz), care îl sprijiniseră pe Ioniţă împotriva împăratului Balduin36, avea în vedere desigur regiunile nord-dunărene. Potrivit cunoştinţelor unui alt participant la Cruciada a IV-a, Robert de Clari, Cumania era o ţară învecinată cu Vlahia (Or est Commanie une terre qui marchist ă Blăkief1. întrucît prin Blakie se înţelegea statul Asăneştilor, Cumania amintită de cronicarul francez era situată desigur la nordul Dunării. Pentru limitele teritoriale ale Cumaniei, aceste informaţii trebuie com­pletate cu precizarea lui Alberic de Trois Fontaines: Comania . . . est ultra Hungariam et in partibus Russie38, din care rezultă indirect întinderea ei pînă spre regiunile extracarpatice.

Pînă la marea invazie mongolă din 1241—1242 termenul de Cumania se aplica şi regiunilor din dreapta Oltului, aşa cum deducem dintr-un document referitor la expediţia comitelui Ioachim din Sibiu împotriva

Vidinului, despre care se ştie că înainte de a traversa Dunărea a fost înfruntat'de trei căpetenii din Cumania39. Incepînd din anul 1233 suve-T-cmii unsuri şi-au adăugat la titluri şi pe acela de rex Cumaniei0, caii-ficativ pe care cei mai mulţi specialişti l-au considerat ca reflecta pozi­ţiile dobîndite de regatul arpadian la răsărit şi sud de Carpaţi în urma înfiinţării episcopiei cumanilor41. Observăm însă că rex Cumanie lipseşte din titulatura lui Andrei II consemnată de actele oficiale emise între 1228 si 123342, apărînd de-abia în 1233 împreună cu rex Bulgarie. De­spre acest din' urmă titlu se ştie precis că a fost preluat după războiul victorios purtat în 1231 în zona Vidinului împotriva lui Ioan Asan II, război care a avut printre alte urmări crearea banatului de Severin, unde primul demnitar este atestat întâia oară tot în anul 123343. Dacă titlul de rex Cumanie ar fi fost obţinut ca urmare a întemeierii eparhiei cumanilor, el ar fi trebuit să fie enumerat în actele coroanei înainte şi nu după cel de rex Bulgarie, demnităţile suveranilor fiind înşiruite po­trivit riguroaselor reguli diplomatice în ordinea dobîndirii lor. Rezultă că preluarea demnităţii de „rege al Cumaniei" a avut loc tot în urma lupte­lor cu taratul bulgar, căruia i-au fost smulse de sub control şi anumite zone limitrofe ale Olteniei, denumite Cumania în cancelaria Arpadienilor. După năvălirea mongolă —• desigur datorită migrării şi asimilării cuma­nilor şi îndeosebi a creşterii accentuate a rolului cnezatelor româneşti — denumirea de Cumania nu se mai aplica teritoriilor de la vest de Olt, ci, aşa cum rezultă din diploma ioaniţilor, numai regiunilor din stingă rîului amintit44.

Unul din cele mai vechi izvoare din care reiese că termenul Cumania se raporta între altele la Moldova şi la partea răsăriteană a Munteniei este actul papal din 1227, unde se precizează că autoritatea papală s-a bucurat totdeauna de mult sprijin în Cumania şi Brodnic (auctoritas sem-per consuevit multum favoris habere in Cumania et Brodnic)ir>. Docu­mentul făcea desigur aluzie la succesele dobîndite de propaganda catolică pe versanţii răsăriteni şi sudici ai Carpaţilor în vremea şederii cavalerilor teutoni în Ţara Bîrsei, despre care ştim, din două acte din 1231 şi din altele din anii următori, că li se acordaseră şi „o parte a Cumaniei dincolo de munţii înzăpeziţi" (. ..


Yüklə 2,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   123




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin