Secolele XI-XIV

partes maritimas)²⁶. Descrierea acestor eveni mente nu este însoţită de vreo indicaţie asupra cronologiei lor absolut lipsă suplinită de textul minoritului Ioan, unde se precizează că secui şi un număr mai mic de unguri au pornit spre „ţara" tătarilor în anu

1345. 
      circa festum Purificationis beate virginis Mărie²¹, adică la 2 februa
      rie. Tot acolo se specifică rolul mare al secuilor în luptele desfăşurat'
      şi faptul că şeful tătarilor, numit de data aceasta Othlamus — al doile
      în rang după han, căruia îi era cumnat — ar fi căzut prizonier şi ape
      ar fi fost decapitat. In urma succesului dobîndit, numeroşi captivi tătar
      şi o pradă consistentă, cuprinzînd obiecte de aur şi argint, ar fi ajuns î;
      mîinile învingătorilor. Relatarea acestor date istorice este însoţită de
      scurtă povestire cu caracter legendar, în care se relevă că obţinerea vie
      toriei s-a datorat intervenţiei miraculoase în luptă a regelui sfînt Ladis
      Iau, care şi-ar fi părăsit mormîntul de la Oradea pentru a se alătur
      combatanţilor creştini. în continuare, călugărul minorit arată că, în ani:
      

1345. 
      secuii au atacat din nou „ţara tătarilor", întoreîndu-se încărcaţi d
      o pradă bogată: Alio quoque tempore, videlicet anno domini millesim
      trecentesimo quadragesimo sexto predicti siculi soli cum ingenti mulţi
      tudine ad predictam terram tartarorum intrantes, ibique prelio commis
      so, superna eis grada victoriam concedente innumerabilem multitudiner
      tartarorum trucidarunt. Ubi multa arma valde preciosa recipientes, spo
      liaque infinita, tara in animalibus, quam eciam in gemmis et lapidibn
      preciosis, sicque revertentes glorificabant deum, qui dedit eis victoriam²
      

Referiri la o ciocnire cu mongolii se fac în diploma din 13 noiem brie 1348, prin care regele Ludovic I acorda la trei fraţi din satul Ju o moşie şi o pădure în comitatul Dăbîca, ca răsplată pentru modul cui îşi dovediseră credinţa faţă de suveran şi îndeosebi pentru comportare lor „într-o luptă dată împotriva cruntului neam al tătarilor, care încei cau să năvălească cu înverşunare în hotarele ţării"²⁹. întrucît în cei şas

ani scurşi de la urcarea pe tron a lui Ludovic de Anjou pînă la emite­rea actului nu avem cunoştinţă de nici o altă confruntare cu Hoarda, este evident că diploma făcea aluzie la atacurile mongole în Transilvania con­sumate înainte de declanşarea ofensivei lui Andrei Lăckfi de la începu­tul lunii februarie 1345.

La sfîrşitul secolului al XV-lea, Antonio Bonfini, rezumînd informa­ţiile privind expediţia secuilor împotriva lui Atlamus, Tartororum dux — preluate din unul din manuscrisele cronicii lui Ioan de Tîrnave — considera că aceasta a avut loc în Transalpina³⁰, adică în Ţara Româ­nească. Dat fiind că atacul mongol a afectat îndeosebi regiunile locuite de secui de-a lungul versanţilor apuseni ai Carpaţilor Orientali, este nor­mal să ne gîndim că invadatorii veneau din Moldova, unde, dealtfel, i-a urmărit şi Andrei Lâckfi. Pătrunderea mongolilor spre Transilvania prin Ţara Românească nu pare deloc probabilă nici pentru faptul că statul Basarabilor încheiase de foarte curînd o înţelegere cu Ungaria³¹ şi nu ar fi rămas pasiv la o încălcare teritorială. Dealtfel, toţi istoricii care au analizat acest pasaj din cronica lui Ioan de Tîrnave sînt unanimi în apre­cierea că luptele cu mongolii s-au purtat pe teritoriul Moldovei.

Referitor la datarea ofensivei lui Andrei Lâckfi în Moldova nu există un consens general în literatura istorică. In afara părerii că ea ar fi avut loc în 1345, alţi specialişti, neţinînd seama de textul minoritu­lui Ioan, au evitat să opteze pentru vreo dată exactă³² ori s-au pronun­ţat pentru anii 1342³³, 1343³⁴ sau chiar 1352³⁵. Reţinerea anului 1343 ca dată a acţiunii lui Lâckfi s-a făcut pe considerentul că pasajul din cro­nica lui Ioan de Tîrnave, unde sînt relatate luptele cu tătarii, precede pe acela asupra unei expediţii din Croaţia, despre care s-a pretins că s-ar fi desfăşurat în 1344—1345³⁶. în ceea ce ne priveşte, socotim ne­justificată ignorarea precizărilor cronologice ale călugărului Ioan re­produse în Chronicon Dubnicense. Dealtfel, analiza datelor din opera lui Ioan de Tîrnave şi coroborarea lor cu ştirile datate precis de alte izvoare permit încadrarea cronologică exactă a evenimentelor şi confir­mă totodată datarea franciscanului Ioan. Observăm mai întîi că pasa­jul cu acţiunea lui Andrei Lâckfi este precedat de un capitol privind că­lătoria reginei Elisabeta, mama regelui, în Italia — asupra căreia se face specificarea că a avut loc în 1343 şi 1344 — şi plecarea lui Ludo­vic I în Polonia, plasată în anul 1345, şi de un alt capitol relativ la aju­torul trimis de Ludovic Poloniei invadate de regele Boemiei³⁷. Pasajul în discuţie este succedat de descrierea luptelor pentru supunerea croa­ţilor³⁸. Contrar celor susţinute de unii istorici, expediţia din Croaţia, continuată apoi spre Dalmaţia, a fost datată de izvoarele narative con­temporane în anul 1345, războiul prelungindu-se prin intervenţia Ve­neţiei şi în anul următor³⁹. Contextul în care pasajul asupra înfruntării lui Andrei Lâckfi cu mongolii este inserat în cadrul cronicii lui Ioan de Tîrnave arată deci că acest eveniment nu poate fi datat decît în anul 1345. Ofensiva secuilor a continuat, însă, potrivit izvoarelor menţiona­te, şi în anii următori. De vreme ce Andrei Lâckfi a pornit spre regiunile stăpînite de tătari la 2 februarie 1345, iar pregătirile necesi­taseră cel puţin cîteva săptămîni, rezultă că atacurile Hoardei asupra Transilvaniei au avut loc în cursul anului 1344 sau eventual mai îna­inte. Ne întrebăm chiar dacă şederea regelui în comitatele transilvă-

nene meridionale în vara lui 1344⁴⁰ a avut numai menirea de a regle­menta relaţiile cu Ţara Românească şi a rezolva anumite probleme ad­ministrative şi nu a fost cumva destinată şi organizării pregătirilor de luptă împotriva mongolilor. De asemenea, investirea cu acest prilej a lui Andrei Lâckfi cu dregătoria de comite al secuilor, al Braşovului şi al Bistriţei, precum şi a fratelui său mai vîrstnic, Ştefan, cu cea de vo­ievod al Transilvaniei, este posibil să se fi datorat calităţilor militare ale celor doi nobili, extrem de utile în angrenajul unei politici expan­sioniste ambiţioase de felul celei preconizate de Ludovic de Anjou.

S-a remarcat că, la data organizării expediţiei, Andrei Lâckfi era doar comite al secuilor şi nu voievod al Transilvaniei, titlu pe care va dobîndi de-abia între 1356 şi 1359⁴¹. întrucît cronica a fost alcătuit cu cîteva decenii mai tîrziu, Andrei Lăckfi este numit cu cea mai înali demnitate pe care e ocupase. Ipoteza că Ioan de Tîrnave l-ar fi confun dat pe Andrei cu fratele său, Ştefan Lâckfi⁴², voievod al Transilvani între 1344 şi 1350, deci şi în vremea atacului mongol, nu este delo plauzibilă, deoarece cronicarul, contemporan cu evenimentele, face do vadă a fi foarte bine informat în legătură cu membrii familiei Lâckf printre participanţii la prima campanie ungară în Italia, cea din 1347— 1349, numeşte şi pe Ştefan Lâckfi în calitate de voievod al Transilva niei⁴³, iar între baronii şi nobilii care l-au însoţit în cea de-a dou expediţie îi enumera pe Andrei, Nicolae, Paul şi Mihail Lâckfi; în piu lui Andrei i se atribuia, în vremea campaniei din Italia titlul de Wa woda⁴ⁱ, deşi nici la acea dată nu îl dobîndise încă. Prin urmare, de Ioan de Tîrnave era edificat în ceea ce priveşte ocupantul demnităt voievodale din Transilvania, în mod deliberat îl numeşte şi pe Andr cu acest titlu, anticipînd ascensiunea sa ulterioară. La fel procedase c prilejul expunerii luptelor cu mongolii. In afară de aceasta, în cazul c la conducerea armatelor trimise pe urmele mongolilor s-ar fi aflat voie vodul Transilvaniei şi nu corniţele secuilor, ar fi nefirească predomin rea efectivelor secuieşti.

Participarea alături de Andrei Lâckfi a contingentelor din Ţar Românească⁴⁵, susţinută pe baza informaţiilor unei cronici munteneş tîrzii, s-a dovedit a fi neîntemeiată, cronica amintită preluînd, c fapt, cu erori, descrierea campaniei din 1345 din opera lui Ioan de Tî nave.⁴⁰ Numeroşi istorici admit ideea că la expediţie ar fi luat parte românii din Maramureş⁴⁷. Deşi nu există nici o informaţie documes tară contemporană explicită în acest sens, ipoteza nu este deloc exclus; avînd în vedere rolul mare al maramureşenilor la acţiunile militare d dincolo de Carpaţi din anii următori, precum şi faptul că Andrei Lâck: şi familia sa fuseseră investiţi cu importante funcţii politico-administr. tive în Maramureş, atît înainte cît şi după atacul întreprins în Moldova In anul 1344 Andrei deţinea demnitatea de comes trium generum S culorum, de Brasso et de Bistriciaⁱ⁹, pentru ca din documentele din 134 şi 1350 să reiasă că el cumula atribuţia suplimentară de comite al S. tului Mare şi al Maramureşului, pe lîngă cea de comite al secuilor şi Braşovului⁵⁰. In afară de aceasta, tradiţia istorică românească, tran misă într-o formă conţinînd numeroase elemente legendare de vechi letopiseţe slave şi româneşti, păstrează amintirea participării românilc la luptele cu tătarii purtate de regele Ungariei Laslău (Ladislau)⁵¹, coi fundat în mod evident cu Ludovic I⁵². In adaosul lui Simion Dascăl

264

la cronica lui Grigore Ureche se precizează că aceste informaţii au fost preluate dintr-un letopiseţ unguresc, rămas pînă astăzi necunos­cut. Din relatările izvoarelor menţionate nu rezultă data precisă a con­fruntărilor ungurilor şi românilor maramureşeni cu mongolii. In orice caz ele au precedat sau au fost sincrone cu „descălecatul" lui Dragoş, fiind posibil ca autorii cronicilor să fi avut în vedere expediţia din

1345, în reuşita căreia tradiţia ungară, înregistrată în Chronicon Dub-

nicense, pretinde că rolul decisiv a revenit intervenţiei supranaturale
a regelui Ladislau. Acestui monarh, care a domnit în perioada 1077—1095
şi ulterior a fost sanctificat de biserica romano-catolică, legenda i-a
atribuit în mod anacronic victoria într-o luptă purtată împotriva tă­
tarilor la cetatea de pămînt de lîngă Bîrlad⁵³.

Fără îndoială că regalitatea ungară a încercat să profite de pe urma campaniilor victorioase din 1345 şi 1346. Dezvoltarea ascendentă a societăţii româneşti în cursul secolului al XlV-lea era de natură să sporească interesul cercurilor conducătoare ale statului maghiar pentru regiunile est-carpatice, dornice să-şi lărgească aria de expansiune. Acti­vitatea febrilă a misionarilor catolici convergea cu direcţiile politice impuse de regii din dinastia de Anjou. Numeroşi istorici admit că în urma luptelor din 1345 a fost eliberată de sub dominaţia mongolă cea mai mare parte a teritoriului Moldovei⁵⁴. Trebuie să remarcăm, însă, că cercetările arheologice din ultimii ani demonstrează că dominaţia mongolă în sud-estul Moldovei s-a mai menţinut aproape un sfert de secol după expediţia comitelui secuilor. Pe de altă parte, reamintim că Ioan de Tîrnave şi minoritul loan relatau doar că secuii se întorseseră din expediţie încărcaţi de prăzi şi cu mulţi prizonieri, fără să facă nici cea mai mică aluzie la cuceriri durabile în ţinuturile controlate de tătari, ceea ce arată că, în pofida victoriilor repurtate de Lâckfi, el nu luase în posesiune teritoriile unde se desfăşuraseră luptele din Moldova. S-ar putea cel mult admite că, în urma acţiunilor războinice din 1345—

1346, Ungaria a căutat să stabilească unele avanposturi întărite pe ver-
sanţii răsăriteni ai Carpaţilor, de felul celui plantat înainte de 1241 la
Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ şi să-şi apropie conducătorii locali în
disputele cu mongolii.

Concomitent cu încercările regilor angevini de a se infiltra în re­giunile extracarpatice, s-au desfăşurat acţiunile de prozelitism dirijate de la Avignon de Scaunul papal. Materializarea iniţiativelor pontificale urma să se facă prin intermediul ordinelor călugăreşti — îndeosebi a celui franciscan — şi al înalţilor demnitari ecleziastici din regatul un­gar. După cum reiese din actul papal de la 31 mai 1348, anumite succese în opera de propovăduire a catolicismului printre „necredincioşii" din „părţile Cumaniei" şi de „dincolo de marginile regatului Ungariei" (in partibus Cumanie et aliarum plurium nationum injidelium infra jines Regni Ungarie) — formulări prin care se desemnau de obicei regiunile româneşti extracarpatice — au fost obţinute datorită rîvnei franciscani­lor, dar aceste reuşite erau totuşi neînsemnate, aşa încît superiorului provincial din Ungaria i se ordona să trimită în ţinuturile menţionate pe alţi fraţi din ordin pentru a-şi continua misiunea⁵⁵.

Fără să subevalueze strădaniile misionarilor — cărora curia le-a acordat importante atribuţii printr-un lung şir de bule, menţionate intr-un capitol anterior — papii au considerat necesar să utilizeze şi

alte procedee în scopul convertirii în masă a românilor. Pe linia acestor preocupări se înscriu încercările constante de a reînfiinţa fosta dieceză a cumanilor sub numele de episcopia Milcoviei (episcopatus Mylkovien-sisf⁶. Schimbarea denumirii eparhiei distruse de mongoli prin adopta­rea numelui localităţii unde ar fi trebuit să rezideze titularul episcopiei fusese impusă de modificările produse în structura etnică a spaţiului carpato-dunărean.

Cele dintîi tentative pentru refacerea episcopiei sînt semnalate în vremea papei Nicolae III, care la 7 octombrie 1278 însărcinase pe Filip, episcop de Fermo şi legat al Scaunului apostolic în Ungaria, să se inte­reseze de posibilitatea obţinerii de venituri din fostele domenii ale die­cezei⁵⁷. Răspunsul legatului a rămas necunoscut, dar nu este greu de dedus că el a fost de natură să descurajeze proiectele papale pentru mai multe decenii.

De-abia în anul- 1332 s-au reluat demersurile pentru reînfiinţarea eparhiei. Intr-un raport înaintat papei Ioan XXII, elaborat foarte pro­babil la curtea Ungariei, pe lîngă evocarea distrugerilor provocate de mongoli fostei episcopii a cumanilor, se exprima părerea că refa­cerea acesteia s-ar putea realiza dacă în fruntea sa ar fi numit capela­nul regelui Carol Robert, Vitus de Monteferreo, din Ordinul franciscan. Papa şi-a dat acordul pentru instalarea lui Vitus, însărcinînd în acest scop la 4 octombrie pe arhiepiscopul de Strigoniu (Esztergon), faţă de care îşi manifesta încredere» că „moşiile, bunurile şi drepturile" epar­hiei, însuşite de „puternicii acelor părţi" (a potentibus illarum partium) vor fi înapoiate prin sprijinul regelui⁵⁸. După ce eşuase atît de lamen­tabil în încercarea de a-1 îngenunchea cu forţa pe Basarab, Carol Robert îmbrăţişase desigur ideea recurgerii la propaganda catolică în tentativa de a-i readuce în dependenţa sa pe românii din afara arcu­lui carpatic⁵⁹. Tocmai de aceea îşi recomandase capelanul pentru ocu­parea jilţului episcopal. Sfinţirea lui Vitus ca episcop este confirmată de o însemnare papală din 1334⁶⁰, dar nu s-a păstrat nici o informaţie de unde să se deducă dacă el a venit în eparhia care îi fusese hărăzită. Dealtfel, condiţiile politice pentru implantarea unui organism ecleziastic catolic la sud şi la est de Carpaţi erau cît se poate de puţin favora­bile, ca urmare a relaţiilor încordate ale Ungariei atît cu Ţara Româ­nească, cît şi Hoarda de Aur. Formaţiunile politice româneşti nu erau dispuse să sprijine iniţiativele pe tărîm confesional ale Scaunului papal şi ale Coroanei ungare. In aceste împrejurări, titularul funcţiei episco­pale n-a reuşit desigur să refacă eparhia lichidată în 1241, realitate ce se deduce din epistola papei Clement V din 29 martie 1347, care ex­punea situaţia diecezei cu exact aceiaşi termeni ca şi predecesorul său în scrisoarea din 4 octombrie 1332. In documentul curiei se precizează că informaţiile asupra stării eparhiei fuseseră furnizate de Ludovic de Anjou şi de mama sa, Elisabeta, de unde reiese preocuparea constantă a tronului ca episcopia să-şi înceapă activitatea normală. Animat de aceeaşi dorinţă şi conformîndu-se recomandării regelui, Clement V a dat dispoziţie arhiepiscopului de Kalocsa să sfinţească drept episcop al Milcoviei pe Thoma de Nympti, capelan aulic, aparţinînd Ordinului au-gustinilor⁶¹. In cei 15 ani scurşi de la precedenta încercare de restau­rare a diecezei, raporturile politice din ţinuturile extracarpatice evo­luaseră în favoarea Ungariei în urma expediţiei antimongole a lui An-

266

drei Lâckfi şi a reglementării relaţiilor cu Ţara Românească. Cu toate acestea, nu sînt indicii ca Thoma de Nympti să fi realizat mai mult decît înaintaşul său. Semnificativ în acest sens este faptul că în anul următor numirii sale, Thoma a fost trimis de rege la Veneţia pentru a participa la ratificarea tratatului de pace cu Republica dogilor⁶², pre­zenţa sa nefiind necesară într-o eparhie cu existenţă mai mult no­minală.

La 12 februarie 1353 ca episcop al Milcoviei a fost promovat domi­nicanul polonez Bernard de Mazovia din Ordinul călugărilor domini­cani⁶³. Din cauza imposibilităţii de a-şi procura venituri, la numai două luni de la numirea sa, Inocenţiu VI i-a acordat temporar dispensă de la plata dărilor⁶⁴. Pînă în 1357, cînd a fost transferat la Plock în Polo­nia⁶⁵, Bernard se stabilise un timp în Boemia sau Germania, îndepli­nind alte însărcinări date de papă⁶!. După o perioadă de cîţiva ani, în care scaunul episcopiei milcoviene rămăsese vacant, la 29 mai 1364 Urban V numea în fruntea diecezei pe dominicanul polonez Albert de Usk, duhovnic papal, care, de asemenea, a obţinut scutire de la achi­tarea impozitelor⁶⁷ din motive lesne de înţeles. Dacă Bernard şi Albert şi-au exercitat funcţia în mod real nu se cunoaşte. După moartea lui Albert de Usk, în locul său a fost pus, la 3 septembrie 1371, Nicolae de Buda din Ordinul augustinilor⁶⁸, pe care îl întîlnim în această dem­nitate şi în cursul anului 1375, cînd este semnalat la Sibiu, unde avea de îndeplinit anumite obligaţii rituale⁰⁹. Intre timp luase fiinţă o episcopie catolică cu sediul la Şiret, a cărei autoritate se extindea asupra tu­turor enoriaşilor catolici din cuprinsul voievodatului moldovenesc⁷⁰, prin urmare şi asupra ţinuturilor vrîncene, proiectate să constituie extremi­tatea răsăriteană a diecezei Milcoviei. La 16 septembrie 1371 Grigore IX îl informa pe Ludovic I de numirea făcută, solicitîndu-i totodată sprijinul pentru recuperarea bunurilor şi a drepturilor eparhiei, însu­şite de diferiţi clerici şi de alţi oameni (. . . in recuperandis bonis et iuribus diete sue ecclesie, que. per nonnullos prelatos et alios indebite detinentur)¹¹. La aceeaşi dată papa invita pe arhiepiscopul de Strigoniu să restituie episcopiei milcoviene bunurile pe care predecesorii săi le ocupaseră în decursul vremurilor⁷². Cele două scrisori dovedesc că după patru decenii de eforturi dieceza Milcoviei nu izbutise să-şi re-dobîndească proprietăţile, fără de care, evident, nu putea desfăşura o activitate normală. Dealtfel, analiza izvoarelor diplomatice lasă impre­sia că acest organism ecleziastic, lipsit de locaşe de cult proprii şi de venituri, nu a reuşit să se refacă de fado, cu toate eforturile persistente ale papilor şi ale regilor angevini⁷³.

Scutirile de obligaţia impozitelor obţinute în 1353 şi 1364 pe mo­tivul pauperităţii eparhiei sînt elocvente. De-abia în anul 1433, la scurtă vreme după ce activitatea episcopiei fusese reluată într-un alt cadru, Scaunul apostolic îi fixează o taxă în valoare de 33 1/3 de florini, sumă apropiată de cea de 25 florini, stabilită pentru episcopia catolică din Bacău cu cinci ani mai tîrziu⁷³".

Din 1375 pînă în 1431, cînd reapar menţiunile documentare despre episcopia Milcoviei⁷⁴, nu mai posedăm ştiri despre soarta ei, semn că se abandonaseră temporar preocupările pentru reorganizarea sa.

Asupra limitelor teritoriale preconizate pentru episcopia Milcoviei textul diplomelor papale oferă anumite repere preţioase. Astfel, din

actele datate în 1332 şi 1347 extragem precizarea: Episcopatus Milko-niensis, in regno Hungariae, in finibus videlicet Tartarorum^ir>. Apelul papei adresat în 1371 arhiepiscopului de Strigoniu pentru a retroceda posesiunile diecezei indică faptul că aceste bunuri se aflau în Transil­vania, căci numai acolo, nu şi la sud şi est de Carpaţi, se exercita au­toritatea sa. Reşedinţa eparhiei ar fi trebuit să se afle la Milcovia, lo­calitate neidentificată pînă în prezent, situată în regiunile extracarpa-tice. Din actul de la 7 octombrie 1278 ştim că ea se afla în vecinătatea teritoriului controlat de Hoarda de Aur: civitas de multo (corect Mylco) posita in conjinibus Tartarorum¹⁶. Mai explicit este textul documentu­lui din 22 octombrie 1431, în care, vorbindu-se despre numirea arhi-diaconului de Satu Mare în fruntea bisericii milcoviene, se menţionează că aceasta se afla in Valachia¹¹. Actul din 1453 este deosebit de conclu­dent în ceea' ce priveşte întinderea eparhiei. Din el aflăm că noul episcop al Milcoviei îl informase pe papa Nicolae V că o parte a Tran­silvaniei aparţinuse în trecut diecezei sale (. .. ecclesia Milchoviensis, que in partibus Transilvanis sita est), reuşind să-1 convingă să-i ac­cepte mutarea reşedinţei la Braşov, pretextînd că Milcovia suferise de pe urma invaziilor turceşti şi că era locuită numai de ortodocşi. Protes­tul ferm al arhiepiscopului de Strigoniu, care a contrazis relatările ie­rarhului Milcoviei, a făcut însă Scaunul apostolic să-şi revoce hotărî-rea luată anterior şi să lase Braşovul şi hinterlandul său în dependenţa primatului regatului ungar⁷⁸. O parte a datelor privitoare la localiza­rea episcopiei Milcoviei sînt aparent contradictorii, motiv suplimentar pentru care ele nu trebuie preluate unilateral, ci global. Coroborarea lor conduce spre concluzia că în concepţia înaltelor foruri ecleziastice şi laice, care au pus în circuit ideea reînfiinţării eparhiei milcoviene, teri­toriul său urma să corespundă cu domeniile aflate în trecut sub juris­dicţia episcopului cumanilor, adică cu sud-vestul Moldovei, nord-estul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei.

Fixarea jurisdicţiei canonice a episcopiei Milcoviei pe ambii ver-sanţi ai Carpaţilor nu era o măsură întîmplătoare, ci izvorîtă din ra­ţiuni întemeiate. Desigur că înfiinţarea unui nou organism bisericesc în interiorul arcului carpatic, unde de cîteva secole autoritatea confesională asupra populaţiei catolice cădea în sarcina episcopului Transilvaniei, ar fi fost puţin justificată. în schimb, în regiunile extracarpatice exis­tenţa unui ierarh de rang episcopal era necesară nu atît pentru a se statornici un sistem de subordonare ecleziastică, ci în primul rînd pen­tru a realiza un focar de propagare a catolicismului în rîndul români­lor. Cum numărul redus al enoriaşilor catolici din zona curburii Car­paţilor nu era în măsură să furnizeze diecezei venituri suficiente pen­tru desfăşurarea unei activităţi laborioase şi nici chiar pentru o existenţă modestă, papalitatea a hotărît să-i acorde domeniile din Ţara Bîrsei, care aparţinuseră odinioară predecesoarei sale, episcopia cumanilor. Pu­nerea în practică a hotărîrilor papale a comportat mari dificultăţi în-trucît în deceniile scurse de la distrugerea eparhiei lui Teodoric pro­prietăţile ei fuseseră împărţite între diferiţi feudali ecleziastici şi laici, acei potentes illaruni partium, despre care relatează diplomele din 1332 şi 1347. Aceşti potentes nu erau constituiţi, precum se admite în gene­ral, numai din boierimea locală din regiunile est-carpatice⁷⁹, ci şi din

268

reprezentanţii claselor privilegiate transilvănene, îndeosebi ai clerului romano-catolic.

Ca şi episcopia cumanilor, dieceza milcoviană nu era sufragană pri­matului bisericii catolice din regatul ungar, fiind supusă direct Scaunului apostolic. Poate că aceasta a reprezentat un motiv pentru care arhiepisco­pul de Strigoniu şi episcopul Transilvaniei n-au sprijinit efortul papilor de a reorganiza episcopia Milcoviei, cu atît mai mult cu cît ar fi trebuit să-i cedeze anumite teritorii şi să renunţe la încasarea unor consistente dijme bisericeşti. Cînd papa Iuliu II, protectorul lui Michelangelo şi Rafael, a decis în 1511 să subordoneze episcopia Milcoviei arhiepiscopiei de Strigoniu⁸⁰ era mult prea tîrziu pentru a mai influenţa destinul die­cezei din vecinătatea curburii Carpaţilor.

Insuccesele înregistrate de mongoli în anii 1344—1346, în timpul luptelor din Transilvania şi Moldova, ca şi la asediul Caffei, lăsau să se întrevadă începutul perioadei de ireversibilă decădere a Hoardei de

Aur, accentuată însă de-abia în vremea urmaşilor lui Jani-Băg. Slăbirea capacităţii militare a Hoardei s-a datorat desigur în mare parte pierde­rilor umane suferite în urma izbucnirii epidemiei de ciumă. Necruţăto­rul flagel, care după unele estimări a secerat viaţa a peste un sfert din populaţia continentului în decurs de numai cîţiva ani, şi-a făcut apa­riţia pe Volga, la Saraiul Nou (Sarai-Berke), în 1346, extinzîndu-se apoi în toată Crimeea. Mongolii catapultau cadavrele celor răpuşi de boală dincolo de zidurile Caffei împresurate, realizînd astfel o formă empi­rică, dar destul de eficientă, de război bacteriologic⁸¹. Din cetăţile pon­tice „moartea neagră" a fost răspîndită de galerele genoveze la Pera, Constantinopol şi în bazinul mediteranean, de unde a cuprins întreaga Europă. Molima a fost semnalată, de asemenea, în Rusia, Polonia şi Ungaria⁸², iar în anul 1349, şi în ţinutul orădean⁸³. Argumentele aduse în favoarea opiniei că ciuma din 1348—1352 ar fi afectat Ţara Româ­nească şi Moldova⁸⁴ s-au dovedit, la o reevaluare atentă, neconcludente pentru ipoteza amintită⁸³. Aceasta nu înseamnă însă că există certitu­dinea că epidemia nu s-ar fi întins şi asupra regiunilor româneşti de la est şi sud de arcul carpatic.

Angajarea forţelor mongole în luptele cu detaşamentele transilvă­nene şi ravagiile ciumei au oferit Poloniei o perioadă cu mai puţine solicitări din exterior, în răstimpul căreia a avut posibilitatea de a or­ganiza o nouă ofensivă asupra Rusiei Mici. Intenţiile Coroanei în ceea ce priveşte regiunile ruseşti vecine se reflectă în titlul autoatribuit de Cazimir III într-o diplomă acordată la Sandomierz în anul 1346, în care, Pe lingă alte demnităţi, el şi-a preluat şi pe aceea de „domn şi moşte­nitor al ţării Rusiei"⁸⁶, cu toate că la data respectivă acest titlu' era fără acoperire în situaţia politică reală. In anul 1349 o solie a Hoardei s-a prezentat la curtea regelui Poloniei⁸⁷, prilej cu care între cele două părţi beligerante a intervenit probabil un acord de pace. Apropierea , ^mei de Hoarda de Aur coincidea cu înrăutăţirea conjuncturală a relaţiilor dintre lituanieni şi mongoli⁸⁸. Mizînd desigur pe neutralitatea nanului, Cazimir III a pătruns în fruntea unei puternice armate în walici şi Wolhynia. Referitor la acest eveniment, în codexul de la mănăstirea Miechowski se consemnează: Et in jine eiusdem anni (1349 ⁿ-n-) rex Kazimirus terram Russie obtinuit⁸⁹, informaţie confirmată,

între altele, de cronica lui Ioan de Czarnkow⁹⁰ şi de lucrarea unui călu­găr din Ordinul franciscanilor, unde se află succinta adnotare: Anno 1349 Casimirus rex Polonie cum magna potencia intravit Russiam eam sîbi subiugando⁹¹. Anumite informaţii suplimentare faţă de aceste date se aduc în cronica mai sus-amintită a lui Ioan de Czarnkow, unde se relatează că în mîinile polonezilor au căzut toate cetăţile Rusiei Mici exceptînd Luţkul, rămas lui Lubart împreună cu teritoriul său adia­cent⁹². Letopiseţele ruseşti adeveresc succesul repurtat în 1349 de nume­roasa oştire polonă în Wolhynia şi deplîng măsurile regelui de impunere a ritului „latin" în biserică⁹³. Izvoarele citate fac dovada alipirii Rusiei Mici la domeniile coroanei Poloniei în urma campaniei din anul 1349. Cu acest prilej se stabileau hotare comune între Moldova şi statul polonez, eveniment cu covîrşitoare implicaţii pentru istoria medievală a voie­vodatului românesc de la est de Carpatii Orientali.

Lituanienii nu s-au arătat resemnaţi în privinţa integrării Rusiei de sud-vest la Polonia. In anul 1350 regele Cazimir III a avut de înfruntat din nou atacurile Lituaniei împotriva teritoriilor ruseşti anexate⁹⁴. In sprijinul său, Ludovic de Anjou a pornit în anul următor cu o puternică armată compusă din trupele nobilimii maghiare şi din mercenari ger­mani. Lituanienii au fost respinşi şi siliţi să ceară pace. Intre condiţiile acordului de pace figura obligativitatea creştinării lituanienilor, în timp ce Ludovic I se angaja să intervină la papă spre a obţine coroana regală pentru cneazul Keistut⁹⁵. încheierea acestei convenţii nu a însemnat nicidecum că principii lituanieni şi-ar fi abandonat pretenţiile asupra Rusiei Mici, pactul oferindu-le doar un răgaz pentru regruparea forţe­lor. Curînd ei au încălcat prevederile tratatului, fapt ce 1-a determinat pe Ludovic I să treacă din nou peste Carpatii Nordici. La 22 februarie 1352 regele plecase din Buda spre Ruthenia, ajungînd la Belz la 21 martie⁹⁶. Pentru a face faţă atacului, lituanienii au solicitat ajutor de la Hoardă, asigurîndu-şi totodată alianţa rutenilor. Renunţarea mongolilor la politica de neutralitate adoptată în anul 1349 şi trecerea de partea Lituaniei a modificat substanţial raporturile de forţe pe teatrul de luptă din sud-vestul Rusiei. în martie 1352 ostile mongole au pătruns prin ţinuturile ruseşti pînă în sudul Poloniei⁹⁷. Poziţia rutenilor în acest război se explică în mare parte prin nemulţumirea lor faţă de măsu­rile de impunere a catolicismului întreprinse de regele polon în anul anterior^9S. împreună cu polonezii, ungurii au asediat fără succes ceta­tea Belz, apoi s-au îndreptat spre sud-est, hărţuiţi de mongoli şi ruteni, trecînd, aşa cum se arată într-o cronică contemporană, rîul Seret (flu-vius Zerethp⁹, care de bună seamă nu este, precum s-a crezut, rîul ce străbate longitudinal Moldova¹⁰⁰, ci afluentul cu nume asemănător din stînga Nistrului. La începutul lui aprilie suveranul angevin se întor­sese deja la Munkăcs¹⁰¹, după ce timp de o lună înfruntase mari pri­mejdii, fără să determine înclinarea balanţei victoriei de partea tabe­rei catolice.

Despre această campanie cronicarul Matteo Villani relatează că în aprilie 1352 la Florenţa ar fi ajuns vestea despre o luptă a hanului tătar cu „regele Proslaviei" (re di Proslavia)¹⁰² (în alte manuscrise Proscla-via¹⁰³}, care era un „infidel" — adică schismatic — vasal Ungariei. In ajutorul său a fost trimisă o armată ungurească şi, în înfruntarea care s-a produs, proslăvii şi ungurii n-au reuşit să-şi învingă duşmanii, tre-

buind să se retragă; tătarii la rîndul lor ar fi intrat în panică, întor-cîndu-se în ţara lor. Identificarea proslavilor cu românii¹⁰⁴ este desigur inacceptabilă, însuşi numele lor indicîndu-le originea slavă. Pe de altă parte, în cronica lui Giovanni Villani, pe care fratele său Matteo o con­tinuă^ românii apar sub numele de Bracchi¹⁰⁵, ţara lor purtînd denumi­rea d'e Bracchia¹⁰⁶, formă evident denaturată de la Vlahia. în afară de aceasta, acceptarea echivalenţei între proslăvi şi români ar presupune că ciocnirea lor cu mongolii ar fi avut loc în regiunile româneşti. Or, după cum am arătat, luptele din 1352 s-au purtat în Rusia Mică, unde s-a produs şi intervenţia armatei regelui Ungariei. Potrivit părerii altor istorici, în persoana regelui Prosclaviei ar trebui să recunoaştem pe suveranul polonez¹⁰⁷, pe Feodor Koriatovici¹⁰⁸ sau pe un feudal din Braţlav¹⁰⁹. Făcînd comparaţia între naraţiunea cronicarului florentin şi celelalte texte referitoare la evenimentele din Halici-Wolhynia, re­zultă că Matteo Villani a comis o dublă confuzie: pe de o parte, a atribuit un rol extrem de important proslavilor, rol deţinut în reali­tate de polonezi, a căror participare la confruntare este însă trecută sub tăcere; pe de altă parte, i-a acordat conducătorului proslavilor titlul de rege, cînd de fapt acesta era desigur numai un influent boier rus, colaborator al monarhilor catolici şi investit de Cazimir III cu anu­mite atribuţii administrative.

In legătură cu campania din anul 1352 s-a considerat că în armata lui Ludovic de Anjou au fost înrolaţi şi români maramureşeni, presu­punere bazată pe textul unui act de danie din 1387, conferit de regele Sigismund de Luxemburg lui Ioan Românul, nepotul voievozilor Bale şi Drag, între altele pentru jertfa fratelui său Tatomir la asediul Bul­zului¹¹⁰. Diploma în discuţie se referă însă mult mai probabil la împre-surarea Belzului din vremea luptelor purtate de Ludovic cu lituanienii în anul 1377¹¹¹ şi nu la aceea care avusese loc cu 35 de ani mai înainte, atestînd prin urmare participarea românilor din Maramureş la expediţia din 1377 şi nu la cea din 1352.

Insuccesul lui Ludovic I în Rusia Mică justifica temerile adminis­traţiei angevine în privinţa posibilităţilor adversarilor de a valorifica situaţia creată, astfel că imediat după întoarcerea în Ungaria regele dispunea mobilizarea unei părţi a efectivelor sale transilvănene. La nu­mai două zile după ce regele revenise la Munkăcs, castelanul Petru de Sâsvâr primea ordinul din partea comitelui Solnocului, Nicolae de Zyr-ma, ca în termen de 15 zile să se prezinte împreună cu oamenii săi în tabăra voievodului Transilvaniei, unde fusese convocat împreună cu de­taşamentele comitelui pentru a se pregăti să-i înfrunte pe tătari¹¹². Nu ştim cum s-au materializat aceste preparative de luptă, dar presupunem că ele aveau menirea de a preveni o invazie mongolă prin păsurile car­patice, întrucît o revenire a oştilor ungureşti în Halici în cursul anului 1352 nu mai este atestată. Impacientat de nereuşitele militare ale suve­ranilor catolici, papa Clement VI a devenit partizanul ideii organizării unei cruciade îndreptate împotriva mongolilor şi a aliaţilor lor, în care scop, la 15 iulie 1352, cedează lui Ludovic de Ânjou dijmele asupra tu­turor veniturilor obţinute de la bisericile şi mănăstirile din Ungaria şi am ţinuturile dependente de regat¹¹³. Totodată, într-un act emis din ^vignon l_a aceeaşi dată, înaltul pontif încuraja intenţiile regelui de a ontmua lupta cu „schismaticii şi necredincioşii" şi de a-şi extinde cu

forţa teritoriul pe seama acestora. Titularul Scaunului apostolic se re­ferea, între altele, la luarea în posesiune a ţinuturilor, a întăriturilor şi a aşezărilor urbane şi rurale (.. . prouincias, ciuitates, castra, villas, for-talitia et quaelibet alia loca)ⁿⁱ. Planurile anexioniste ale lui Ludovic faţă de vecinii săi din răsărit erau cit se poate de evidente şi ele bene­ficiau de tot concursul înaltelor foruri catolice. Considerăm că este foarte probabil ca teritoriile şi localităţile proiectate să fie cucerite de regele angevin să se fi aflat în Moldova. In orice caz ele nu puteau fi în Rusia haliciană, căci în aprilie 1352 Ludovic I recunoscuse dreptu­rile Poloniei asupra acestei regiuni pe întreaga durată a domniei lui Cazimir III, urmînd ca ea să intre în posesia Ungariei de-abia după moartea monarhului din dinastia Piaştilor; în caz că regele polon ar fi avut moştenitori masculini, Ungaria îşi păstra dreptul de a răscum­păra Rusia Mică de la aceştia din urmă pentru rezonabila sumă de 100 000 de florini¹¹³. Drept compensaţie pentru renunţarea temporară ia încorporarea regiunilor ruseşti, regalitatea angevină şi-a intensificat eforturile pentru extinderea teritorială pe seama românilor din zonele extracarpatice, devenite încă mai de multă vreme ţinte ale planurilor sale expansioniste. Impunerea suzeranităţii asupra acestor zone ar fi asigurat poziţii avantajoase pentru a se obţine ieşirea spre gurile Dunării şi spre Marea Neagră, în scopul de a profita de roadele înfloritorului comerţ activizat de negustorii levantini¹¹⁶.

Interesul deosebit manifestat de suveranul Ungariei pentru ţinutu­rile est-carpatice este relevat între altele de conţinutul diplomei acor­date saşilor din Braşov şi din împrejurimile oraşului la 28 martie 1353. In schimbul confirmării anumitor drepturi mai vechi, regele pretindea ca, în cazul organizării unei expediţii sub propria-i comandă la răsă­rit de hotarele statului său, saşii braşoveni să fie obligaţi să-1 întovără­şească cu toate efectivele disponibile (.. . si nostram maiestatem ad partes orientales personaliter exercitum ducere contingat, tune quilibet eorura iuxta suavn facultatem equester vel pedester, propria eorum in pecunia nobiscurn projicisci teneantur). în schimb, îndatoririle lor răz­boinice erau limitate la trimiterea a numai 50 de oameni în eventuali­tatea unei campanii „în părţile apusene'"¹¹⁷. Modul diferenţiat în care se orînduiseră obligaţiile militare ale orăşenilor din Braşov sugerează direcţia prioritară a proiectelor expansioniste ale lui Ludovic de Anjou în spaţiul carpato-dunărean. Intrucît actul nu face precizarea împotriva cărui duşman din „părţile răsăritene" va fi îndreptată acţiunea mili­tară, deducem că erau avuţi în vedere mai mulţi adversari potenţiali. Printre aceştia în afară de mongoli, se numărau desigur şi „schisma­ticii" români.

Prin pacea încheiată după terminarea operaţiunilor militare din anul 1352, regele Poloniei a fost nevoit să renunţe în favoarea Litua­niei — reprezentată la tratative de lawnut, Keistut, Lubart, Iurii Nari-muntovici şi Iurii Koriatovici, în numele marelui cneaz Olgerd (Al-girdas) — ia o parte din teritoriile wolhyniene anexate de el în urmă cu trei ani. Intre cetăţile-oraşe cedate lituanienilor se numărau Vladi-mirul, Luţkul, Belzul, Chelmul şi Brzescul. în schimb, regele păstra în­treaga „ţară a Lwowului" (...KopcuKH a^P^th akokkckvw 3£118, adică ţinutul halician, menţinînd în continuare graniţa comună cu Moldova.