Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Seria 6 : CREDINŢA

Titlu: FUNCŢIONAREA CREDINŢEI

Lecţia - 2
Dacă este să ne gândim la ce este credinţa, punem spune că “...tot ce nu vine din încredinţare este păcat.” (Romani 14:23), iar apoi se spune din nou: “... fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui.” şi “orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.” (Marcu 11:24). Îţi dai seama că fără credinţă nu am avea legătură cu Dumnezeu şi ca urmare nu am avea legătură cu resursele lui Dumnezeu. În prima lecţie am arătat despre credinţă că este un dar al lui Dumnezeu. Credinţa nu are origine umană. Ea nu este o forţă exterioară, ceva cu care să-l putem manipula pe Dumnezeu, ci este un dar al lui Dumnezeu. Dacă suntem născuţi din nou, avem credinţă. Pentru a avea credinţă nu trebuie să ne luptăm. Credinţa este o roadă a Duhului Sfânt. Lucrul acesta trebuie avut foarte clar în minte.

În 2 Corinteni 3:18, Pavel ne prezintă ceva din aceasta. “Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Aş vrea la început să fac o declaraţie atotcuprinzătoare. Funcţiunea credinţei este de a ridica din ruină. Credinţa ne ridică din timp şi ne duce înapoi, în eternitate. Credinţa este cea care ne ridică de aici şi ne duce în locurile cereşti. Când am venit la Dumnezeu pentru prima dată, şi prin auzirea Evangheliei am fost convinşi că eram răzvrătiţi faţă de Dumnezeu şi ne-am pocăit, în acel moment, harul credinţei a venit ca un dar al lui Dumnezeu. Efeseni 2:8: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Iar aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Când a venit credinţa şi am crezut, am devenit o făptură nouă.

Hristos a venit în inimile noastre şi noi am fost născuţi din Dumnezeu. Am fost ridicaţi din timp în eternitate. Am fost făcuţi să şedem în locurile cereşti în Hristos, ridicaţi dintr-o stare dezastruoasă în Hristos. Vechiul Testament ne arată că aceasta a fost dintotdeauna funcţiunea credinţei. De fiecare dată când Dumnezeu a făcut o chemare pentru exercitarea credinţei, lucrul acesta a luat un om de acolo unde se afla şi l-a pus în uniune cu Dumnezeu din ceruri. Să ne gândim la Avraam. Când l-a chemat Dumnezeu, a fost nevoie de o exercitare a credinţei din partea lui pentru a ieşi din locul în care se afla şi să se ducă în locul pe care Dumnezeu avea să i-1 arate mai târziu. Acel om umbla prin credinţă.

1. Una din funcţiunile credinţei a fost de a recâştiga tărâmul ceresc. De fiecare dată când credinţa este provocată, se întâmplă acelaşi lucru. Voi rămâne în mine sau voi rămâne în Dumnezeu? La început, Dumnezeu l-a pus pe Adam în Eden, iar Adam a avut de făcut o alegere din două variante. Adam a putut să-L aleagă pe Dumnezeu – să trăiască prin credință în Dumnezeu sau să se aleagă pe sine, să trăiască prin necredință. Acestă alegere Adam, care este capul omenirii firesti, nu putea să o facă decăt atunci când a devenit matur, capabil să decidă , să aleagă una din cele două variante. Pente aceasta Dumnezeu a venit la el l-a căutat în grădină și i-a pus în față cele două posibilități de a trăi – prin credință în Dumnezeu (a mânca din pomul vieții din mijlocul grădinii) sau prin sine (a mînca din pomul cunoștinței binelui și a răului). Orice ființă biologică, carnală, firesscă trăiește prin natura sa firească, carnală (pomul cunoștinței binelui și răului) care a primit-o de la Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat pe toți oameni firești și noi nu putem trăii decăt prin natura noastră firescă, pînă cînd devenim maturi biologic capabil să decidem, să alegem pentru ce trăim și pentru cine trăim aici pe pământ. Ca copil Adam – omul firesc a trăit prin sine îsuși, prin natura sa fiească – ponul cunoștintei binelui și răului – ceea ce conduce la moarte spirituală, adică la nențelegerea la necunoșterea planului și scopului lui Dumnezeu cu el. Trăirea prin sine însuși nu a condus la moarte biologică, fizică după cum înțeleg cei mai mulți teologi ci doar la moarte spirituală. Cănd Dumnezeu a venit la Adam și Eva cu ofeta lui de viată veșnică, viață prin credință in Dumnezeu, pin credință în scopul și planul lui cu ființa umană Adam l-a ales pe Dumnezeu, și Dumnezeu a afirmat – „ Iată că omul a ajuns ca unul din Noi cunoscănd binele și răul”, Gen 3: 22. Alegerea a fost simplă. Voi rămâne în mine însumi sau voi rămâne în Dumnezeu? Întotdeauna este acelaşi lucru. Credinţa este aceeaşi în fiecare situaţie.

Formele diferite ale modului în care credinţa lucrează sunt reprezentate din când în când de diferite sisteme, dar credinţa rămâne aceeaşi. Ea dă naştere unui popor ceresc în fiecare situaţie. Credinţa are acelaşi efect în tot decursul istoriei. Credinţa te pune înapoi undeva - acel undeva se numeşte justificare. Credinţa face să fii drept. Credinţa te pune în acea poziţie ca şi cum nu ai păcătuit. Vreau să preiei acest gând şi, împreună cu mine, să ajungi să înţelegi că, deşi această credinţă este un dar al lui Dumnezeu, ea trebuie reînnoită. Trebuie să ne rugăm regulat, până la capăt, pentru a crede în Dumneze. Întotdeauna vor exista presiuni din partea lumii, care vor încerca să ne clatine credinţa. Se poate ca în mintea ta să crezi ceva, dar să nu fii implicat cu inima. Putem deveni atât de prinşi în anumite lucruri, încât să pierdem din vedere faptul că Dumnezeu este Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu.

Credinţa adevărată înseamnă să rămânem încredinţaţi de ceea ce credem, până ce lucrurile care sunt reale pentru Dumnezeu devin reale şi pentru noi. Strămoşii noştri au numit aceasta “a te ruga până la capăt”. Isus a numit-o credinţă. În capitolul 18 din Luca, Isus povesteşte pilda unei văduve, care s-a dus la un judecător nedrept şi l-a rugat să-i facă dreptate. La început, el a refuzat, dar, venind mereu, ea l-a făcut să cedeze. El a spus: “Măcar că de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate.” Pentru că femeia a venit mereu, el a eliberat-o. Isus a zis: (7) “Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, (adică credincioşilor) care strigă zi şi noapte către El... ?” Apoi el intercalează imediat cuvântul acesta: (8) “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Isus a egalat adevărata credinţă cu capacitatea de a insista. Credinţa de genul acesta este a noastră pentru că am fost născuţi din Dumnezeu. Totuşi, ea poate să ajungă într-o stare latentă în noi, dacă devenim împovăraţi cu activităţi religioase şi părăsim altarul lui Dumnezeu. Când se întâmplă acest lucru, viaţa este pierdută, nu există nici o mişcare adevărată care să vină din ceruri. Credinţa există, dar este într-o stare latentă, pentru că am permis celorlalte lucruri să intre.

Această credinţă totuşi nu i-a ajutat odată pe apostoli. În capitolele 17 din Matei şi 9 din Evanghelia după Marcu, apostolii scoseseră demoni şi vindecaseră bolnavi. Totuşi, aici, în Evanghelia după Marcu, diavolul nu le mai era supus. Ei nu au fost în stare să scoată afară duhul rău. Când a venit Isus, omul a venit în fugă la El şi a spus: “M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.” (Marcu 9:18). (22) “Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Isus a răspuns: (23) “Tu zici: “Dacă poţi!”.. Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” Isus l-a eliberat pe băiat şi când era singur cu apostolii, ei l-au întrebat: (28) “Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?” întrebarea aceasta pare a fi foarte legitimă, oricine ar fi putut-o pune. Ei mai scoseseră duhuri rele, dar iată că acum era unul care nu voia să plece. Dacă citeşti întreg episodul şi vezi spiritul lucrurilor, îţi vei da seama că ei încercau să dea vina pe Domnul. Ei spuneau de fapt: “De ce noi nu am reuşit? Noi am făcut exact ce ne-ai spus, am urmat instrucţiunile, iar acum am fost puşi într-o situaţie jenantă.” “De ce nu s-a întâmplat?” a răspuns Isus, “datorită necredinţei voastre.” Totuşi, el a mai spus şi aceasta: (29) “Acest soi de draci nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.” Ce vrea să spună Isus?

Necredinţa şi frica sunt produse de omul vechi, de carne. Cu această remarcă referitoare la post Isus a spus că credinţa care te poate elibera se află în tine, dar este într-o stare latentă, pentru că, ocupat de toate activităţile religioase, ai părăsit altarul. Tu nu te mai rogi şi nu mai posteşti aşa cum ar trebui, aşteptând înaintea Domnului. Ca urmare, tu procedezi aşa cum ştii. Tu funcţionezi pe baza necredinţei, cu toate că faci o acţiune religioasă. Tu o faci ca la carte, dar nu dă rezultate, pentru că acea credinţă care este în tine a intrat într-o stare latentă. Funcţiunea acelei credinţe este de a te ridica din această stare de ruină. Funcţiunea credinţei arătată în Isus Hristos a fost de a-1 elibera pe băiat şi de a-1 ridica din acea stare în care se afla, posedat de demoni, orb şi nenorocit. Acestea vor fi rezultatele, atunci când credinţei i se va permite să se reverse. Pentru că toate celelalte activităţi ale ucenicilor îi îndepărtaseră de altar, credinţa lor era latentă. În lumea naturală există o lege, numită legea gravitației. Ea a fost descoperită de Newton. Gravitatea a fost cea care a făcut ca mărul să cadă pe pământ. Noi trebuie să ne împotrivim constant forţei gravitaţiei. Aceeaşi lege se numeşte “legea adaptării”. Există o acţiune constantă din partea lumii de a invada Biserica din punct de vedere cultural. Dacă părăsim altarul, ne vom adapta. Invazia diferitelor lucruri ne vor îndepărta de altarul lui Dumnezeu. Când părăsim altarul, nu trebuie să mai mergem mult pentru a ajunge în starea de a nu mai crede că Dumnezeu Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu.

În calitate de slujitor al lui Hristos, tu nu trebuie să devii pentru biserică un om de afaceri glorificat. Nu trebuie să permiţi lucrării bisericii să te îndepărteze de altar. Din motivul acesta au fost rânduiţi diaconii în cartea Faptelor. Când apostolii au văzut că lucrarea faţă de văduve îi trăgea departe de altar, departe de ceea ce le menţinea vie credinţa, ei au instruit biserica să rânduiască pe alţii care să se îngrijească de slujitul la mese. Apostolii s-au dedicat la rândul lor rugăciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu. Ei şi-au învăţat bine lecţia. Şi-au adus aminte de Marcu 9. Dacă părăseşti altarul, credinţa va fi încă în tine, pentru că eşti o făptură nouă, dar devine latentă şi nu mai poate funcţiona. Calea de întoarcere înseamnă: post şi rugăciune. Răspunsul apostolilor a fost să rânduiască oameni care să aibă grijă de aceste lucruri. Ei recunoşteau că lucrarea pe care o făceau era importantă. Ei erau parte din această funcţiune, dar au spus: “Nu ne putem ocupa cu lucrurile de fiecare zi. Trebuie să fim liberi pentru a ne dedica rugăciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu.”

În calitate de slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să faci acelaşi lucru, dacă vrei să conduci biserica în locul pe care îl vrea Dumnezeu. “Acest soi de draci nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.” Cum funcţionează acest lucru? Necredinţa vine din omul vechi. Postul se ocupă de un lucru anume, de carne. Dumnezeu ne învaţă acest lucru în Isaia 58. Postul nu îl afectează pe Dumnezeu. Postul nu afectează noua făptură, în afară de faptul că o eliberează de strânsoarea cărnii. Postul este cea mai bună armă a noastră în lupta dintre carne şi duh. Postul se ocupă de omul vechi. Rugăciunea se ocupă de cel nou. Când postim, ne dezbrăcăm de omul cel vechi. Prin refuzul de a hrăni omul vechi, îl slăbim. Când ne rugăm, omul nou se înalţă, şi putem spune ca Pavel “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Credinţa care a fost într-o stare latentă revine la viaţă. Noi nu postim pentru a-1 stârni pe Dumnezeu şi pentru a-L face să-şi dea seama că are datoria de a face ceva. Când permitem necredinţei să reducă credinţa vie la nişte obiceiuri religioase, funcţiunea credinţei se opreşte. Postul zdrobeşte carnea, din care iese necredinţa.

Finney, unul din cei mai mari evanghelişti ai tuturor timpurilor, a făcut această declaraţie cu privire la slujirea lui: “Când predic si oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce spun (el spune într-o formă diferită ceea ce tocmai am spus), ştiu că predic din ceea ce ştiu, nu din ceea ce sunt.” Răspunsul dat acestei piobleme-a, fost: “Mă pun deoparte, pentru un timp de post şi de rugăciune. Atunci când mă întorc, fără excepţie, nu mai sunt eu. ci este Hristos.” Credinţa este eliberată. Când lucrează făptura cea nouă, credinţa funcţionează. Funcţiunea credinţei este activă, schimbând vieţile oamenilor, vindecând oamenii bolnavi şi scoţând demonii. Aceasta este funcţiunea credinţei. Pentru a funcţiona credinţa, carnea trebuie păstrată în supunere. Neglijarea altarului permite cărnii să reînvie. Trebuie să existe timpuri de “rugăciune până la capăt”, până ajungi în starea în care crezi că Dumnezeu există. Atunci când această credinţă în Dumnezeu, care este în fiecare copil al lui Dumnezeu, este eliberată, se întâmplă ceva într-un mod foarte pozitiv. Când această credinţă este eliberată, ea vindecă orice atinge, mântuie şi eliberează.

Ezechiel a văzut cum râul se scurgea afară din templu. Apa nu părăsea niciodată altarul. Altarul se ocupă de ceea ce nu este din Hristos. Oriunde se scurgea râul, erau pomi pe margine, care aduceau roade noi în fiecare lună, iar frunzele lor erau pentru vindecarea popoarelor. Pomii îi simbolizează pe oameni. Când i se permite să se scurgă, râul dă naştere la pomi spirituali, ale căror frunze vor vindeca popoarele. Duhul lui Dumnezeu, credinţa lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu au devenit sinonime, când intri mai adânc în sistemul lui Dumnezeu. Când am fost mântuit am văzut toate aceste căi. Totuşi, când m-am rugat şi am studiat mi-am dat seama că acestea devin una şi merg împreună. Când Duhul lui Dumnezeu lucrează, lucrează şi credinţa, credinţa este roada Duhului şi un dar al acelui Duh. Aşadar, dacă permitem la ceva să împiedice lucrarea Duhului Sfânt, acel lucru va împiedica lucrarea credinţei. Dacă credinţa este obstrucţionată şi funcţiunea credinţei este obstrucţionată.

Când ne punem mâinile peste bolnavi şi ei nu se însănătoşesc, când poruncim duhurilor să plece şi ele nu pleacă, când îl predicăm pe Hristos şi oamenii nu sunt mântuiţi, atunci ceva împiedică revărsarea Duhului. Ca urmare, există o piedică faţă de acţiunea credinţei. Până nu ne ocupăm de ceea ce împiedică aceasta, nu se va întâmpla nimic. Ce facem? Aducem Biserica înapoi la altar, pentru ca Dumnezeu, prin Duhul, să se poată ocupa de toate piedicile puse în faţa credinţei. Când acele lucruri sunt îndepărtate, iar râul începe să curgă, credinţa începe să acţioneze. Funcţiunea credinţei nu este de a se milogi de Dumnezeu să lucreze. “Atunci lumina ta va răsări ca zorile...” (Isaia 58:8). Viaţa lui Dumnezeu va începe să curgă şi va vindeca tot ce va atinge. Când piedica este îndepărtată şi râul începe să curgă, trezirea pe care o căutăm va deveni realitate.

Biserica pe care am păstorit-o timp de 35 de ani s-a născut în trezire şi a continuat aşa timp de câţiva ani. Vedeam cum se întâmplau anumite lucruri la fiecare serviciu. Oamenii erau vindecaţi, ologii umblau; era minunat. Apoi am început să vedem din ce în ce mai puţine lucruri de genul acesta. Am simţit că Dumnezeu mă cheamă să postesc. El mi-a vorbit în perioada Crăciunului. El mi-a spus să frâng pâinea în timpul Cinei din Ajunul Anului Nou şi să nu mănânc din nou până la sfârşitul lunii ianuarie. Am început să postesc în prima zi din Ianuarie şi să-l caut cu râvnă pe Dumnezeu. La mijlocul lunii ianuarie a început trezirea. Am vrut să întrerup postul, dar mi-am amintit că Dumnezeu mi-a spus să continui până la sfârşitul lunii ianuarie. Prin post şi rugăciune, au început să se întâmple anumite lucruri. Oamenii care deveniseră neglijenţi în rugăciune s-au pocăit. Mulţi au mărturisit că au părăsit altarul, că au neglijat Cuvântul, că aveau ceva împotriva unui frate sau a unei surori. Alţii au mărturisit că aveau un spirit neiertător şi nemulţumitor, că erau lacomi şi că opreau din zeciuială. Atunci când biserica s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, a început trezirea, care a durat cinci ani.

Funcţiunea credinţei este de a vindeca, de a mântui şi de a elibera. Când permitem cărnii şi lucrurilor cărnii să se amestece cu lucrurile spirituale, are loc o împiedicare a lucrării credinţei şi de aceea funcţiunea credinţei este limitată. Care este funcţiunea credinţei? Funcţiunea credinţei este ridicarea din ruină, pentru a ne duce în locurile cereşti, din locul în care ne aflăm.

Seria 6: CREDINŢA

Titlu: ASCULTAREA CREDINŢEI

Lecţia – 3
Credinţa înseamnă trăirea lucrurilor pe care le credem. Am privit la credinţă ca fiind un daţ* al lui Dumnezeu iar apoi am descoperit şi definit sursa ei. Ne vom ocupa cu ceea ce este credinţă într-una din lecţii. Am văzut despre credinţă că este un dar al lui Dumnezeu şi că fiecare persoană născută din nou o are în inimă. Este imposibil să fii mântuit fără credinţă. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi este exact aceeaşi credinţă care a fost în Ilie, Elisei, Avraam, Moise, Petru, Iacov, Pavel, Ioan şi în fiecare om al lui Dumnezeu.

În ultima noastră lecţie am continuat cu funcţiunea credinţei. Am aflat că funcţiunea credinţei este de a ne ridica dintr-o rasă decăzută, facându-ne o făptură nouă a lui Dumnezeu, de a ne ridica dintr-o stare fatală şi a ne pune într-o stare de sănătate şi de vindecare. Aceasta este funcţiunea credinţei. Am învăţat de asemenea despre credinţă că poate exista în noi dar într-o stare latentă. Apoi, noi trebuie să ne ocupăm de acele lucruri care opresc lucrarea credinţei. Orice lucru care opreşte lucrarea Duhului Sfânt pune piedici credinţei, care este un dar al Duhului Sfânt.

In Romani 16:26 citim: “Dar a fost arătată acum prin scrierile proorocilor şi prin porunca Dumnezeului celui veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă.” Scripturile, profeţii, toate lucrurile au fost date pentru ca prin ele să facem de cunoscut ce caută Dumnezeu, pentru ascultarea de credinţă. Când ştii ce vrea Dumnezeu să faci, iar tu faci lucrul acela, nu poate fi altceva decât ascultarea credinţei. Evanghelizarea popoarelor depinde de ascultarea creştinului, de credinţa lui. Orice om mântuit a fost mântuit pentru că a ascultat de credinţă.

1. Ascultarea de credinţă înseamnă a crede că Dumnezeu vorbeşte prin Biblie. Nu trebuie să asculţi de cei care aduc semne de întrebare asupra infailibilităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să respingi mesajul care neagă autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu, să crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este primul pas în ascultarea de Dumnezeu.

2. Al doilea pas este împlinirea a ceea ce spune Dumnezeu. Credinţa înseamnă a trăi potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. în Psalmul 14:1, “Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu...” Dar Isus a zis: “însă ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit.” (Mat. 7:26). Cu aceste cuvinte, lsus a făcut clar faptul că nu există nici o diferenţă între un necredincios şi un om care cunoaşte, dar nu împlineşte. Aşadar, lasă ca aceste două principii să-ţi guverneze gândirea în tot decursul lecţiei.

Primul principiu - a şti că ascultarea credinţei înseamnă a crede că prin Biblie vorbeşte Dumnezeu.

Al doilea principiu este că ascultarea de credinţă înseamnă a face ceea ce spune Dumnezeu.

Credinţa înseamnă a trăi potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Primul act interior pe care îl produce adevărata credinţă este ascultarea. Credinţa dă naştere la o supunere faţă de Hristos şi nu la o obsesie a puterii. David Wilkerson ne avertizează: “Atunci când dorim mai mult puterea lui Hristos decât puritatea Lui, Hristos devine un străin în mijlocul nostru.” Trebuie să ne punem întrebarea dacă lucrul acesta este valabil pentru noi şi pentru oamenii cărora le slujim. Dacă este aşa, înseamnă că am luat-o într-o direcţie greşită. Credinţa este rădăcina ascultării de Dumnezeu. Lucrul aceasta poate fi văzut clar în viaţă. Să ne gândim de exemplu la un doctor şi la pacientul său. Mergi la doctor, îi dai bani, el îţi spune ce să faci, îţi dă o reţetă, îţi spune cum să o iei, iar după ce ai luat-o, nu mai iei medicamentele. Dacă nu asculţi de ceea ce ţi-a spus doctorul să faci, nu îl poţi învinui pe el dacă ceva nu merge. Credinţa care refuză să asculte de poruncile Mântuitorului este doar o prefăcătorie şi nu va mântui niciodată sufletul. Ascultarea de Dumnezeu în treburile zilnice ale vieţii este testul credinţei.

Nu putem ajunge să cunoaştem Scripturile niciodată până ce nu suntem dispuşi să fim schimbaţi de ele. Slăbiciunea Bisericii se datorează lipsei unei dorinţe sincere de a trăi în concordanţă cu rugăciunile pe care le facem şi cu credinţa pe care o mărturisim. Testul credinţei se află în treburile mărunte ale vieţii. Atunci când dăm de lucruri care pretind de la noi o decizie, avem două alegeri de tăcut, fie să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, fie să ascultăm de Dumnezeu. Nu contează cât de mică este sarcina pe care ne-o cere Dumnezeu s-o facem, a o refuza este o neascultare voită. Neascultarea ne face să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Ascultarea noastră voluntară faţă de orice lucru pe care Dumnezeu ne-a chemat să-l facem ne pune în categoria celor pe care Biblia îi numeşte credincioşi. Credincioşia faţă de Dumnezeu înseamnă a trăi prin credinţă. Credincioşia faţă de Dumnezeu îmi cere să trăiesc ceea ce cred. Datorită faptului că un credincios nu are intenţia fundamentală de a-i supune totul lui Hristos, Biserica este pentru ceilalţi oameni o fraudă pe faţă.

Numai Dumnezeu este vrednic de încrederea şi ascultarea omului. Aceasta este adevărata credinţă. Fără capacitatea de a ne încrede în Dumnezeu nu poate exista o dragoste adevărată pentru Dumnezeu. În oamenii pe care îi iubeşti ai încredere. Căsătoria în care unul din cei doi are mereu suspiciuni în privinţa celuilalt nu are dragoste. Dragostea aduce încredere. Supunându-1 pe Dumnezeu legilor cosmice, ştiinţei religioase sau “mărturisirii pozitive”, îl reducem la o forţă sau principiu impersonal. Aceasta îl face pe Dumnezeu un pion în mâinile noastre. Aceasta nu este credinţă, ci o încercare de a fi Dumnezeu însuşi. Îţi voi pune o întrebare, al cărui răspuns întru totul cinstit îţi va spune dacă credinţa ta este reală sau adevărată. Întrebarea este: “Tu vrei să-L foloseşti pe Dumnezeu pentru a-ţi binecuvânta planurile sau vrei cu adevărat să-L laşi pe El să-Şi împlinească voia folosindu-se de tine?” Un răspuns sincer la această întrebare îţi va spune dacă acţionezi pe baza credinţei sau a prezumţiei.

1. Credinţa include, mai întâi, lepădare de sine. Atât timp cât scopul tău este de a primi, încă lucrezi condus de sine şi nu lucrezi potrivit credinţei.

2. În al doilea rând, credinţa îţi aduce o încredere totală în Dumnezeu. Toate lucrările mari ale lui Dumnezeu au venit prin oameni slabi, care s-au încrezut în totalitate în Dumnezeu.

3. În al treilea rând, credinţa implică să încetezi să te mai bizui pe tine. Credinţa este întotdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi în mod inevitabil dă naştere la ascultare de El şi de Cuvântul Lui. Credinţa care nu duce la ascultare nu este deloc credinţă, este prezumţie. “Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Aceasta este prima cerinţă a credinţei. Dragostea şi ascultarea sunt nedespărţite. Nu poţi avea una fără a o avea pe cealaltă. Credinţa duce la ascultare. Toate aceste atribute devin una în sistemul lui Dumnezeu. Dragostea, ascultarea, credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu devin termeni sinonimi. Ele nu sunt separate, dar dacă ai una din aceste trăsături, le ai pe toate.

Dacă îl iubesc pe Dumnezeu, îl ascult. Dacă îl ascult pe Dumnezeu, umblu în Cuvântul Lui. Dacă umblu în Cuvântul Lui, în ascultare de EI, atunci umblu în credinţa lui Dumnezeu. Dacă umblu în credinţa lui Dumnezeu, umblu în Duhul lui Dumnezeu, Dumnezeu îmi vorbeşte prin Cuvântul Lui. Dacă mă încred în El, fac ceea ce spune El. Cuvântul spune: “Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea.” (Maleahi 3:10). Numai lipsa credinţei îl împiedică pe om să nu împlinească această poruncă. Datorită lipsei de credinţă care lucrează prin dragoste, Israel a refuzat să aducă zeciuiala în casa lui Dumnezeu. Lucrul aceasta a fost adus de necredinţă. Dumnezeu a pus întrebarea: “îl va fura omul pe Dumnezeu?” Răspunsul este simplu. El nu-1 iubeşte pe Dumnezeu! Oricine ascultă de acest adevăr şi nu aduce zeciuiala în Casa Sa, în Biserica Sa, nu îl iubeşte pe Dumnezeu. Ascultarea cere să fac ceea ce spune Dumnezeu în modul în care îmi spune El. Nu dau zeciuiala neamurilor mele şi nici nu o trimit unui evanghelist care vorbeşte la televizor. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu îţi vei duce zeciuiala în Casa lui Dumnezeu. Este simplu. Trebuie să facem ca aceste adevăruri să fie reale pentru poporul lui Dumnezeu.

Dacă îi iubeşti pe Dumnezeu, faci ceea ce te-a chemat El să faci. Dumnezeu spune, în Proverbe 8:17: “Eu iubesc pe cei ce mă iubesc”. Dragostea lui Dumnezeu nu este condiţională. Ştii lucrul acesta, îl ştiu şi eu, dar când citeşti “Eu iubesc pe cei ce mă iubesc”, te miri. Aici trebuie să învăţăm că dragostea nu este un lucru, ci este ceea ce faci. Atunci îţi vei da seama ce spune Dumnezeu. Fiecare făgăduinţă din Biblie este precedată de o poruncă. Dumnezeu spune: “Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15). Acesta este testul dragostei tale pentru Dumnezeu. Proverbe 8:17 spune: “li iubesc pe cei ce mă iubesc..” Ce înseamnă aceasta? Dacă tu mă iubeşti păzind poruncile, Eu te voi iubi împlinind făgăduinţa. Neascultarea este lipsă de încredere, este necredinţă. Necredinţa aduce blestem. “Sunteţi blestemaţi” (Malealii 3:9). Care este cauza ? Incapacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu.

Dragostea nu este ceva mecanic, ci ea vine printr-o relaţie bazată pe credinţă. Isus a zis: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt; Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6:24). Mesajul este clar. Singurul motiv pentru care omul nu îşi dă zeciuiala este pentru că banii devin dumnezeul lui. El iubeşte banii mai mult decât îl iubeşte pe Dumnezeu. Când acel tânăr bogat a venit la Isus, Biblia a spus că Isus l-a iubit. El l-a iubit prea mult pentru a-1 lăsa să se piardă fără a-i spune de ce avea să se piardă. Aşadar, El a început un dialog cu tânărul bogat. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, Isus a expus problema. “Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în ceruri!” (Matei 19:21). El era lacom. A plecat întristat, pentru că avea multe bogății. Acele averi erau dumnezeul lui. Le iubea mai mult decât îl iubea pe Dumnezeu. Te jertfeşti faţă de dumnezeul tău. Oricine este dumnezeul tău, te vei sacrifica pentru el. Dumnezeu m-a conştientizat de aceasta într-un mod foarte personal.

Eram într-un avion şi încercam să mă odihnesc puţin. O voce a vorbit duhului meu şi mi-a spus: “Cine este dumnezeul tău?” Vocea era atât de puternică, că m-am ridicat. M-am uitat în jur. Nimeni din acel avion nu mi-a vorbit. M-am rezemat înapoi de scaun şi vocea mi-a spus din nou: “Cine este dumnezeul tău?” De data aceasta am răspuns: “Domnul este Dumnezeul meu.” Vocea a spus: “Cum ştii aceasta? Buzele tale spun multe lucruri cu care inima ta nu este de acord.” Am răspuns: “Cum poate şti omul lucrul acesta?” Domnul mi-a vorbit inimii mele. “Omul va face întotdeauna jertfe pentru dumnezeul său.” Am spus: “Atunci creştinii din America nu au nici un Dumnezeu.” Creştinii nu se jertfesc pentru nimeni. Ei vor da din ce au în plus, dar, în cea mai mare parte, ei nu se vor sacrifica. Mi-a venit răspunsul: “Nimeni nu se jertfeşte pentru dumnezeul său cât o face americanul de rând, aşa-numit creştin.” Am zis: “Nu înţeleg ce vrei să îmi spui!” Dumnezeu a zis: “Şinele este dumnezeul lor şi nu există sacrificiu pe care să nu îl facă pentru dumnezeul lor.” Dacă îi ceri unui om să se angajeze că va da încă 10 la sută, peste zeciuială, pentru misiuni, el îţi va spune că îi ceri prea mult. Totuşi, acelaşi om va da 25 la sută din ceea ce face el pentru o maşină nouă, pe care o vrea “şinele”. “Şinele” este dumnezeul lui. Omul este dispus să se jertfească pentru acel “sine”.

Când cineva refuză să-şi aducă zeciuiala în casa lui Dumnezeu, el are un singur motiv: nu îl iubeşte pe Dumnezeu. Potrivit cuvintelor lui Isus, cel ce nu sprijină lucrarea lui Dumnezeu îl urăşte pe Dumnezeu. Dacă iubeşti un om, îi spui adevărul. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, faci ceea ce El îţi spune. Când cineva refuză să aducă ceea ce i-a poruncit Dumnezeu în casa Lui, el nu numai că nu îl iubeşte pe Dumnezeu, el nu se încrede în Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nu îl cunoaşte pe Dumnezeu. “Cei ce cunosc numele Tău, se încred în Tine.” (Ps. 9:10). In Biblie, numele denotă caracterul. A cunoaşte numele lui Dumnezeu înseamnă a cunoaşte caracterul lui Dumnezeu. Psalmistul spune că cei ce cunosc caracterul lui Dumnezeu se vor încrede în Dumnezeu. A nu te încrede în Dumnezeu înseamnă că nu îl mai cunoşti pe Dumnezeu. Ştii ce înseamnă aceasta? Persoana aceea este pierdută. Noi vorbim acum despre credinţă. Credinţa lucrează prin dragoste. Credinţa este ascultare. Credinţa se încrede în Dumnezeu. Credinţa nu întreabă de ce. Credinţa ascultă. Dumnezeu a zis: “Când asculţi de mine mă iubeşti, iar dacă mă iubeşti, te voi iubi şi eu Voi face ceea ce am făgăduit.”