Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Seria 6: CREDINŢA

Titlul: CE ESTE CREDINŢA?

Lecţia - 4
Să medităm în continuare la CE ESTE CREDINŢA.

Încă de la începutul primei lecţii, am precizat ce este credinţa. Ea este un dar de la Dumnezeu. Dar acum vom fi ceva mai specifici. Aşa că ne vom adânci ceva mai mult în subiectul CREDINŢA.

CE ESTE CREDINŢA ?

Este imperativ să cunosc răspunsul la această întrebare, pentru că Dumnezeu spune : „Tot ce nu vine din încredinţare (credinţă), e păcat Rom. 14.23). Şi apoi, în cartea Evrei, Dumnezeu spune : „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este...”(Evr, 11.6). Acelaşi verset întăreşte : „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”.

Aşadar, să începem căutarea răspunsului pornind de la un text din lacov 5 :14-15 : „Este vreunul printre voi bolnav ? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-1 vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa...” în Evrei 11.1, citim : „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”

înainte de a răspunde la întrebarea “Ce este credinţa?”, să stabilim CE NU ESTE CREDINŢA? Credinţa nu este o convingere absolută a obţinerii victoriei. Când cei 3 tineri evrei au stat în faţa lui Nebucadneţar, acesta le-a spus : „...să vă închinaţi chipului pe care l-am făcut, dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor aprins! Şi care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” (Dan.3.16). Însă tinerii i-au răspuns pe dată, cam aşa : „Noi nu ştim sigur dacă Dumnezeu ne va izbăvi sau nu...” Vedeţi, ei nu erau absolut siguri de victorie. Dar erau siguri de faptul că nu se vor închina în faţa acelui idol ! Ei au trăit cu siguranţă, potrivit crezului lor.

Un alt exemplu : Petru la pescuirea minunată. Ei au trudit toată noaptea, dar nu au pescuit nimic. Când Isus urcă în corabie, le spune : „...aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire” (Lc.5.4). Petru a replicat: „...toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic., dar la cuvântul Tău, voi arunca mrejile”. Şi Petru a prins un năvod plin de peşti.

Nu întotdeauna poţi fi sigur că tot ce-ţi doreşti se va realiza. Nu întotdeauna experimentezi un simţământ special - mai intens sau mai slab. Dar credinţa nu înseamnă o astfel de siguranţă. Credinţa înseamnă a trăi în acord cu ceea ce crezi. Pentru tinerii evrei confruntaţi cu cuptorul încins, credinţa lor n-a avut de-a face cu sentimentul victoriei! Credinţa lor le-a dat tăria de a trăi potrivit cu încredinţarea lor, potrivit cu crezul lor. Deşi singuri în acea ţară, Cuvântul lui Dumnezeu îi însoţea. Şi acel Cuvânt le impunea să nu se închine nici unui alt dumnezeu. Credinţa lor le cerea să nu se închine acelui chip, şi ei au trăit potrivit cu credinţa lor. Iar Dumnezeu i-a izbăvit din foc. Aceasta este calea care dă rezultate întotdeauna.

Şi Petru şi lacov au fost aruncaţi în temniţă pentru acelaşi motiv - predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-o zi, lacov este decapitat. Şi evreii aşteptau doar să treacă Paştele, ca să-l decapiteze şi pe Petru. Dar un înger al Domnului vine în temniţă şi-l eliberează pe Petru (Fapte 12.14). Fapt este că nu credinţa lui Petru l-a adus pe înger acolo. Credinţa nu l-a umplut cu un simţământ al victoriei, ci cu o dorinţă vie : „dacă mă veţi elibera, voi predica mai departe!” în suveranitatea Sa, Dumnezeu l-a chemat pe lacov acasă la El, iar pe Petru l-a eliberat din temniţă. Dar şi pentru unul, şi pentru celălalt, credinţa a însemnat a trăi potrivit cu încredinţarea (crezul) lor.

Revenind la întrebarea „CE ESTE CREDINŢA?” să analizăm cuvântul CREDINŢĂ. „Credinţă” este traducerea termenului „axiomatic” din limba greacă, însemnând „de la sine evident”. De îndată ce înţelegi bine sensul unui cuvânt, dispare orice ambiguitate. Un cuvânt înseamnă întotdeauna acelaşi lucru - şi el se auto-defineşte.

Urmăriţi-mă cu atenţie. Credinţa este un act bazat pe încredinţare, un act susţinut de un motiv. Şi orice expresie, care cade alături de normă, nu se califică. Nu există credinţă până când nu începe acţiunea. „Prin lumina Ta vedem lumina” (Ps,36.9). Până când nu vrei să păşeşti în ceea ce vezi că este de la Dumnezeu pentru viaţa ta, nu eşti în lumină. Această lumină este acţiunea credinţei. Fără acţiune nu există credinţă, iar acţiunea este energizată şi susţinută de credinţă. Credinţa implică mintea şi inima în încredere, în convingere fermă care determină voinţa să treacă la acţiune.

Aşadar, credinţa este un act bazat pe încredinţare. Dar această încredinţare pe ce se fondează? întrebarea poate suna şi aşa : CARE ESTE OBIECTUL CREDINŢEI ? În termeni abstracţi, credinţa poate avea multe obiecte. Acesta este cel mai important fapt pe care vreau să vi-l comunic în secţiunea de faţă - şi de aceea mă repet: în mod abstract, credinţa poate avea multe obiecte: credinţa în acţiunea în sine, credinţa în credinţă, credinţa în „mărturisirea pozitivă”, credinţa în „gândirea pozitivă”, credinţa în credinţa altcuiva, etc. În mod abstract, termenul “credinţă” a implicat - până în zilele Noului Testament - un credincios. Subiectul exercită actul de a crede; şi el poate alege obiectul credinţei. Dar când Dumnezeu Şi-a trimis Cuvântul Său în lume, El a zis : „Eu am să iau termenul „credinţă” şi am să-l fac al Meu. Am să caut credincioşi care să exercite actul de a crede în Mine”. Aşa că Dumnezeu permite în vremea de acum doar un singur obiect al credinţei. Şi acel unic obiect este chiar El, Dumnezeu, şi credincioşia Sa revelată în Cuvântul Său. Adică cred planul lui Dumnezeu, cred scopul lui Dumnezeu cu mine în lumea aceasta și in veșnicie, cred tot ce-i scris în biblie, înțeleg planul lui Dunmnezeu, scopul lui Dumnezeu și fac din planul Lui, planul meu din scopul Lui scopul vieții mele pentru că Dumnezeu mă luminează prin Duhul Sfânt. Nimic altceva nu se poate califica drept obiect al credinţei lui Dumnezeu. Credinţa trebuie să opereze pe această bază.

În mod arbitrar, Dumnezeu a extras din limbajul grec termenul „credinţă”, şi l-a făcut al Său. Orice altă acţiune de a crede poate fi numită „credinţă” de către unii, dar ea este credinţa în credinţă sau credinţa în sine. Dumnezeu onorează un singur obiect cu cuvântul “credinţă”. Pentru orice alt obiect, Dumnezeu pune în faţă litera “a” mic. în greacă, acest “a” întoarce acţiunea - şi ea devine “a-pistia”. Dacă “pistia” înseamnă “credinţă”, atunci “apistia” înseamnă “necredinţă”, adică lipsa de credinţă.

„Apistia” poate beneficia de toate valorile pragmatice: poţi fi fericit, bun, poţi să ai o imagine de sine bună, dar Dumnezeu spune că „apistia” nu este credinţă ; „apistia” este credinţa care rătăceşte, care înstrăinează de Dumnezeu Temelia întregului Univers este Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este promisiunea credinţei. Evr. 11.3 precizează : „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu...” Când Dumnezeu vorbeşte, nimicul devine totul. Din nimic, Cuvântul lui Dumnezeu a adus în existenţă totul. Acesta este fundamentul credinţei. “Dumnezeu nu este un om ca să mintă . ” (Num.23.19). Şi „cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este...” (Evr. 1 1.6).

Dacă Dumnezeu ar putea minţi şi ar face-o, atunci tot Universul s-ar prăbuşi.

După ce am arătat că unicul obiect valid al credinţei este Dumnezeu, să revenim la întrebarea de bază :

CE ESTE CREDINŢA ?

Credinţa nu este doar un substantiv. Credinţa este un verb - care cere acţiune. Din cauza lipsei de înţelegere cu privire la acest adevăr, noi am produs în jurul nostru un soi de oameni care susţin că au credinţă, dar nu trec niciodată la acţiune.

Tragedia este că ei, socotind că au credinţă, se consideră mântuiţi, în virtutea faptului că mântuirea este numai prin credinţă. Iată deci cât de înşelaţi sunt aceşti oameni, care au fost îndreptaţi către ceva care nu mântuieşte, pentru că diferă de adevărata credinţă. Şi bisericile sunt pline de astfel de oameni.

O altă tragedie este că noi am făcut din credinţă un produs finit. „Păstrează credinţa, frate!” Noi le aruncăm oamenilor un mănunchi de tradiţii, spre a fi bine depozitate şi păstrate în bagajul lor mental, şi apoi dăm slavă Domnului că i-am condus la credinţă ! Şi suntem gata să doborâm pe oricine ar încerca să deranjeze acel mic coş de gunoi mental - pentru că atâta vreme cât nu scotoceşte nimeni prin el, noi nu avem probleme ! Şi iată că astfel am furat credinţei adevărata ei semnificaţie.

Credinţa este deci un act bazat pe încredinţare. Dar nu orice fel de act, bazat pe orice fel de încredinţare, se poate numi credinţă. Dumnezeu a revelat că există doar un singur act care îşi merită demnitatea de a se numi credinţă: acela de a acţiona pe baza Cuvântului Iui Dumnezeu, cu convingerea că ceea ce Dumnezeu spune, El şi împlineşte. Aşadar, credinţa acţionează în baza faptului că ceea ce spune Dumnezeu, El şi împlineşte. Orice altceva care contrazice acest fapt este fals, sfidează credinţa. Dumnezeu ne-a lămurit ce este credinţa. Credinţa este o acţiune bazată pe încredinţare şi susţinută de convingerea că tot ce a promis Dumnezeu, va împlini. Orice altfel de acţiune, bazată pe o susţinere diferită de ceea ce a spus Dumnezeu, devine „apistia”, adică credinţă deviată într-o direcţie greşită.

Credinţa este substanţa lucrurilor sperate. Asta înseamnă că acea acţiune bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi susţinută de convingerea că tot ceea ce a spus Dumnezeu, va şi împlini - aceea este substanţa lucrurilor sperate. Ce sunt acele „lucruri sperate”? Sunt lucrurile despre care Dumnezeu a spus că le va realiza. Când te afli într-o acţiune şi vezi cum Dumnezeu îşi împlineşte promisiunea, te umpli de speranţă.

Dar ce înseamnă termenul „substanţă”? Psalmul 119 :89 spune : „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri”. Să punem alături şi Matei 6:10: „facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Cuvântul dăinuieşte în veci în ceruri. Şi noi am fost învăţaţi să ne agățăm că tot ceea ce există deja în cer, să devină real şi pe pământ. Credinţa adevărată va acţiona ca şi când ceea ce deja există în cer, este în curs de a se realiza şi pe pământ. Adică în minutul în care am început acţiunea susţinută de credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, această acţiune a devenit substanţa lucrurilor sperate. Ce înseamnă „substanţă”?

Credincioşii care folosesc traducerea engleză “King James” a Bibliei, evită cuvântul “transsubstanţiere”. Credinţa este acţiunea bazată pe încrederea că ceea ce Dumnezeu a spus, va face. Această credinţă transsubstanţiază lucrurile sperate. “Transsubstanţiere” înseamnă o traversare, o trecere de la... la... La Cina Domnului, Catolicii cred că vinul şi pâinea devin sângele şi carnea lui Hristos. O astfel de minune nu are loc. Totul rămâne cum a fost mai înainte, constituind doar o emblemă. Dar dacă o astfel de minune s-ar produce, atunci transsubstanţierea ar fi instantanee - vinul ar deveni sânge şi pâinea ar deveni carne.

Acţiunea credinţei poate fi instantanee şi miraculoasă. O minune se petrece instantaneu, dar desfăşurarea ei poate să se prelungească. De fapt, în vieţile unor oameni ai credinţei au început unele minuni care au continuat şi cu urmaşii acestora. Atâta timp cât credinţa se exercită şi acţiunea credinciosului continuă, transsubstanţierea începe şi continuă şi ea. Procesul transsubstanţierii ţine cât timp durează şi acţiunea credinţei.

Dar ce este speranţa ? Ceea ce există în cer, ia fiinţă în timp pe pământ. Aceasta este speranţa. Substanţa realităţilor cereşti intră în timp şi devine aici ceea ce este acolo. Credinţa pragmatizează lucrurile nevăzute. De pildă, eu sunt bolnav. Dumnezeu îmi promite sănătate. Eu nu pot să văd sănătatea. Pragmatizarea este acţiunea care înseamnă „a opera în lumea văzută ceea ce înainte fusese nevăzut”.

Credinţa, un act bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, susţinut de încredere, declanşează transsubstanţierea lucrurilor sperate. Ea declanşează o lucrare pragmatică, aducând lucrurile nevăzute în lumea vizibilă. Acest tip de acţiune bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, a adus laudă bărbaţilor credinţei din Vechiul Testament. Să ne uităm la Rom.4 :l-3 : „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura ? Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire”. Avraam a sperat împotriva oricărei speranţe, în acea acţiune care a transsubstanţiat acea speranţă, acea acţiune care a pragmatizat lucrurile nevăzute. Avraam a menţinut acea acţiune, şi acea acţiune a credinţei i-a fost socotită ca neprihănire. „însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat” (Rom.4.4). Fiţi atenţi! Voi începeţi a lucra pentru a fi neprihăniţi. Răsplata voastră va fi măsurată în termeni de realizări obţinute. Neprihănirea aduce viaţă. Aşadar, dacă neprihănirea voastră este un produs, este propriul vostru produs, atunci v-aţi primit plata pe care v-o datora Dumnezeu. Datoria este simplă. Voi aveţi şi imperfecţiuni, şi plata pentru orice imperfecţiune este moartea. Dar cum socoteşte Dumnezeu pe cel ce crede? „Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom.4.5). Aceasta este! Credinţa lui îi este socotită ca neprihănire.

Tu nu poţi fi perfect, dar tu poţi avea credinţa. Cea mai mică imperfecţiune te va descalifica, dacă ai pornit pe calea dobândirii neprihănirii prin faptele tale proprii. Şi cea mai mică dovadă de credinţă te va pune în legătură cu Dumnezeu, care îţi va da neprihănirea Lui, în dar. Dacă primeşti neprihănirea Lui, tu devii curat şi sfânt. Dumnezeu îndreptăţeşte pe cei păcătoşi. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu le schimbă stilul de viaţă păcătoşilor. Dumnezeu pune Duhul Sfânt în cei ce cred. Şi acesta înseamnă viaţa lui Dumnezeu în credincios. Viaţa Lui este substanţa care se materializează şi devine viaţa noastră. Aceasta este promisiunea credinţei în El.

Perfecţiunea-desăvârșirea nu poate fi aici atinsă, dar credinţa poate fi. Moneda Cerului va fi credinţa curăţată prin foc, care va preţui mai mult decât aurul. Cerul este o alergare neîntreruptă în obţinerea a ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru om - să aibă şi să fie- încă de când l-a creat. Dumnezeu a făcut un plan pentru om, și lucrează împreună cu omul care crede realizarea acestui plan. Omul care crede devine o creație nouă, un om nou, născut din Dumnezeu. Acum Dumnezeu, cu noua creaţie, intenţionează să readucă lucrurile conform planului Său ; şi asta este posibil numai cu oameni cu credinţă, cu credinţă testată în foc.

Cerul este ceva încântător de anticipat aşa cum va fi, nu cum ni-1 prezintă tradiţiile noastre. Dumnezeul care ne-a înzestrat cu o asemenea natură, sigur are un scop cu noi. Dumnezeu a pus dorinţele Sale în noi. Astăzi, Cerul este la fel ca şi atunci când a fost creat - ca o corabie nouă, care abia a coborât de pe doc. Şi noi suntem o creaţie nouă, chiar dacă multe lucruri mai aşteaptă rezolvarea.

Dacă nu ar exista eternitate, tu şi eu am fi idioţi să fim creştini. Dar dacă există eternitate, este o nebunie să nu te pregăteşti pentru ea. Tot ce avem noi vine de la Dumnezeu. Şi aşa ei au pierdut totul. Dumnezeu ne dă un principiu, şi apoi adaugă promisiunea acordată în schimbul respectării principiului. De pildă, principiul este: dacă îi vom da Lui zeciuială din veniturile noastre, El ne va răsplăti. El nu numai că ne-a dat această promisiune, dar ne-a şi creat oportunitatea de a pune credinţa în mişcare în cel mai simplu şi mai obişnuit stil de viaţă - cum ne administrăm banii. El îi poate (transsubstanţializa) materializa în răsplată eternă.

Motivul pentru care Scaunul de judecată al lui Hristos vine ca ultimul eveniment în istorie, chiar înainte de a începe eternitatea, este acela că răsplata se dă la urmă. Pavel devenea tot mai bogat pe zi ce trecea. Nu există alt domeniu, în afară de eternitate, în care să opereze la fel de clar acest principiu: bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci. Pavel este bogat, bogat în credinţă, şi în fiecare zi devine tot mai bogat, deoarece în fiecare zi tot mai mulţi predică din scrierile lui Pavel! Şi tot mai multe vieţi sunt atinse prin aceste scrieri, iar Dumnezeu le adaugă mereu în contul lui Pavel! Pavel sta în închisoare, cu credinţa în Dumnezeu. Roma se pare că nu era dispusă a-1 asculta. Dar hotarele secerişului său în eternitate se extindeau chiar când Pavel sta închis. Creştinii din Filipi sunt numai un exemplu de lucrare care va rămâne până la venirea Domnului. Pur şi simplu nu există lucrare oferită de Dumnezeu omului, care să nu aibă uşi deschise spre cer. Prin aceste uşi, iţi poţi trimite comorile în cer! Zeciuiala ta poate ajunge comoara ta în cer adunată de pe acum.

Satan a acoperit principiul zeciuielii în ochii Bisericii, şi l-a deturnat în ceva ce ofensează onoarea lui Dumnezeu. Dar slava Domnului este pentru credincioşi asemenea celor din Filipi. Credinţa este o activitate bazată pe convingere, susţinută de încrederea că Dumnezeu va împlini tot ce a promis.

Seria 6: CREDINŢA

Titlu: MINTEA LUI HRISTOS ŞI LUCRĂRILE CREDINŢEI

Lecţia – 5
In Evrei 10:7, citim: “Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Mintea lui Hristos este o minte ascultătoare: “...vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” “... Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4). “De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată...” (Matei 7:24). “Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă.” (Matei 12:50). “Fac numai acele lucruri pe care le văd la Tatăl”, “Cuvintele pe care le rostesc nu sunt ale Mele, ci sunt ale Celui care M-a trimes.” Credinţa este ascultare. Aceste două cuvinte, credinţa şi ascultarea, nu pot fi despărţite.

Avraam a crezut în Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire. Credinţa lui Avraam în Dumnezeu s-a manifestat prin ascultare. El a făcut ceea ce i s-a spus. Sute de ani mai târziu, cei din familia lui nu au putut să intre în moştenirea lor datorită necredinţei lor (Evrei 3:10). Ei au refuzat să treacă râul şi aceasta a fost o manifestare a necredinţei lor. Dracii cred şi se înfioară, dar credinţa lor este o credinţă moartă, ei nu ascultă. Mintea lui Hristos este mintea Tatălui. Isus a ascultat de îndemnurile din mintea Tatălui şi a reuşit să aibă întotdeauna biruinţă. Isus a fost un Fiu ca un tipar. EI a venit pc acest pământ să fie un exemplu pentru noi. El nu numai că a demonstrat prin Sine însuşi ceea ce este Dumnezeu, ci şi ce fel de oameni vrea Dumnezeu să fim noi. El a fost sub controlul minţii Tatălui în fiecare împrejurare, în orice vreme. Isus a fost condus de Duhul, mintea lui Dumnezeu. (Matei 4:1). “Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie. (Luca 4:1). “Isus, plin de puterea Duhului, s-a întors...” (Matei 4:14). Conducerea Duhului Sfânt este de fapt mintea Iui Dumnezeu.

În Romani 8:14 citim: “Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Conducerea Duhului Sfânt este împărăţia pe care Isus ne-a spus să o căutăm mai întâi. “Cei blânzi moştenesc ţara...” (Psalmii 37:11). Cuvântul blând înseamnă a fi îmblânzit, disciplinat, controlat, supus Lui, ascultător de EL. Toată puterea, înţelepciunea, cunoştinţa, vor veni la omul care este controlat şi îmblânzit de Dumnezeu. Prima lege a minţii lui Hristos în credincios este ascultarea. Privitor la Legea lui Moise, Isus a spus că poţi să ţii zece porunci, dar dacă încâlci una, eşti vinovat de toate. Acelaşi lucru este adevărat şi sub har. Dacă Dumnezeu are o controversă cu tine într-un domeniu al vieţii tale, nimic din ceea ce faci nu este sfânţ. Când acţionăm în neascultare de voia cunoscută a lui Dumnezeu, acţionăm din proprie imaginaţie şi ne închidem cerurile faţă de noi înşine. Dumnezeu spune că dacă ai nelegiuire în inimă (nelegiuirea este voinţa proprie, eul tău), El nu te va asculta.

Neascultarea Israelului a fost numită necredinţă de către Dumnezeu. Ea i-a ţinut pe israeliţi afară din Ţara Făgăduită. Canaan nu a fost un prototip al cerului, ci a fost un prototip al umblării credinciosului în Duhul, chiar aici şi acum. In Canaan, Israelul a moştenit case pe care ei nu le-au construit, vii pe care nu le-au sădit. Ei au căutat şi au găsit împărăţia. Isus le-a spus la ai Săi: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33). Prima lege a vieţii în noul domeniu este ascultarea. Ascultarea este lucrarea credinţei. Ordinea împărăţiei este: mai întâi ce este pământesc, apoi ce este duhovnicesc. Aceasta înseamnă că întâi trebuie să acţionez eu şi după aceea va acţiona Dumnezeu Aceasta este prima lege a credinţei.

Până ce nu este acţiune, nu este credinţă. Acesta este principiul de bază. Credinţa este o acţiune bazată pe un crez, sprijinită de o încredere continuă că, dacă Dumnezeu a spus ceva, El îşi va împlini Cuvântul. Este o lucrare continuă şi o încredere în ceea ce a spus Dumnezeu. Înainte ca promisiunea să fie împlinită, înainte ca minunea să fie lucrată, întotdeauna sunt instrucţiuni. Ascultarea de instrucţiuni este lucrarea credinţei. Dacă nu este ascultare, nu va avea loc nici o minune. Ascultarea de instrucţiuni nu este o minune. În mine însumi, eu doresc fie să ascult, fie să nu ascult. Cerul nu intervine niciodată, dacă eu nu vreau să ascult. Cei trei copii evrei sunt un exemplu în această privinţă. Ei nu au ştiut că Dumnezeu îi va salva. Ei au ştiut doar care era voia lui Dumnezeu. “Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” (Exod. 20:3). Cerul nu a acţionat până ce ei nu s-au hotărât. Hotărârea de a fi arşi a fost doar hotărârea lor, nici un înger nu a venit să-i roage să nu se închine.

Dumnezeu a vorbit; El nu va mai face nimic până nu se ia o hotărâre. Acestea sunt lucrările credinţei. Dumnezeu nu aşteaptă un răspuns de la păcătosul mort în nelegiuire şi în păcat. Dar mie şi ţie, care îl cunoaştem pe Dumnezeu, El ne dă Cuvântul Său. Trebuie să existe o reacţie din partea noastră, altfel Dumnezeu nu va acţiona în nici un fel. Îl avem ca exemplu pe tânărul bogat. El a venit la Hristos, vrând să ştie ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Isus i-a spus ce trebuie să facă. Isus i-a cercetat inima şi i-a descoperit că problema lui era lăcomia Isus i-a dat omului singurul răspuns la întrebarea lui: “Vinde tot ce ai şi dă la săraci”. Omul a plecat întristat. Isus nu a trimis nici un comitet după el, să vadă dacă poate rezolva cum problema lui. Nu era nimic de rezolvat. Omul fie ascultă, fie este pierdut. Ascultarea începe întotdeauna cu cuvântul scris al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va vorbi personal nici unui om care trăieşte în neascultare de cuvântul Lui scris.

Dacă trăieşti în răzvrătire faţă de ceea ce ţi-a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, El nu-ţi va vorbi. Nu vei avea nici un mesaj în limbi pe care să-l dai cuiva. Nu vei avea nici o profeţie pentru altcineva. S-ar putea să încerci să-ţi dovedeşti spiritualitatea făcând lucrurile acestea de unul singur, dar, dacă nu umbli în ascultare de voia cunoscută a lui Dumnezeu, El nu-ţi va vorbi. Dacă ascult în mod consecvent de lucrurile pe care Dumnezeu mi le spune prin Cuvânt, voi deveni tot mai sensibil la vocea Lui. Fiecare act vicios mă face şi mai vicios. Fiecare act de virtute mă face şi mai virtuos. Aşadar, credinţa şi lucrarea credinţei sunt aceleaşi.

în continuare, vom citi din lacov 2:18-26. Luther a respins această epistolă datorită acestui pasaj, neînţelegând că lucrarea credinţei nu este ceva ce fac pentru a avea credinţă, ci lucrarea credinţei este ascultare de poruncile lui Dumnezeu. (18) “Dar va zice cineva: “Tu ai credinţa şi eu am faptele”. “Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” (19) Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! (20) Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? (21) Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său lsaac jertfa pe altar? (22) Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. (23) Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: “Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit “prietenul lui Dumnezeu” (24) Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (25) Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale? (26) După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa tară fapte este moartă.” “Credinţa lucrează prin dragoste”. Să facem legătura dintre cele spuse şi versetul: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15).

Lucrarea credinţei este deci ascultare de porunca lui Dumnezeu, iar rezultatul credinţei este o minune. Totuşi, în lacov 4:8, Dumnezeu spune: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu...” Rezultatul ascultării mele de această poruncă este: “şi El se va apropia de voi.” Dacă nu ascult de poruncă, apropiindu-mă de Dumnezeu, Dumnezeu nu se va apropia de mine. Lucrarea credinţei este ascultarea de poruncă, din partea mea. Ai nevoie de o minune? Atunci ascultă următoarele: “Daţi...” Duhul Sfânt nu te va face înlr-un mod supranatural să dai. Nu există nici o minune în aceasta; este un test al ascultării. Dăruirea este o acţiune naturală, pe care te poţi hotărî să o faci sau nu Rezultatul ascultării se află în Luca 6:38: “...şi vi se va da...”.”De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat...” (2 Corinteni 6 17). Aceasta este porunca lui Dumnezeu pentru mine. Nu este nici o minune în legătură cu aceasta. Pot fie să iau hotărârea de a o asculta, fie de a nu o asculta. Totuşi, dacă o ascult, aceasta este lucrarea credinţei. Apoi vine minunea: “şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:17,18).

Pe măsură ce asculţi de cuvântul scris, vei deveni tot mai sensibil la vocea lui Dumnezeu. Se spune despre Smith Wigglesworth că a citit în cartea Proverbelor pasajul unde se spune că Dumnezeu urăşte făcutul din ochi. El a zis: “Nu am mai făcut din ochi niciodată, nici chiar la un copil mic.” Aceasta era sensibilitate la Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce citea în această Carte, punea în practică în viaţa lui. Dumnezeu l-a dus în toată lumea. Prin Duhul Său, Dumnezeu i-a vorbit şi l-a călăuzit. Dumnezeu l-a condus în Suedia, înlr-un cartier în care locuia un anume om. Domnul i-a spus că acolo va găsi un om pe nume Lazarus. Wigglesworth l-a găsit; Dumnezeu i-a spus exact ce să facă, el a ascultat şi Dumnezeu l-a înviat. Dacă Wigglesworth nu ar fi fost sensibil la poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i-ar fi putut vorbi. Fiecare făgăduinţă din această Biblic este precedată de o poruncă. Lucrarea credinţei este de fapt păzirea acelor porunci de către mine.

In Proverbe 8:17, Dumnezeu spune: “Eu iubesc pe cei ce mă iubesc.” Când citeşti acest pasaj, mai întâi te gândeşti că dragostea lui Dumnezeu este condiţională, dar tu ştii că nu este aşa “Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că l-a dat pe singurul Său Fiu. ..” în timp ce noi încă eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, ce spune Dumnezeu? “Eu iubesc pe cei ce mă iubesc.” Dumnezeu spune: “Credinţa lucrează prin dragoste.”, iar apoi spune: “dacă Mă iubiţi ”; nu ceea ce spui contează, ci ceea ce faci, “veţi păzi poruncile Mele.” “Eu îi iubesc pe cei ce mă iubesc.” Cum mă iubeşte Dumnezeu înapoi? Făcând ca promisiunile să devină reale. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu este urmată de o promisiune. Aşadar, lucrarea credinţei este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.

Cu mulţi ani în urmă mă aflam la o evanghelizare în Houston, Texas. Am început evanghelizarea sâmbătă seara, într-o biserică mică, cu vreo 300 de locuri. Miercuri seara nu mai era loc unde să stai în picioare în biserică. Pompierii au închis uşile în fiecare seară la ora 6, pentru ca să fie libere culoarele, în caz de incendiu. S-a terminat o săptămână şi Dumnezeu lucra cu atâta putere, că pastorul ne-a rugat să mai stăm o săptămână. Am fost de acord. Când ne-am trezit, luni dimineaţa, după prima săptămână, gura soţiei mele era plină de băşicuţe. M-am uitat în gâtul ei şi tot gâtul în jos era plin de băşicuţe. Febra s-a înteţit aşa de mult, că şi-a pierdut conştiinţa pe jumătate. Pe la ora nouă, fiica noastră a păţit acelaşi lucru. Pe la prânz şi băiatul nostru era bolnav. M-am rugat toată ziua; nu ştiam ce să fac. Toţi stăteau în pat şi abia dacă îşi dădeau seama de ceea ce se întâmpla în jur. În seara aceea i-am încuiat în motel şi m-am dus la biserică, i-am rugat pe cei din biserică să se roage pentru familia mea, iar după biserică l-am rugat pe pastor să vină cu mine. El pretindea că are darul vindecării, aşa că l-am rugat să vină la motel şi să se roage pentru familia mea. El a spus că era prea obosit şi că va veni în dimineaţa următoare. I-am zis: “Sunt foarte bolnavi, te rog vino în seara asta.” El a spus: “Voi veni mâine dimineaţă, devreme.” M-am dus înapoi la motel şi i-am găsit tot aşa cum i-am lăsat. M-am rugat toată noaptea. Motelul ne dăduse un mic pat pliant de armată, pentru copii, pe care l-am făcut altar şi m-am rugat toată noaptea şi toată ziua următoare. Pe la ora 9 a venit şi predicatorul. Motelul era vechi şi nu avea aer condiţionat. Când pastorul a intrat, a aruncat o privire la soţia mea şi la copii şi aproape a scos uşa din ţâţâni când a ieşit în stradă. El a zis: “Ar trebui să chemi un doctor! Am mai văzut asta şi ştiu ce este. Au difterie!” I-am spus: “Nu contează. Tu ai darul vindecării. Pune-ţi mâinile peste ei. Vindecă-i.” El a spus: “Eu nu mai intru acolo. Trebuie să chemi un doctor. Ei vor pune locul acesta în carantină.” I-am spus pastorului: “Am chemat singurul doctor pe care îl cunosc şi acela este Domnul Isus Hristos.” El şi-a luat maşina şi a plecat şi se părea că fiecare demon din Houston, Texas, a venit şi s-a stabilit în hotelul acela.

M-am rugat toată ziua. Când m-am dus în seara aceea la biserică, încăperea era plină. Am predicat subiectul: “Sunt demonii reali?” Nimeni nu putea să ştie mai multe despre asta decât mine. În mijlocul predicii, optsprezece tineri, cincisprezece din ei sub douăzeci de ani, au sărit în sus ţipând şi fugind la altar pentru a fi mântuiţi. Când ei au căzut la altar, strigând la Dumnezeu şi la oameni să vină să se roage pentru ei, am ieşit pe uşa laterală a bisericii şi m-am dus înapoi la motel. Plângeam atât de tare încât abia vedeam drumul. I-am spus lui Dumnezeu: “Nu sunt diferit de nici un alt copil al Tău. Nu sunt mai sfânt decât nimeni altcineva, dar trebuie să trăim ceea ce predicăm. Noi credem în tine. Nu trebuie să-mi vindeci familia, ei sunt ai tăi şi poţi fie să-i iei, fie să-i vindeci. Dacă îi iei, îţi voi slăvi numele în timp ce sufletul lor iese pe fereastră. Dacă îi vindeci, voi spune lucrul acesta peste tot. Orice faci, ştiu că va fi lucrul potrivit, eu nu-ţi spun ce să faci, dar Tu trebuie să-mi vorbeşti şi să-mi spui ce vei face. Nu voi pleca niciodată din motelul acesta, până ce nu-mi vei spune ce vei face cu familia mea.”

Am sosit la motel la ora zece seara. Am îngenuncheat lângă pat şi am început să mă rog. Nimeni nu s-a rugat vreodată cu atâta disperare. Mă rugasem timp de zece minute, când am devenit conştient că mai era cineva în cameră. Peste mine a venit frica şi m-am oprit din rugăciune. Mă rugasem atât de tare şi atât de puternic, că aproape îmi pierdusem vocea. Pe când aşteptam, cu inima la gură, m-am gândit: “Cum au intrat aici?” Uşa este închisă şi singura fereastră avea un ventilator imens în ea, unul din acele ventilatoare care aduce aerul înăuntru. Cum au ajuns aici? Cine este aici? Când am îngenuncheat acolo, cu inima bătându-mi, am simţit o mână pe umăr şi o voce mi-a spus: “Mergi la culcare, fiule, este în regulă.” Se părea că mă rugasem doar câteva minute, dar m- am uitat la ceas şi era ora două. Mă rugasem patru ore. M-am întins în pat la ora două şi când m-am trezit, patul ambulant se mişca. Când am deschis ochii, acolo stătea un băiat de cinci ani. El a zis: “Tata, mi-e foame.” În cameră, era o mică sobă. Am auzit-o cum scârţâie; era fetiţa mea, care trăgea uşa, să vadă dacă era ceva de mâncare. Tot în timpul acesta, soţia mea, care avea 24 de ani, s-a ridicat din pat şi a zis: “Mor de foame.” Noaptea cea lungă se sfârşise. Isus a vorbit. Isus a venit. Dacă vom asculta ce spune Isus, El îşi va împlini promisiunile faţă de noi. Minunea nu este în ascultare. Tu decizi în mod natural dacă vei aduce zeciuiala la biserică sau nu. Aceasta nu este o minune, dar minunea se întâmplă atunci când faci aceasta şi ferestrele cerurilor se deschid.