Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Orice nu este din Hristos este păcat. Acelaşi lucru este valabil şi în biserică: în ea nu este nimic decât Isus şi păcat. Păcatul este peste tot. Numai în Hristos avem nădejde, şi nu în noi înşine. Asupra ta şi asupra mea mai apasă o povară destul de grea a păcatului, care ne-ar putea îndrepta spre o veşnicie pierdută, dar slavă Domnului, Hristos a murit pentru mântuirea noastră. Numai atunci când vedem crucea, şi motivul pentru care a trebuit să fie o cruce, vedem ce lucru groaznic este păcatul. Nebunii îşi bat joc de păcat. Când vedem crucea, şi oroarea ei, numai atunci devenim conştienţi de ce este păcatul cu adevărat. Numai când vedem păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu şi simţim faţă de păcat ce simte şi Dumnezeu, ne putem pocăi cu adevărat. Scumpă biserică, trebuie să fim tot timpul conştienţi de lucrurile care par să indice o casă aflată la jumătatea drumului dintre păcat şi Mântuitor. Mulţumiri fie aduse Domnului pentru oameni ca losia, care au distrus toate lucrurile nelegiuite care erau adăugate la închinare. Scriptura spune: “A dărâmat casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi unde femeile împleteau corturi pentru Astarteea." (2 Regi 23:7).

Ce rău de nedescris urmează imediat după depărtarea de la model! Sodomiţi lângă altar. Să ne gândim la biserica de dinainte de reformă: oameni evlavioşi au fost executaţi pentru că au îndrăznit să denunţe capi de biserică incestuoşi ce păcătuiau cu propria familie. Fiecare răutate închipuibilă ia naştere din mici abateri de la tipar. Homosexualitatea este acceptată chiar şi acum. Să privim la biserica penticostală de astăzi. Ce vom găsi? Se practică orice fel de păcat. Ce a adus toate acestea? Nesocotirea doctrinei! Învăţătura că lui Dumnezeu nu-i pasă intr-adevăr de ceea ce credem. Învăţătura sfântă produce credintă sfântă, produce oameni sfinţi. Învăţătura nesfântă a produs oameni nesfinţi. Astăzi, în acest strigăt pentru unitate, vedem o denaturare a adevărului. Am observat că, niciodată nu sunt învăţătorii falşi cei ce trebuie să renunţe la învăţăturile lor? Ci mai degrabă învățătorii adevărați trebuie să renunțe la adevar de dragul unității. L-am auzit zicând pe unul din aceşti penticostali ce plângea pentru unitate că ar trebui să renunţăm la unul din aceste adevăruri pe care le ţinem şi le îndrăgim, pentru a aduce unitatea pe care ei încearcă să o facă între noi. Nu am auzit niciodată pe vreunul dintre aceşti şarlatani să spună bisericii penticostale: “Dacă vreţi unitate, va trebui să renunţaţi la această transsubstanţiere, sau valoare de trup spiritual a pâinii ceea ce inseamnă închinarea la un Dumnezeu de napolitane sau la un Dumnezeu de pâine – cei mai mulți penticostali cred că pâinea este trupul lui Hristos și că vinul este sângele lui, adică o bucată de pâine este Dumnezeu. Biserica Lui este trupul lui Hristos, plinătatea Dumnezeirii și nu pâinea. Păinea și vinul sunt elemente reprezentative, simbolice ale frăngerii trupului lui ISUS, ale jertfei Lui și ale suferinței lui și totodată ale frângerii tupului tău de păcat și suferinței tale, dacă mănânci din păine si bei din paharul cu vin. CE ESTE DE FAPT CINA DOMNULUI? Ceea ce ne Duhul Sfănt prin apostolul Pavel în 1 Cor. cap. 11 cu ves. 26 ”Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta si beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni EL”. Este vestirea mea personală, mărturia mea personală înaintea lui Dumnezeu despre mine că eu sunt părtaș la moartea și suferința Domnului Isus. Moartea si suferința Domnului Isus a insemnat moartea trupului de păcat, pentru că Dumnezeu la făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în EL - 2 Cor. Cap. 5 cu ves. 21” Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El l-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu ăn El ”. Mărturisesc că eu îmi răstignesc trupul de păcat, mă leapăd de mine insumi, de eul meu și mă îmbrac în neprihănire Lui, cu neprihănire Lui peste trupul acesta, mărturisesc că sunt părtaș la moartea și suferinta Lui. Eu vestesc, mărturisesc mortea Domnului până va veni EL după cum spune Duhul Sfânt prin apostolul Pavel în 2 Cor. cap 4 vers. 10, 11 “ Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viuața lui Isus să se arate in trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața Lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. ” 1 Cor. Cap. 10, vers. 16 “ Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este El împărtășirea cu sângele Lui Hristos? Pâinea pe care o frăngem nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos?

Deci Cina Domnului, este mărturia mea că sunt părtaș la mortea Domnului Isus, la frăngerea și suferința lui Isus, adică pâinea este împărtășirea cu trupul lui Hristos. Nu pâinea este trupul, ci eu sunt trupul, iar pâine este împărtășirea cu trupul lui Hristos. Mărturia mea despre mine însumi este lucrul cel mai important inaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă in funcție de ceea ce mărturisesc eu despre mine însumi, eu voi fi osândit sau voi fi scos fără vină – socotit neprihănit și binecuvăntat de Dumnezeu. Mărturia mea despre mine insumi poate să fie:

1. În chip vrednic sau adevărată. Adică ceea ce cred eu despre mine însumi, ceea ce zic eu despre mine, imaginea spirituală ce o am eu despre mine, părerea mea despre mine insumi este reală – așa mă vede și Dumnezeu, așa zice și Dumnezeu Tatăl despre mine

2. În chip nevrednic sau falsă. Imagine mea despre mine insumi , părerea mea, credința mea în Dumnezeu este este falsă. Eu nu sunt ceea ce zic despre mine că sunt. Eu mă osândesc singur. Aceasta este tragedia poporului lui Dumnezeu de -a lungul secolelor , sau tragedia Bisericii de la Isus pănă acum. Mulți chemați puțini aleși. Exemple: poporul lui Dumnezeu sub conducerea lui Moise, poporul lui Dumnezeu in vremea prorocilor, poporul lui Dumnezeu(preoți, cărturari, farisei, saduchei,……) în vremea Domnului Isus, Biserica din Laodicea. Iuda Iscarioteanul care l-a vândut pe Isus este reprezentarea și reprezentantul acestei mari mulțimii de-a lungul veacurilor care nu au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți și din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru toți ceice n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere in nelegiuir, ca să fie OSÂNDIȚI – împărtășire în chip nevrednic. Va trebui să renunţi la învăţătura drăcească că o bucată de pâine este trupul lui Dumnezeu, este Dumnezeu și că pâinea dă viață dacă manînci din ea o dată pe lună “ ”

Pe măsură ce ne-am depărtat de adevăr, aceste păcate groaznice s-au strecurat în biserică. Ceea ce vedem aici este o repetare a tragediei corintene; există o lipsă de preocupare pentm adevăr. Păcatul din biserică nu se pomeneşte nici la păgâni. În El este viaţă şi nici o umbră de întuneric, totuşi avem în biserică învăţătura că şi creştinii pot fi posedaţi de diavol. Cum a ajuns lucrul acesta în biserică? Printr-o depărtare de la tipar. Cum a intrat un astfel de rău în biserică? Prin faptul că s-a depărtat de model. Cea mai mică depărtare duce la tot acest rău. Să ne uităm la biserica din Corint. Erau în biserică păcate care nu erau pomenite nici măcar printre păgâni. Iosia nu numai că a distrus casele sodomiţilor; el a distrus şi lucrurile care păreau atât de încântătoare, de ajutătoare, de inocente, locul în care femeile împleteau corturi pentru stâlpii idoleşti, care făceau lucruri frumoase pentm a ascunde gravitatea altarului. Nu le auziţi, văitându-se şi văicărindu-se din cauza acestor lucruri? losia a dărâmat toate acestea.

Trebuie să ne păzim de mierea sentimentelor şi a înfrumuseţării exterioare. Nu trebuie să existe nici un sentiment efeminat care să ne influenţeze serviciile şi mesajele. Ştiu că trebuie să avem compasiune, dar dacă compasiunea ta îţi depăşeşte convingerile, atunci nu mai eşti parte a ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Este vorba despre faptul că nu predicăm Evanghelia în numele dragostei şi că nu arătăm păcatul oamenilor aşa cum este. Când permitem compasiunii noastre să treacă peste convingerile noastre, nu predicăm mesajele noastre cum ar trebui. Atunci suntem mişcaţi de sentimente şi nu de adevăr, şi astfel distrugem mesajul lui Hristos. “A sfărâmat stâlpii idoleşti şi a dărâmat Astarteele şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti.” (2 Regi 23 14). A dat morţii toate practicile care existau. Acest lucru trebuie să-l facem şi noi dacă vrem să avem din nou prezenţa lui Dumnezeu şi să vedem cum lucrează Duhul Sfânt. Trebuie să ne împotrivim la ceea ce a devenit vocea principală pentru marele mase creştine, care sunt conduse către o lume a imitaţiei Totul pare a fi atât de real. A distruge aceste lucruri va necesita plătirea unui preţ Nu cumva să te înşeli, trebuie să socoteşti preţul. Sunt conştient că Dumnezeu ne-a împuternicit să dărâmăm întăriturile vrăjmaşului. Fără decoraţiuni “Să nu-ţi faci stâlpi idoleşti.”

Biserica a acceptat sugestia de a se folosi de oamenii faimoşi ai lumii pentru a atrage oamenii. Nu este ceva neobişnuit să vezi că cei nelegiuiţi, care îl resping pe Hristos, sunt folosiţi ca parte a actului religios. Ţi -1 poţi închipui pe Hristos folosindu-se de Irod pentru a atrage oameni la sine? In călătoriile mele mi s-a sugerat că ar trebui să mă folosesc de cei cu renume pentru biserică şi pentru programele TV. Am răspuns. “Nu, mulţumesc. Mi-am găsit deja celebritatea - şi sunt încântat de prezenţa şi mesajul Lui.” Nu este ceva neobişnuit să primesc prin poştă reclame ale formaţiilor religioase de rock, care vor să vină, spunând că îi vor atrage pe cei tineri la biserică. Este un lucru îngrozitor că astfel de idei pot fi atât de la modă. Este folosit liliacul, trandafirii, decoraţiunile frumos mirositoare, pentru a ascunde splendoarea simplităţii crucii. Păcatul folosirii veşmintelor religioase constă în faptul că ele dau păcătoşilor aparenţa bunătăţii, atrăgându-i pe cei simpli la oameni şi oficii. Numai Unul este bun; noi toţi suntem păcătoşi Hristos este singura noastră nădejde. Lucrarea crucii nu are nevoie de nici un fel de adăugiri. Ceea ce are lumea mai bun, adăugat la cruce, diminuează puterea acesteia. Ele sunt frumoase şi de dorit la locul lor, dar nu trebuie niciodată asociate crucii lui Hristos.

Tot ce este mai bun aici pe pământ nu are nici o valoare în ceruri. Florile, poezia, muzica, toate sunt frumoase, dar nu au puterea de a înălţa sufletul mai presus de pământ; acesta este locul lor. Isus nu are nevoie de nici o altă persoană sau putere pentru au atrage pe toţi oamenii la Sine. Nu este vorba de ce atrage, ci de cine atrage. El spune: “Şi după ce va fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (loan 12:32). Nu la noi, nu la o clădire, nu la o organizaţie, ci la “Mine”. Trebuie să propovăduim o persoană, nu o strategie; o persoană, nu un principiu, nu o mişcare religioasă, ci un stăpân, nu un crez, ci Hristos; nu un sistem, ci un Mântuitor. Trebuie să existe sacrificiu şi sânge, într-o splendoare la care nu se adaugă nimic. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu, la care nu se poate adăuga nimic. Cine poate adăuga o iotă la planul de mântuire al lui Dumnezeu prin sacrificiu?

Să ne gândim la altarul înălţat la Sinai, numai din pământ. Dacă ar fi fost folosită piatra, aceasta nu ar fi trebuit să fie tăiată, pentru că astfel ar fi fost pângărită. Orice atingere omenească pângăreşte crucea. La Paşte, ea a fost: ori sânge, ori nimic altceva. Chiar şi agentul stropirii era ceva făcut de Dumnezeu: isop, nu perii sau mănunchiuri făcute de om. Nu trebuie să existe nici -o adăugire omenească la planul lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm că numai crucea mântuie, atrage şi sfinţeşte. Crucea trebuie să fie totul. Fără pomi, fără nici un fel de imitaţie. Dumnezeu a poruncit omului să nu-şi facă chip cioplit, pentru că El urăşte acest lucru. Noi nu punem chipuri cioplite în biserică, în zilele de astăzi. Totuşi, sunt unele lucruri, care reprezintă vreo prostie modernă sau lucruri profane. Hristos nu numai că este singurul Mântuitor; calea Lui este singura cale de mântuire. Crucea, văzută în mod corect, elimină orice altceva. Există o diferenţă între idoli şi imagini. Idolii sunt simboluri ale altor presupuse puteri. Nu există nici una. “Dimpotrivă să le dărâmaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti şi să le trântiţi la pământ idolii.” (Exod 34:13). Nu trebuie să fie nici o abatere de la standardul perfect. “Să n-aduci jertfă Domnului, Dumnezeului tău, vreun bou, sau vreun miel care să aibă vreun cusur sau vreo meteahnă trupească; căci ar fi o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.” (Deuteronom 17:1). Hristos este jertfa desăvârşită. Dumnezeu nu se mulţumeşte cu mai puţin decât perfecţiunea. Totul este pătat, afară de Isus Hristos. Isus mi-a arătat că trebuie să fiu foarte atent la amvon. Cei cu inima împărţită, cei ce nu au ungerea, nu au ce căuta acolo. Dragostea pervertită şi sentimentul omenesc ale acestor vremuri moderne trebuie refuzate. “Iată acum ce mai faceţi: “Acoperiţi cu lacrămi altarul Domnului, cu plânsete şi gemete, aşa încât El nu mai caută la darurile de mâncare, şi nu mai poate primi nimic din mâinile voastre.” (Maleahi 2:13). Calvarul nu este sentimentalism ieftin; nu este un simplu sentiment. Este o logică rece, un realism cercetător. În jertfă nu trebuie să existe nici un pic de miere, care este prea dulce pentru a fi considerată un sacrificiu. Aceasta înseamnă a te complace. Trebuie să sacrificăm lucrurile în care ne complăcem. Astăzi, ceea ce auzi este că nu este nici o cruce de purtat. Când femeile plângeau în urma crucii, Isus le-a zis să se plângă pe ele însele şi nu suferinţele lui Hristos. Să se plângă pe ele însele, pentru că păcatul lor era cauza unei astfel de jertfe. Fie ca Dumnezeu să ajute biserica să dărâme stâlpii idoleşti, decoraţiunile şi corturile din jurul crucii, pentru ca lumea să vadă că nu romanii au fost cei ce L-au răstignit, ci păcatele noastre. Nu trebuie să existe nici un crucifix şi nici o copie. La ce foloseşte un crucifix sculptat, care invocă nişte lacrimi carnale? Haideţi să nu înlesnim nici o cale uşoară către cruce. Trebuie să nimicim orice urmă de sentiment, de comportare lumească, de ritual, de decoraţiuni, de corupţie, de imitaţie, de distracţie şi de împodobire a crucii.

În cele din urmă, trebuie să fim conştienţi de ajutoarele exterioare. “Priveşte cu băgare de seamă intrarea casei.” (Ezechiel 44:5). “Arată-le... intrările ei.” (Ezechiel 43:11). Nu este important doar să predicăm atunci când adunăm oamenii; este important şi cum îi aducem acolo. Nu trebuie să existe nici o urmă, nici o distracţie care să-i atragă. Dacă crucea nu îi atrage pe oameni, este mai bine ca ei să rămână afară.

Seria 7 : POCĂINŢA

Titlu: EU SUNT CEL CE SUNT

Lecţia - 3

Astăzi ne vom ocupa mai departe de conceptul de “POCĂrNŢĂ”. Este a treia lecţie din această serie. Am tratat subiectul pocăinţei false şi pocăinţei reale, am vorbi despre cruce, arătând că crucea trebuie predicată aşa cum este înainte ca oamenilor să li se prezinte ceea ce este de fapt păcatul pentru Dumnezeu, cât de teribil este păcatul pentru El. Până ce nu vom simţi faţă de păcat ceea ce simte Dumnezeu nu ne vom putea pocăi cu adevărat.

Astăzi am ajuns la gândul acesta: “EU SUNT CEL CE SUNT” Vom citi din Exod 3:14: “Dumnezeu a zis lui Moise: “EU SUNT CEL CE SUNT”; Şi a adăugat: “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: “Cel ce se numeşte ‘Eu sunt , m-a trimes la voi.” Dumnezeu nu are origine. Când ne gândim la ceva ce are origine, ne putem gândi la orice, numai la Dumnezeu nu.

Pentru mintea omenească, care este creată, este greu să conceapă lucrurile necreate. Nu ne este uşor să îngăduim prezenţa unuia care se află în afara cunoştinţei cu care suntem familiari. Avem tendinţa de a fi deranjaţi de gândul că există Cineva care nu ne dă socoteală de Fiinţa Sa, şi care nu este responsabil faţă de nimeni. Filozofia şi ştiinţa nu au fost niciodată prietenoase cu Dumnezeu, din motivul că ele au avut sarcina de a da socoteală de lucruri şi nu au răbdare cu ceea ce nu dă nici o socoteală despre sine. Filozoful şi omul de ştiinţă vor admite că sunt multe lucruri pe care ei nu le ştiu, dar asta este cu totul altceva, comparabil cu a admite că există un lucru pe care ei nu-1 vor cunoaşte niciodată. Cred că cea mai înaltă formă de înţelepciune omenească este a şti că există lucruri pe care nu le poţi cunoaşte.

A admite că există cineva care este mai presus de noi, care nu se va supune raţiunii noastre, cere o mare umilinţă, mai mult decât avem cei mai mulţi dintre noi. Aşadar, noi rezolvăm această problemă aducându-L pe Dumnezeu la nivelul nostru sau cel puţin la un nivel la care să putem să ne raportăm la El. Religia este întotdeauna o încercare de a face acest lucru De aceea auzim atât de multe lucruri care vin din acest lucru sectar, mişcarea credinţei, care spune că oamenii sunt nişte mici dumnezei, fără să se pocăiască, fără să se nască din Dumnezeu. Acesta este Mormonismul, care are şi el lucruri de genul acesta. Oamenii au tendinţa de a-L aduce pe Dumnezeu ia nivelul lor şi pentru că nu pot să-L oprească să fie Dumnezeu, ei înşişi vor să fie dumnezei. Acesta este rezultatul omului mândru. El nu se poate împăca cu faptul că mai există ceva, mai presus de el. Una din marile tragedii ale secolului XX, transmisă, de asemenea, şi în secolul XXI, este că există milioane de oameni care aparţin unor biserici şi care merg regulat la biserică, dar care nu se gândesc niciodată serios la fiinţa lui Dumnezeu. Puţini sunt cei care permit inimilor lor să privească către acest “EU SUNT.” personal şi să ne îmbunătăţim propria imagine. Unii ar putea întreba: “Ce efect au aceste lucruri asupra vieţii mele?” Răspunsul este că noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, de aceea problemele noastre şi soluţiile lor sunt de natură teologică. Răspunsul la fiecare problemă a omului se află în cunoştinţa lui Dumnezeu. O cunoaştere a lui Dumnezeu şi a naturii Sale, El fiind cel ce operează universul, este o necesitate absolută pentru o filozofie de viaţă sănătoasă şi pentru o perspectivă sănătoasă asupra lumii. Omul este o fiinţă creată, care nu posedă nimic de la sine însuşi, ci depinde în fiecare moment de cel care l-a creat. “În El ne mişcăm, avem suflarea şi fiinţa.” Dumnezeu îi este necesar omului. Dacă îl îndepărtezi pe Dumnezeu, omul nu are nici un motiv ca să existe. Un principiu de bază al credinţei şi închinării creştine este acela care spune că Dumnezeu este totul, iar omul nimic. Fără Dumnezeu, fără Duhul de viață nu ar exista nimic. Posibilitatea sfinţeniei şi a păcatului se află în dependenţa totală de voia creată a lui Dumnezeu. Suntem slujitori ai lui Dumnezeu, fie că vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru aceasta sau nu. Tu eşti responsabil de ceea ce se produce în lumea spirituală. Ceea ce credem, ceea ce predicăm, va produce din punct de vedere spiritual ceea ce oameni văd şi cred că este biserica.

Noi suntem cu toţii produsul unor idei care vin din noi şi din ce credem noi. Unul din însemnele chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea sa de a face alegeri morale. Dumnezeu a creat omul, ca persoană liberă și responsabilă de decizia și alegerea sa. Omul a are de făcut o alegere morală. El are de ales să trăiască prin credință în Dumnezeu - pomul vieții din mijlocul gradinii – omul dinăuntru, omul sufletesc, care însetează după Dumnezeu sau prin credință in sine însuși, în natura sa firească, pământească în care l-a creat Dumnezeu.

Actul, necredinței - neascultării, îl respinge pe Dumnezeu ca bază a existenței omului, și-l aruncă pe om în credința în sine insuși.

Nu se poate închipui o declaraţie mai pozitivă a sinelui decât cea conţinută în cuvintele: “EU SUNT CEL CE SUNT”. Totul ce este Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi acest lucru este proclamat în această declaraţie a existenţei independente. Totuşi, în Dumnezeu, “şinele” nu este păcat, ci este suma totală a oricărei bunătăţi, sfinţenii şi adevăr. Acesta este Dumnezeu. Pe de altă parte, omul natural, firesc este păcătos, pentru că provoacă şinele lui Dumnezeu, raportându-l la şinele său. Omul poate să accepte prin credință suveranitatea lui Dumnezeu în orice altceva, dar o respinge în propria viaţă. Pentru om, şinele devine dumnezeu, el imitându-l astfel în mod inconştient pe Lucifer, pe care tot incoștient îl urmează pentru că este mort în păcat, adică este incoștient și ignorant de planul și scopul lui Dumnezeu cu viața lui aici pe pământ. Totuşi, şinele este atât de subtil că aproape nimeni nu este conştient de prezenţa lui. Pentru că omul este născut firesc, creat firesc, el este inconştient de faptul că este un răzvrătit. El este dispus să dea de la sine, chiar să se sacrifice pe sine pentru un anume scop, dar a se detrona pe sine, a se lepăda pe sine este altceva. Nu contează cât de jos ar cădea pe scara socială, el este în proprii ochi un rege pe tron. Egoismul şi nelegiuirea sunt termeni interschimbabili. Păcatul are multe manifestări, dar esenţa lui este aceeaşi. O fiinţă morală, creată pentru a se închina lui Dumnezeu, şade pe tronul propriului său sine şi din acea poziţie declară: “Eu sunt”, spunând în esenţă: “Eu sunt Dumnezeu.” “Care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic dc închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tes. 2:4). Ce este

templul lui Dumnezeu? Trupul tău! “Şinele” şade acolo ca Dumnezeu şi despre aceasta vorbeşte pasajul de faţă. “Şinele” şade acolo, pretinzând că este “Eu Sunt”. Acesta este păcatul în forma sa concentrată şi pentru că este natural, pare a fi bun. Numai când Cuvântul lui Dumnezeu îl aduce pe om înainte celui Preaînalt şi nu mai este apărat de scutul ignoranței, acest adevăr înfricoşător este adus în fata conştiinţei. In limbajul evanghelizării, cel ce este confruntat cu prezenţa celui Atotputernic este adus “cercetat”. Acesta este singurul loc în care el se poate pocăi cu adevărat. Omul nu poate veni la Dumnezeu decât dacă îl atrage Tatăl. Aceasta este convingerea de păcat. Acesta este locul în care omul se confruntă cu sine şi este convins de păcatele sale. El este convins de faptul că este un păcătos prin natura sa, pentru că odată cu convingerea de păcat vine si puterea de a se pocăi. Hristos s-a referit la aceste lucruri cu următoarele cuvinte: “Şi când va veni el, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” (Ioan 16:8).

Aceste cuvinte sunt confirmate la Cincizecime. Când au auzit cuvântul, ei au fost tăiaţi la inimă şi au strigat: “Ce să facem?”. Ei s-au văzut pe sine pentru prima dată ca şi păcătoşi. Ei au văzut ce este “şinele”. Acest “Ce să facem” este strigătul din adâncul inimii al fiecărui om care îşi dă seama dintr-odată că este un uzurpator şi că stă pe un tron furat. Oricât de dureroasă ar fi, chiar această consternare morală acută este cea care dă naştere la o pocăinţă adevărată şi omul găsește pacea şi iertarea. Singurul lucru pe care omul îl poate aduce în această poziţie este predicarea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. Noi trebuie să predicăm legea până ce inima omului este dată pe faţă. Nu poţi mântui un om până ce nu-1 faci să se simtă pierdut. Nu poţi să-l faci să se pocăiască şi să se întoarcă din direcţia în care merge, până ce nu este convins de Cuvântul lui Dumnezeu că el se îndreaptă într-o direcţie greşită. Când tânărul bogat a venit la Isus, întrebarea lui a fost: “ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Marcu 10:17). El a recunoscut că era un încălcător de lege. El nu a putut să ia o decizie până ce Hristos, slujindu-i din Cuvânt, nu l-a adus în poziţia în care el a văzut lăcomia din inima lui. El a plecat întristat. El nu s-a pocăit, ci a plecat întristat. Totuşi; pentru el nu a existat nici o nădejde în afara pocăinţei.

• 
  Cineva a spus: “Puritatea inimii înseamnă a dori un singur lucru”. Noi am putea să spunem la fel: “Esenţa păcatului înseamnă a dori un singur lucru”. Atunci când voia noastră este în opoziţie cu voia lui Dumnezeu, noi îl detronăm pe Dumnezeu şi ne facem suverani în mica împărăţie a sufletului omenesc. Acest adevăr este trăit din nou în Penticostalismul de astăzi. Romani 1:18 este trăit din nou; Pavel vorbeşte aici despre oameni care “înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” El a continuat, spunând. “Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţămit”, “şi au slujit făpturii în locul Făcătorului”. Ei s-au pus mai presus de Dumnezeu. Astăzi avem închinarea la celebrităţile religioase. Dacă chemăm oamenii la rugăciune şi le spunem că numai lsus va fi acolo, ei nu vor veni. Dar, dacă le spunem că va veni acolo una din marile celebrităţi, vor veni. Acesta a devenit dumnezeul lor. Acesta este păcatul, în rădăcina sa cea rea. Din egoism iese orice alt păcat.
  

Păcatele se pot înmulţi. Păcatele există pentru că există păcat. Aceasta este raţiunea din spatele doctrinei depravării naturale, care susţine că omul care nu se pocăieşte nu poate face altceva decât să păcâtuiască şi că faptele lui bune de fapt nu sunt deloc aşa. Acestea sunt lucrurile pe care le învaţă Biblia. Omul este creat firesc, el nu are nimic bun, nimic sfănt. Lucrul acesta este greu de acceptat de omul “egoist”. Dumnezeu respinge cele mai bune lucrări religioase ale sale aşa cum a respins jertfa lui Cain. Numai când el îi dă înapoi lui Dumnezeu tronul furat lucrările lui devin acceptabile în faţa lui Dumnezeu. Lupta creştinului pentru a fi bun în timp ce este încă aplecat spre a se afirma pe sine, atunci când în el încă trăieşte un fel de reflex moral inconştient, este descrisă foarte plastic de către Pavel în Cartea Romanilor.

Mărturia lui Pavel este în concordanţă cu cea a tuturor profeţilor. “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui...” (Isaia 53:6) Nu există nici o altă descriere mai corectă a păcatului în universul lui Dumnezeu decât acea declaraţie făcută de apostolul Pavel, în capitolul 3 al cărţii către Romani. Mărturia sfinţilor din toate veacurile a fost că un principiu intern al “sinelui” stă la baza comportamentului uman, transformând tot ce face omul în păcat. Nu este vorba despre mediu sau despre o creştere bună, ci acel principiu interior al omului este de vină. Pentru a ne mântui în totalitate, Hristos trebuie să schimbe direcţia naturii noastre. El trebuie să planteze în noi un principiu nou, pentru ca atitudinea noastră ulterioară să dorească să promoveze cinstea şi gloria lui Dumnezeu. Aşadar, ce trebuie să se întâmple?