Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Vechiul “sine” trebuie să moară şi singurul instrument prin care trebuie înjunghiat este crucea. Singura soluţie este crucea lui Hristos. Când ne dăm seama că acest “sine” este cauza de bază a oricărui păcat, vedem cu adevărat ceea ce vede şi Dumnezeu.

Pocăindu-ne, vedem ceea ce vede şi Dumnezeu. Numai atunci este posibilă pocăinţa. Numai atunci putem să ne întoarcem de la răutatea pe care o avem faţă de Hristos. Ca să-i aduci pe oameni în poziţia în care este posibilă pocăinţa, va trebui să fii credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Predicând Cuvântul lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu, noi îl aducem pe păcătos faţă în faţă cu faptul că este un răzvrătit în faţa lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Isus cu tânărul bogat. Noi îl aducem atunci în poziţia în care părerea lui dpspre păcat s-a schimbat. El se vede cu adevărat aşa cum este: o fiinţă egoistă, care şade pe un tron furat. Conştientizându-şi păcatele, el se vede acolo.

Trebuie să predicăm Evanghelia până ce omul se vede pe sine aşa cum îl vede Dumnezeu. Isus l-a adus pe tânăr în acel loc şi i-a arătat că pocăinţa însemna să se întoarcă de la sine, la Dumnezeu. Aceasta este pocăinţa. El are puterea de a se pocăi. Hristos l-a adus acolo. Dumnezeu nu se joacă cu sentimentele omului; poţi fi convins de lucrul acesta. Dacă Dumnezeu conştientizează de păcat, Dumnezeu dă şi puterea de pocăinţă. Tânărul bogat, când si-a dat seama de adevărn a plecat întristat. El avea multe bogăţii şi acela era dumnezeul lui. “Şinele” era dumnezeul lui. El a plecă întristat dar puterea de a se pocăi era la dispoziţia lui.

Dacă îl aduci pe om în poziţia în care să se simtă osândit de păcatele lui, prin Cuvântul lui Dumnezeu, el are şi puterea de a se pocăi la dispoziţie. Dacă el se va pocăi cum se cuvine, va avea parte şi de credinţă. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Efes. 2:8). Odată cu pocăinţa vine şi credinţa sau puterea de a crede. Odată cu credinţa vine şi o nouă făptură. Acesta este modul de a acţiona al lui Dumnezeu. Predică Cuvântul, fii credincios faţă de el, şi adu-i pe oameni în poziţia în care ei să se vadă pe ei înşişi. Îndeamnă-i să se pocăiască. Odată cu pocăinţa nu numai că părerea lor despre păcat se schimbă, dar se schimbă si sentimentele lor despre păcat. Ei văd păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu.

Seria 7: POCĂINŢA

Titlu: SUPUNERE FAŢĂ DE PLANUL LUI DUMNEZEU

Lecţia - 4
Ne-am ocupat de pocăinţă, fie adevărată, fie falsă şi am stabilit ce este adevărata pocăinţă. Omul nu ajunge niciodată să ştie ce este adevărata pocăinţă şi nu este adus la pocăinţă până când nu vede păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu. Numai când privim la cruce înţelegem ce lucru oribil este păcatul. Ne-am ocupat de alte domenii ale pocăinţei şi acum ajungem la Supunerea Faţa de Planul lui Dumnezeu.”

În Romani 12:1 este vorba de lucrarea Duhului cu noi. “Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” în toată Scriptura găsim o chemare a Duhului Sfânt, adresată tuturor creştinilor, de a i se supune lui Dumnezeu. Isus spune mereu: “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iacov 4:7). Supunându-ne planului lui Dumnezeu, noi descoperim ce nu este Dumnezeu. Creştinii trebuie să înţeleagă ce înseamnă pocăinţa. Păcătosul trebuie adus la cunoştinţa că este păcătos şi că este răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.

Astăzi sună ecoul revoluţiei în toată lumea. Nu există nici o ţară din lume care să nu fie afectată, inclusiv America. Semnele schimbării sunt peste tot în jurul nostru. Forţele revoluţionare sunt peste tot, unele din ele fiind violente, iar altele politice. Bineînţeles că aceasta este o dovadă a perioadei de criză în care trăim. Se întrevede o nouă zi la orizont. Acum suntem în noapte, într-o perioadă de clătinare politică, socială şi religioasă.

Dumnezeu ne-a făgăduit că tot ce va putea fi clătinat va fi clătinat, cu scopul ca lucrurile ce nu pot fi clătinate să rămână. Este timpul ca o notă revoluţionară să răsune în biserică. Noi am trecut de vremea trezirii. Am trecut dincolo de posibilitatea reformării. Creştinii trebuie să experimenteze o revoluţie vitală. A m ajuns la această concluzie după o mare agonie a duhului. Este prea târziu să continuăm să ne jucăm cu chestiuni de suprafaţă. Trebuie să ne întoarcem de la jocurile noastre egoiste şi să punem capăt încercărilor noastre omeneşti de a face religia să ne slujească. Este numaidecât necesar să ne întoarcem de la recitarea unor dogme şi apărarea unor doctrine, pentru a ajunge la revelarea unor chestiuni de bază şi principii ale credinţei. Trebuie să alegem în mod deliberat să nu ne conformăm sistemului prezent al lumii, nu pentru că o astfel de atitudine coincide cu o distorsionare a personalităţii, ci pentru că noi trăim conform unor principii.

Credincioşii moderni şi-au imaginat că pot să-i câştige pe oameni certându-se cu ei. Aceasta este o farsă care vreasă spună că prin aceasta ei ne-au învins. Când vezi că biserica recurge la trucuri şi la tactici de circ în efortul de a-i atrage pe oameni, îţi dai seama că aceste lucruri spun că biserica a pierdut lupta. Noi am pierdut lupta, ori de câte ori aceste lucruri au devenit predominante şi când metodologia a înlocuit adevăratul mesaj al lui Hristos. Am pierdut contactul cu realitatea atunci când am fost mai îngrijoraţi de om, de misiune si de metodă, decât de mesaj.

În tratarea pacienţilor bolnavi de boli mentale sunt folosite tratamente cu şocuri electrice, pentru ca ei să întrerupă tiparele de gândire vechi şi să se pregătească pentru cele noi. Criza morală şi spirituală care duce la supunere este o experienţă similară. Ea zdrobeşte vechiul tipar al egoismului, făcând ca Dumnezeu să devină centrul fiinţei. Am indicat mai devreme faptul că omul, în răzvrătirea lui, împotriva lui Dumnezeu şi prin propria alegere, a devenit părtaş la ceea ce Dumnezeu i-a interzis. În momentul acela, omul a devenit propriul său centru. Dumnezeu a încetat să mai fie centrul fiinţei lui. Omul a devenit propriul său centru şi “şinele” a devenit dumnezeul lui. Adesea este nevoie de diferite şocuri pentru a ne scoate din centrele false pe care ne-am concentrat, pentru a ne atrage la centrul ultim, care este Hristos. Până ce nu ne punem în mâinile lui Dumnezeu, ca El să ne facă “şocuri electrice”, s-ar putea ca noi să fim centraţi pe o experienţă, pe un grup, pe o accentuare a unui adevăr, pe o persoană spirituală, pe munca noastră sau pe o cauză religioasă. Toate acestea sunt centre marginale false.

Ştiu că atunci când începi să predici asemenea gânduri, lumea religioasă este deranjată. Multe din lucrurile pe care le cunoaştem că sunt creştine sunt deranjate, pentru că acestea sunt centrele de multe ori. Bisericile şi organizaţiile au fost construite pe lucruri de genul acesta. Unele biserici îşi identifică originea în conceptul de sfinţenie. Acesta a fost motivul pentru care ele au fost înfiinţate. Centrul lor a fost sfinţirea. Singura problemă a fost că ele nu şi-au dat seama niciodată că sfinţirea a fost o persoană, nu un lucru. S-ar putea ca primul tău tratament de şoc să vină în momentul acesta, când eu spun: “Nu apela la om să vină la Dumnezeu pentru a fi fericit şi pentru a fi binecuvântat.”

Abordarea noastră are rolul de a-i îndemna pe oameni să se trezească şi să se conformeze scopului pentru care au fost creaţi. Tema principală a acestei lecţii nu este omul, bunăstarea sau nevoile lui. Tema principală îşi propune să ne reveleze cine este de fapt Dumnezeu, pentru ca noi să înţelegem ce doreşte El şi ce vrea El pentru Sine şi pentru Universul său.

Până când nu vom recunoaşte ce vrea Dumnezeu, nu vom ajunge niciodată acolo. Până când nu ne întoarcem şi nu recunoaştem principiul care se află în spatele bisericii, scopul bisericii şi ce înseamnă a fi împlinit din punctul de vedere al lui Dumnezeu, noi vom continua să dăm naştere acestor biserici făcute de oameni şi conduse de ei. Până ce nu ne dăm seama pentru ce am fost creaţi şi care este scopul lui Dumnezeu cu fiinţele noastre nu vom îndeplini niciodată acel scop. Mai întâi de toate, noi trebuie să recunoaştem că suntem aici nu pentru scopurile noastre, ci pentru ca voia şi scopurile lui Dumnezeu să fie aduse la îndeplinire. Pavel s-a rugat cu privire la cei din Efes: “Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi.” (Efes. 1:18). Prima intenţie nu este ca atenţia noastră să fie atrasă spre problemele omului, ci ca ochii noştri să se îndrepte spre Dumnezeu însuşi. Aici începe să intre pocăinţa. Când recunoaştem că am fugit pe una din cărările religiei, şi că am pierdut din vedere scopul vieţilor noastre, trebuie să ne pocăim. Aceasta nu înseamnă să spunem doar că am greşit, ci să ajungem la pocăinţă, care înseamnă să ne întoarcem la Dumnezeu. S-ar putea ca credincioşii să nu-şi dea seama, dar noi fie că suntem centraţi pe om, fie pe Dumnezeu. Testul este fiecare alegere pe care o facem în viaţă. Acesta a fost testul primului Adam. Acesta a fost testul ultimului Adam, Isus Hristos. Acesta este testul cu care te confrunţi tu în fiecare zi. Fiecare test, fiecare ispită, are rolul de a determina dacă vei rămâne centrat în Dumnezeu sau vei fi centrat pe tine însuti. Nu există nici o alternativă. Dumnezeu fie că este centrul universului si noi ne-am adaptat Lui în mod corespunzător, fie că am devenit noi înşine centru pentru noi. Când centrul este unde nu trebuie, toate lucrurile pe care le gândim sunt greşite. Pe tot parcursul acestor lecţii, vom lua în considerare desfăşurarea progresivă a scopului ultim al lui Dumnezeu şi îl vom vedea ca fiind scopul lui Dumnezeu şi nu al omului. Pe măsură ce vom privi la istorie din punctul de vedere al eternului, ne vom da seama că există trei greşeli majore în abordarea istoriei din alte puncte de vedere. Mai întâi, noi începem de obicei dintr-un punct greşit iar punctul de referinţă este unul fals. În al doilea rând, pentru că luăm trecutul ca întreg, ajungem să suferim de o miopie fatală. În al treilea rând, pentru că noi începem de pe o poziţie greşită, procedurile noastre sunt greşite şi alunecăm de pe pistă. Întrucât l-a orbit pe om, el a continuat să se facă pe sine persoana centrală. Dacă asculţi de teologia lumii neo-penticostale, vei descoperi că centrul predicării lor este omul. Până şi cântările pe care le cântăm astăzi, au de a face în cea mai mare parte cu omul. Omul a devenit centrul. Totul s-a concentrat asupra omului. Dacă ne uităm la cântările bisericii, ne dăm seama că ele au fost despre Dumnezeu. Soţia mea şi cu mine am fost colecţionari de cărţi vechi religioase. Îmi aduc aminte că am găsit o carte veche de cântări, în care cântările nici măcar nu aveau titluri. Toate erau despre atributele lui Dumnezeu. Îţi puteai da seama că scriitorul s-a concentrat doar asupra lui Dumnezeu. Când citeşti cântările lui Charles Wesley şi Fanny Crosby, găseşti o teologie măreaţă. Toate indică spre Dumnezeu, Răscumpărătorul binecuvântat. Astăzi, omul se concentrează asupra sa însuşi. Din punctul său de vedere, conceptele şi metodele au devenit distorsionate, până în punctul în care se pare că biserica prezintă un Dumnezeu a cărui întreagă lucrare este pentru om, pentru binecuvântarea şi fericirea lui.

Acesta pare a fi tot gândul predicării - “Vino, lasă-1 pe Dumnezeu să te binecuvânteze. Dumnezeu doreşte ca tu să fii bogat şi fericit.” Unii vor admite sincer că aceasta este adevărata lucrare a bisericii. Cine este important pentru Dumnezeu, dacă nu omul? Poate că te-ai mirat de ce nu a ajuns biserica la maturitate, aşa cum a dorit Dumnezeu. Motivul este egoismul omului. Secretul realizării scopului ultim al lui Dumnezeu se găseşte în corectarea punctului nostru de plecare. Trebuie să ne întoarcem şi să începem cu Dumnezeu. Noi suntem în cele din urmă predestinaţi să ne conformăm chipului Fiului lui Dumnezeu. Acesta este scopul şi punctul de plecare.

În lecţia noastră în care ne ocupăm de Hristos şi de persoana Sa am făcut limpede faptul că prima lucrare a Duhului Sfânt este aceea de a prezenta obiectul şi de a aduce la vedere ceea ce a intenţionat Dumnezeu. Vedem lucrul acesta în Cartea Ezechiel. Vedem lucrul acesta în al treilea capitol al cărţii Matei, unde este vorba despre vocea din ceruri. “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Dumnezeu nu l-a prezentat pe om, ci L-a prezentat pe Fiul Său, ca obiectul şi punctul de plecare. Acesta trebuie să fie punctul nostru de plecare, dacă vrem să ajungem la locul potrivit. Trebuie să ne întoarcem şi să privim prin ochii Dumnezeului celui veşnic, pentru a vedea lucrurile în modul în care le vede Dumnezeu.

Omul a devine prin neascultare, prin necredință, propriul său centru. De atunci şi până acum centrul omului necredincios este sinele. Ceea ce a fost adevărat despre om este adevărat despre biserică, care se află într-o poziţie greşită faţă de Dumnezeu. Omul devine centrul atenţiei. În primul capitol din Cartea Romanilor, ultimele 11 versete, se găseşte poate cel mai plastic limbaj al Bibliei. Se ajunge de la credincios la cel căzut de la credinţă, în 11 versete scurte. Să citim din primul capitol din Romani (Rom. 1:21) “Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. (22) s-au falit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; (23) şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. (24) De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile”. Dumnezeu i-a lăsat''pradă unui duh necurat. Care a fost duhul necurat? Ei l-au sacrificat pe Dumnezeu de dragul omului. Omul a început să glorifice creatura în locul creatorului. Acel duh necurat este duhul sinelui. Vei găsi întotdeauna în Biblie aceste lucruri: egoismul şi nelegiuirea. Dumnezeu i-a lăsat pradă egoismului. De acolo, calea duce tot mai mult în jos, către homosexualitate, o minte bolnavă şi judecata lui Dumnezeu. Marea problemă a bisericii în această vreme din urmă este că ea nu a ajuns niciodată la maturitate, pentru că centrul ei este omul. În gândirea ei, Dumnezeu există pentru un singur scop, acela de a-1 binecuvânta pe om. Trebuie să schimbăm aceasta. Nu omul l-a creat pe Dumnezeu, ci Dumnezeu pe om. Biblia spune că El l-a tăcut pe om pentru plăcerea Sa. Atunci când ajungem să trăim pentru plăcerea Sa, ne vom găsi noi înşine cea mai mare plăcere. Dumnezeu ne încântă inimile atunci când ne centrăm toată afecţiunea asupra Sa. Când scopul vieţii noastre este centrat pe Dumnezeu, când fiecare alegere pe care o facem este cercetată pentru a fi în voia lui Dumnezeu, în orice loc şi în orice vreme, putem şti că suntem hotărâţi să-i fim pe plac lui Dumnezeu. “Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.” (Ps. 37:4).

Omul, în egoismul său, corupe aceasta, făcând ca dorinţele inimii lui să se îndrepte spre lucruri. Acesta este întotdeauna simptomul a ceea ce lumea numeşte “lumea”, gândirea materialistă, în care cea mai mare teamă a omului este sărăcia şi suferinţa. Despre această lume Dumnezeu a spus că este vrăjmaşul Său. Omul îşi îndreaptă dorinţele inimii către lucruri şi nu către desfătarea în Domnul. Dumnezeu trebuie să devină centrul şi dorinţa mea. Dorinţa lui Dumnezeu trebuie să fie dorinţa inimii mele şi voia Sa, voia mea. Atunci, Dumnezeu îmi va împlini dorinţele inimii mele. Dumnezeu ne-a dat o rugăciune model: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.”(Matei 6:9). În acea rugăciune, Isus a mutat centrul pe Dumnezeu. Mai întâi, trebuie să ne rugăm ca împărăţia lui Dumnezeu să vină şi voia lui Dumnezeu să fie făcută. Numai atunci ne putem ruga “Dă-ne pâinea noastră cea de toate zilele.” Recunoscând că omul a devenit centrul, trebuie să existe o pocăinţă adevărată. Pentru a se întâmpla aceasta, aşa cum este cu păcătosul, biserica este conştientizată de păcat şi vede păcatul prin ochii lui Dumnezeu. Pocăinţa o face să se uite din nou la păcat aşa cum se uită Dumnezeu. Biserica, prin Duhul Sfânt, trebuie să fie făcută să vadă, ca şi diavolul, că ea a încercat să surpe locul lui Dumnezeu. Creştinii, cu toate că s-ar putea să nu vadă acest lucru, s-ar putea să încerce să ia locul lui Dumnezeu, permiţând sinelui să stea în templul lui Dumnezeu, ca un dumnezeu. Atunci când ne dăm seama de aceasta devenim conştienţi de păcatul nostru. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să vedem că l-am făcut pe om centrul. Apoi trebuie să ne pocăim. Odată cu pocăinţa, noi nu numai că vom vedea ce oribil este păcatul, noi vom simţi ceea ce simte Dumnezeu şi vom urî ceea ce am făcut prin faptul că am permis sinelui să devină centrul.

Seria 7 : POCĂINŢA

Titlu: DEGENERAREA

Lecţia - 5

Pentru această lecţie vom citi din Evrei 2:3: “Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi dc Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.” Dacă neglijăm o grădină, principiul natural al deteriorării vine şi face din ea o grădină în paragină. Dacă neglijăm un animal domestic, el va deveni sălbatic, fară valoare. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa omului. De ce ar trebui să fie omul excepţie faţă de legile naturii? Natura îl cunoaşte doar ca pe o altă specie şi legile reversiunii sunt valabile pentru toată creaţia.

M-am gândit la această idee, a “întoarcerii la natură”, în timp ce conduceam pe străzi, uitându-mă pe câmpurile arate şi îngrijite frumos. Observ că de-a lungul gardurilor se află întotdeauna copaci, tufişuri şi spini, care aşteaptă cea mai uşoară urmă de neglijenţă din partea fermierului. Dacă el neglijează copacii, va veni pustiul şi va lua înapoi ce a luat fermierul de la el. Asta este natura. La fel este cu omul şi natura lui. În zidurile acestei lumi spirituale în care ne-am născut bate vechea natură adamică. Ea aşteaptă cu răbdare ca tu să stai nepăsător faţă de această mântuire atât de mare. Când neglijezi buruienile şi spinii, omul vechi se va întoarce. Dacă un om se neglijează timp de câţiva ani, el va deveni un om într-o stare mai proastă, mai joasă. Dacă îşi neglijează conştiinţa, el se va lăsa pradă nelegiuirii şi viciului. Dacă îşi neglijează sufletul, acesta va ajunge imediat în ruină şi decădere.

Avem atunci o bază naturală a întrebării pe care o avem în faţă. Dacă o neglijăm, având acest principiu care se uită în faţă la noi, cum vom scăpa? Nu este necesar să dovedim că există un astfel de principiu în fiinţa fiecăruia. Acest lucru este demonstrat de fapte şi de analogia naturii. Toţi oamenii care se cunosc pe sine sunt conştienţi că această tendinţă, înrădăcinată adânc şi eficientă, există în natura lor. Din punct de vedere teologic, acest lucru este descris sub numele de gravitaţie către rău. Există acea natură veche, adamică, pe care Hristos a dus-o la cruce şi care face presiuni pentru a veni înapoi la viaţă. Perspectiva Bibliei este că omul a fost conceput în păcat şi format în nelegiuire. Experienţa îi spune că această cale merge în jos, fără cel mai mic efort. Tot ce trebuie să facă este să lase ca viaţa lui să se degradeze. Aceasta se bazează pe principiul că cei răi sunt pierduţi. Când vedem un om cum cade de pe acoperişul unei clădiri de douăzeci de etaje, spunem imediat: “omul acela este pierdut”. Noi spunem acest lucru chiar înainte ca el să fi căzut un metru, pentru că acelaşi principiu care l-a făcut să cadă primul metru îl va face fără îndoială să cadă până jos, aşa că el este un om mort, un om pierdut, de la început.

Gravitaţia păcatului în om acţionează în acelaşi fel. În mod gradat, crescând în energie, omul se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de neprihănire şi acest lucru îl aduce, prin acţiunea legii naturale, în iadul unei vieţi neglijate. Lecţia este la fel de clară din analogie. În afară de legea degenerării, există în fiecare organism viu şi legea morţii. Noi ne imaginăm că natura este plină de viaţă, dar în realitate este plină de moarte. Nu poţi să spui că este un lucru natural ca plantele să trăiască. Dacă îi examinezi natura complet, vei fi forţat să admiţi că tendinţa ei naturală este de a muri. Ea este împiedicată să moară doar de o înzestrare naturală, care îi dă pentru moment stăpânire asupra vitregiilor naturii. Dacă îi iei această înzestrare naturală pentru un moment, natura ei adevărată este revelată. În loc să biruiască natura, ea este biruită de natură. Chiar lucairile care păreau să-i aducă creştere şi frumuseţe se întorc împotriva ei, făcând-o să putrezească şi să moară. Soarele care a încălzit-o, o usucă; aerul şi ploaia care au hrănit-o, o fac să putrezească. Această lege, care este adevărată pentru toată lumea animalelor, este adevărată şi pentru om. Poate că cea mai corectă definiţie a vieţii este “suma totală a funcţiilor care se împotrivesc morţii.” Există multe definiţii ale vieţii. Biologii spun că viaţa este capacitatea de a te adapta la mediu. Viaţa spirituală, tot la fel, este suma totală a funcţiilor care se împotrivesc păcatului. Atmosfera sufletului este încercarea, împrejurările zilnice şi ispita lumii. Numai viaţa este cea care dă unei plante puterea de a se folosi de fenomenele naturii, dar fară ea, fenomenele naturii folosesc planta. Fără această viaţă, încercările şi ispitele vieţii ar distruge sufletul. Cum vom scăpa noi dacă refuzăm să exercităm aceste funcţii, cu alte cuvinte, dacă suntem nepăsători? Acest proces distrugător merge înainte independent de judecata adusă de Dumnezeu păcatului, ceea ce ne face să devenim serioşi. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului este un alt fapt, mai îngrozitor, care ar putea fi parte din aceasta, totuşi, este un fapt distinct prin el însuşi, care poate fi examinat separat. Prin nişte simple principii naturale, sufletul care este lăsat nepăzit, necultivat şi nerăscumpărat va cădea în moarte prin însăşi natura lui.

Când păcătuim, noi trebuie să mărturisim şi să iertăm, oricare ar fi păcatul. Sufletul care păcătuieşte “va muri”, a spus profetul Ezechiel. Va muri nu doar pentru că Dumnezeu îl condamnă la moarte, ci pentru că nu poate împiedica moartea. Pedeapsa este în propria lui natură şi sentinţa este dusă la îndeplinire cu credincioşia îngrozitoare a legii. Există gândul că adevărurile religioase se află dincolo de sfera înţelegerii care slujeşte oamenilor în lucrurile obişnuite. Această chestiune trebuie să fie cel puţin o excepţie, ea face ca naturalul să fie aproape la fel ca spiritualul. Dacă omul nu este impresionat de faptul că Dumnezeu îl va judeca pentru păcatele lui, el nu poate fi orb faţă de faptul că îl va judeca natura. Când Dumnezeu a pus această lege în mâinile naturii, el se pare că i-a dat două reguli pe care trebuia să se bazeze sentinţa.

1. Prima regulă, “Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7). 2. Cealaltă este exprimată în cuvintele. “Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători...” (Evrei 2:3).

Prima este o lege pozitivă, care se ocupă cu comiterea păcatului. Cealaltă, pe care o vom discuta acum, este negativă şi se ocupă de păcatele de omitere; ea nu se ocupă de ceea ce sădeşte omul, ci de ceea ce nu sădeşte. Ea preia cazul celor care nu fac nimic şi pune întrebarea: “Cum vom scăpa noi?” Biblia a pus această întrebare, dar ea nu îi dă şi un răspuns, pentru că este prea evident. Aşadar, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători? Răspunsul este că nu putem scăpa. In natura lucrurilor este scris faptul că nu putem. La fel cum un om care a stat nepăsător faţă de înot nu poate scăpa de înec atunci când cade în mare, nici noi nu putem scăpa. Nici cel ce a stat nepăsător faţă de această mântuire atât de mare nu poate scăpa. De ce să fie o judecată atât de aspră bazată pe un simplu proces de nepăsare?

Ideea general acceptată este că, pentru ca un om să fie pierdut, el trebuie să fie un păcătos îngrozitor. Principiul merge chiar mai departe; el spune pur şi simplu: “dacă stăm nepăsători”. De ce este un păcat atât de mare să nu semeni nimic? De ce există o pedeapsă atât de mare împotriva lipsei de acţiune? Trebuie să existe o relaţie vitală ascunsă între aceste trei cuvinte: mântuire, nepăsare şi scăpare, trebuie să existe o legătură raţională şi esenţială.

De ce sunt aceste cuvinte legate împreună, făcând ca această propoziţie să cântărească atât de mult în ce priveşte autoritatea şi sentinţa morţii? Explicaţia a fost dată în parte, dar ea este chiar mai completă, totuşi, dacă privim la înţelesul cuvântului “mântuire”. Acest lucru bineînţeles că nu este mântuirea în sensul obişnuit al iertării de păcate. Întrebarea de aici din Evrei este adresată unor oameni care se presupune că au avut deja parte de aceasta. Este un cuvânt cu un înţeles mai larg; de aceea, el include nu numai iertarea de păcat, ci şi eliberarea de carnea care trage în jos. Aceasta cuprinde tot procesul mântuirii de puterea păcatului şi a egoismului.

Biblia vorbeşte clar în ce priveşte principiul natural în om, care îl duce spre moarte, care îl trage în jos, care îi orbeşte raţiunea, care îi înăbuşe conştiinţa şi îi paralizează voinţa. Acesta este principiul distrugător activ al păcatului. Pentru a-1 contracara, Dumnezeu ne-a dat o altă mântuire, pe care Biblia o numeşte sfinţire. Dacă omul găseşte că aceste lucrări au putere în el şi îi târăsc întreaga viaţă în jos, către moarte, există un singur mod de a scăpa de această soartă; să ia puterea mântuirii. Această putere este singura din univers care are vreun efect asupra înclinaţiei naturale a omului către distrugere şi a o neglija înseamnă a tăia orice şansă de scăpare. Din însăşi natura mântuirii este clar că singurul lucru necesar pentru a-i neutraliza efectul este neglijarea ei. De aici ne dăm seama că Biblia nu a falimentat în accentuarea puternică a unui cuvânt atât de vital. Omul care a fost otrăvit trebuie doar să neglijeze antidotul şi va muri. Acesta este deci efectul nepăsării faţă de mântuire şi concluzia este că, dacă o neglijezi, scăparea este în afara oricărei discuţii. Mântuirea este un proces clar. Dacă omul refuză să se supună acestui proces, el nu poate beneficia de ea. “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu .” (Ioan 1:12). S-ar putea ca aceasta să fie o simplă lipsă de grijă sau apatie, cu toate acestea, neglijarea este fatală. Cel ce face aşa nu poate scăpa.

Să examinăm un alt aspect al cazului şi anume efectul nepăsării asupra sufletului. Nepăsarea afectează sufletul mai mult decât faptul că duce la pierderea mântuirii lui. Ea distinge capacitatea sufletului de a fi mântuit. Degenerarea, în domeniul spiritual, implică în primul rând reducerea facultăţilor mântuirii şi, în cele din urmă, pierderea acestor facultăţi. Sufletul este distrus, până ce capacitatea de a-L primi pe Dumnezeu şi neprihănirea sunt pierdute. Acest lucru mai este cunoscut sub denumirea de păcat de neiertat sau păcatul despre care Ioan spune că duce la moarte. Sufletul, în cel mai adevărat sens al lui, are o mare capacitate pentru Dumnezeu, dar, fără el, sufletul dă înapoi, se strânge în sine însuşi. Ceea ce rămâne nu mai poate fi numit suflet. Este un organ nefolositor, condamnat la moarte datorită nefolosirii. Natura are propria ei răzbunare, atunci când există nepăsare şi extravaganţă. Folosirea greşită a ei este un păcat la fel de mortal ca şi abuzarea ei.

Există anumite animale care se strecoară pe sub pământ şi natura s-a răzbunat pe ele într-un mod foarte natural. Ea le-a închis ochii. Dacă aceste animale aleg să umble în întunerec, ochii sunt în mod evident lipsiţi de necesitate. Neglijându-i, aceste animale au făcut clar faptul că nu îi vor. ntrucât unul din principiile naturii este că nimic nu există în zadar, ochii sunt luaţi de la aceste animale. Tot la fel, ochii spirituali trebuie să moară şi să-şi piardă puterea, potrivit legii naturale, dacă sufletul alege să umble în întuneric şi nu în lumină. Acesta este înţelesul cuvintelor lui Hristos. “Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Mat. 13:12) şi al acestor cuvinte: “Luaţi-i dar talantul şi daţi-1 celui ce are zece talanii.” (Mat. 25:28). Capacitatea de a crede este cel mai extraordinar talent pe care îl avem. Dacă un om îşi ascunde talantul, cu toate că nu îi face nici un rău şi nici un bine, Dumnezeu nu îi va permite să îl păstreze. El nu-i va permite să-l păstreze, aşa cum nu-i este îngăduit cârtiţei să-şi păstreze ochii. Dumnezeu spune: “Luaţi-i talantul...”.

Delictul acestui om a fost nepăsarea: “...Rob viclean şi leneş!” (Mat. 25:28). Acest om a dus o viaţă irosită, care a falimentat să dea o isprăvnicie sfântă despre sine însăşi. O astfel de viaţă este un pericol pentru cei care se întâlnesc cu ea. Cea mai întunecată trăsătură a acestui lucru este că suntem inconştienţi de nepăsarea şi de direcţionarea greşită a puterilor noastre. Dacă ar fi fost nelinişte, încă ar mai fi fost speranţă pentm noi, dacă ar fi fost ceva în sufletul nostru care să nu fi dormit ca restul lui, dacă ar fi fost cât de cât o voce care să întrebe... în loc de acestea, ne caracterizează apatia şi somnolenţa. Ce se poate spune despre un astfel de simptom? Este o moarte care se târăşte. Există accidente la care victima nu simte nici o durere. Ei cred că sunt bine, puternici, dar sunt pe moarte. Dacă îl întrebi pe chirurgul care stă lângă ei ce îi face să dea acest verdict îngrozitor, ei Vor spune pur şi simplu că lipsa de reacţie ne spune că unele mădulare şi-au pierdut deja capacitatea de a avea viaţă. Efectul degenerării este ascuns de alţii, ceea ce nu este cel mai neînsemnat lucru care însoţeşte acest proces. Sufletul ce experimentează degenerarea posedă cu siguranţă puterea unei taine absolute, printr-un aranjament făcut cu ispita, făcut în iadul cel mai de jos. Când tot ce este înăuntrul lui este putreziciune, un Iuda fără ruşine îl sărută pe Domnul. Această mistuire interioară poate să-şi păstreze victima frumoasă pe dinafară în timp ce o înjunghie, aşa cum se întâmplă în lumea naturală.

În lacurile de la Mammoth Cave, din Kentucky, se găseşte o mică crustacee. La început eşti uimit când îţi dai seama că aceste animale sunt înzestrate cu ochi. Se ridică întrebarea: de ce au ele nevoie de ochi, când trăiesc într-un întunerec total? Este aceasta o excepţie faţă de legea naturii? NU! Dacă se face o incizie cu cuţitul sau dacă priveşti prin microscop, descoperi secretul. Ochii sunt o farsă. în exterior sunt perfecţi, dar dacă îi examinezi îţi dai seama că în spatele lor nu se află nimic decât o masă de resturi. Nervul optic este atrofiat, mort. Ei au organe vizuale, dar nu au vedere. Ei au ochi, dar nu văd.

Exact acelaşi lucru l-a spus Isus şi despre unii oameni; ei au ochi, dar nu văd. Motivul este acelaşi. Crustaceea din Mammoth Caves a ales să trăiască în întunerec, aşa că a fost potrivită pentru acest mediu. Refuzând să vadă, au pierdut dreptul de a vedea. Natura i-a adaptat mediului. Natura trebuie să facă aceasta, pentru că este în constituţia ei. Apărarea ei împotriva risipei este ca această facultate să putrezească imediat după încetarea folosirii ei. Cel ce are urechi de auzit să audă, cel ale cărui urechi nu au căzut în degenerare, să audă.

Nu este ceva neobişnuit să auzi oameni bine intenţionaţi spunând: “Nu există cineva care să se numească atei.” Totuşi, trebuie să fie atei. Sunt oameni care cred că este adevărat că nu există Dumnezeu. Ei nu-1 pot vedea pe Dumnezeu pentru că nu au ochi. Ei au numai un organ care a fost distrus prin nepăsare. Toate aceste lucruri nu sunt efectele păcatului atunci când murim, ci în timp ce trăim. Procesul acesta este în plină operaţie acum. S-ar putea să ne facă să păcătuim cu o conştiinţă mai uşoară, să ne socotim cu judecata şi să întârziem timpul în care ne vom socoti cu Dumnezeu. Totuşi, fiecare zi este o zi a socotelilor.

Fiecare suflet este o carte a judecăţii şi natura, ca un înger care înregistrează, însemnează fiecare păcat al lui. Păcatul de ieri, ca parte a pedepsei lui, este păcatul de astăzi. Păcatele noastre, ca nişte câini de vânătoare din iad, ne urmează, ca o pedeapsă tăcută din trecut şi merg cu noi la mormânt. Puterile păcatului, aşa cum ni le-am dezvoltat, sunt aici cu noi, apropiindu-se de înfricoşătorul lor punct culminant cu fiecare bătaie a inimii noastre. Sufletele unor oameni sunt deja marcate de consecinţele veşnice ale nepăsării, în măsura în care, luând în considerare perspectiva naturală a cazului lor, este de neconceput că va fi vreo scăpare. Este un lucru groaznic să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! Un suflet nepăsător, oricâte speranţe pentru cer ar avea, se poate dovedi cu siguranţă că sunt o iluzie.

Cum va scăpa un suflet, ajungând în Cer, dacă a neglijat o viaţă întreagă singurele mijloace de scăpare de lume şi de “sine”? Aceste trei cuvinte: mântuire, scăpare, nepăsare, nu sunt legate la întâmplare, ci sunt legate în mod organic, pentru că aşa este necesar. Scăparea nu înseamnă altceva decât tranziţia de la natural la spiritual, înseamnă dezbrăcarea tuturor lucrurilor care nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu şi îmbrăcarea cu Hristos. Scăparea înseamnă a lucra până la capăt mântuirea, prin procesul pe care Biblia îl numeşte sfinţire. Cineva este născut din nou instantaneu într-o situaţie de criză, dar pentru a fi conformat chipului lui Hristos este nevoie de o viaţă întreagă.

în cele din urmă, concepţia noastră despre fiinţa spirituală trebuie să fie luată de la fiinţa naturală. Ideile noastre cu privire la directivele după care vechea natură trebuie să meargă trebuie să fie împrumutate de la directivele vechii naturi. De exemplu, în natura spirituală există un extraordinar simţ al vederii. Dacă îl neglijezi, dacă nu îi permiţi să se dezvolte, vei avea de pierdut. Dacă îl dezvolţi, îl vei vedea pe Dumnezeu. Există şi un simţ auditiv. Dacă îl neglijezi, nu vei auzi nimic. Dacă îl dezvolţi, vei auzi; “Oile Mele ascultă glasul meu.” Există un simţ al atingerii, care trebuie să se dezvolte în omul nou. Un astfel de simţ a avut femeia care s-a atins de poala hainei lui Isus; acea atingere minunată, numită credinţă, care mişcă inima lui Dumnezeu. Există şi un simţ al gustului - o foame spirituală după Dumnezeu. Ceva lăuntric gustă şi vede că Dumnezeu este bun. Există şi acea capacitate pentru inspiraţie. Dacă o neglijezi, toată scena lumii spirituale va fi urâtă. Dacă o cultivi, întreaga natură umană este înflăcărată de frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. În cele din urmă, dar nu cel mai lipsit de importanţă, este marea capacitate de a iubi; dragostea lui Dumnezeu, simţământul care vrea să cucerească tot mai mult din înălţimea şi adâncimea ei, lărgimea şi lungimea ei. Până ce este simţit acest lucru, nimeni nu poate înţelege cuvântul “o mântuire aşa de mare”. Care alta poate fi măsura lui decât “atât de mult” al lui Hristos - Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, că L-a dat pe singurul său Fiu. Cum vom scăpa noi dacă neglijăm aceasta?