Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

SERIA: DUHUL SFÂNT

CÂND SUFLĂ VÂNTUL - PARTEA I

LECŢIA - 13
Să citim pentru început pasajul din Faptele Apostolilor 2:1-4: “în ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”.

Cuvântul “vânt” este tradus atât în ebraică, dar şi în greacă prin “suflare”, a respira, a sufla. Însemnătatea şi funcţiile acestui cuvânt ne duc cu gândul la curaj, gândire etc. Nu întotdeauna vântul este de la Dumnezeu, el poate li şi de origine demonică. În Efeseni 4:14 ni se vorbeşte despre vânturi eretice. “Vântul”, “apa” şi “focul” sunt simboluri ale Duhului lui Dumnezeu şi reprezintă diferite funcţii ale Duhului. Suflarea vântului este întotdeauna anunţarea revărsării râurilor, adică, a apei vii. Duhul Sfânt ca râu este destinat să se reverse prin noi şi vântul lui Dumnezeu este întotdeauna destinat acestui scop.

“Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată ... acela va căpăta binecuvântarea Domnului...” (Ps. 24:4,5), Binecuvântarea este curgerea râului pentru că Dumnezeu este în acest râu al Duhului Sfânt despre care Isus a spus că va ţâşni din credincios. Vântul Duhului Sfânt risipeşte pleava din grâu. În 1968 am fost în sudul Indiei. În acea parte a lumii oamenii încă mai vântură grâul exact ca şi în timpurile biblice. Stoguri întregi de grâu sunt aşezate pe o pânză mare. Un om cu o lopată aruncă grâul în sus iar alţii doi cu un evantai imens încearcă să facă vânt cât mai puternic. În timpul când grâul se află în aer, prin acest procedeu, pleava este spulberată şi doar grâul curat revine pe pământ. Vântul Duhului Sfânt este aşadar evantaiul lui Dumnezeu cu care se înlătură pleava.

1. Întâi de toate vântul demască. Ce demască? Atitudinile noastre, dispoziţiile noastre păcătoase şi în general lucrurile de care ne scuzăm noi în viaţă şi pe care vântul Duhului Sfânt le prezintă a fi idoli. Când Cuvântul lui Dumnezeu este predicat sub ungere lucrurile pe care oamenii cred că nu sunt rele, devin dintr-o dată rele sub acţiunea vântului sfânt care suflă. În dorinţa noastră permanentă pentru a fi binecuvântaţi, uneori ignorăm pe Duhul Sfânt ca vânt al lui Dumnezeu destinat purificării noastre. Cu alte cuvinte, predicăm partea nepotrivită a mesajului. Rezultatul este acela că lucrăm pentru Dumnezeu, dar cu mâinile necurate şi cu inima nesimţită. Predicăm despre binecuvântare că ea va veni odată cu trecerea şi revărsarea râului vieţii. Dar noi avem nevoie să predicăm despre pocăinţă, reabilitare şi rugăciuni pentru că aceste lucruri aduc trezirea.

Noi am predicat partea nepotrivită a mesajului şi tragedia este dată de două extreme. Prima, este frustrarea permanentă de a nu fi capabili să facem lucrarea lui Dumnezeu, decât printr-o imitare a Duhului, fenomen atât de întâlnit astăzi. Dacă nu suntem în stare să facem Evanghelia lucrătoare, atunci ce vom face oare? Imităm lucrurile lui Dumnezeu, îi învăţăm pe oameni cum să vorbească în limbi, punem sarcini asupra lor, sarcini pe care noi nici măcar cu un deget nu le mişcăm şi îi chemăm la toate acestea printr-o dispută purtată sub puterea Duhului Sfânt. Această imitare are loc deoarece noi ignorăm curăţirea şi purificarea pe care o face Duhul Sfânt. Biserica este dominată de fire şi nu poate face cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu, iar în consecinţă o imită. Nu este Biserica Lui, ci Biserica biruită de porțile locuinței morților - Bisericăă moartă .

O altă extremă dată de această tragedie este descurajarea. Dumnezeu a spus că vei avea putere. Puterea lipseşte pentru că nu o acceptăm şi astfel dăm înapoi.

Acelaşi Duh Sfânt care aduce binecuvântările lui Dumnezeu, dă la iveală şi lucrurile care nu sunt din Dumnezeu. Când Anania şi Safira au căzut morţi, nu diavolul i-a omorât. Aceeaşi putere care altădată a înviat-o pe Dorea, i-a omorât acum pe ei. Trebuie să cunoaştem aceste adevăruri. Când predicăm sub plinătatea Duhului Sfânt, vântul Lui care suflă dă la iveală dar şi curăţă acele lucruri care nu sunt plăcute Domnului. El trebuie să fie lăsat liber să curăţească, pentru că astfel puterea slujirii noastre este scurtcircuitată de tot felul de impurităţi.

Viaţa prin Duhul Sfânt nu este posibilă acolo unde este tolerat păcatul. Puterea este o poziţie, ceva concret. Când Samson a pierdut punerea deoparte pentru Dumnezeu, a pierdut şi ungerea. Când regele Saul s-a răzvrătit, Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit. David a înţeles acest lucru şi când Natan i-a spus că trebuie să se pocăiască, a spus: “nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt" (Ps. 51:11). Puterea lui Dumnezeu nu poate curge prin fiinţe a căror inimă este murdărită. Prin urmare, vântul lui Dumnezeu are menirea de a da la iveală orice impuritate a inimii.

O necurăţie lăuntrică poate contamina tot ceea ce oferă Dumnezeu. Priviţi verdictul lui Dumnezeu asupra lucrurilor necurate: “Dacă poartă cineva în poala hainei sale carne sfinţită, şi atinge cu haina lui pâine, bucate fierte, vin, untdelemn, sau o mâncare oarecare, lucrurile acestea vor fi sfinţite?” Preoţii au răspuns: “Nu!" Şi Hagai a zis; “Dacă se atinge cineva, spurcat prin atingerea de un trup mort, de toate aceste lucruri, vor fi ele spurcate oare?” Preoţii au răspuns: “Vor fi spurcate” (Hagai 2:12,13) Atunci profetul Hagai a spus: “Tot aşa este şi poporul acesta şi ... neamul acesta ... aşa sunt toate lucrările mâinilor lor .” Deci Israelul, poporul lui Dumnezeu, era pângărit şi Dumnezeu a spus că tot ce ating sau oferă ei este pângărit.

Tit 1:15: “Totul este curat pentru cei curaţi, dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi nimic nu este curat...”. Leviţilor, Dumnezeu le-a spus că El “îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Maleahi 3). Toate acestea ne confirmă că inima trebuie să fie curăţită înainte ca ea să fie oferită lui Dumnezeu în neprihănire.

Dumnezeu se uită în primul rând la cel care oferă şi abia apoi la ceea ce I se oferă. El este mult mai interesat de ceea ce este în inima ta, decât de ceea ce este în mâinile tale. Dumnezeu a spus: “...curăţiţi-vă cei ce purtaţi vasele Domnului" (Ps. 52:11). Pentru ca activitatea ta, slujirea ta, închinarea şi rugăciunea ta să fie oferite şi acceptate de Dumnezeu, trebuie să pleci de la o curăţire prealabilă a inimii. Ieremia spunea: Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului...” (Ieremia 48 10). “Fără sfinţire nimeni nu-L va vedea (nu-L va putea înţelege) pe Dumnezeu”. Acestea fiind spuse, pentru orice formă de slujire, trebuie să umbli în sfinţenie.

Standardul neprihănirii şi separarea de lume reprezintă condiţii necesare, dacă dorim ca Dumnezeu să se folosească de noi.

Aceasta se întâmplă cu aceia dintre noi care accentuează o mare eroare şi anume: mântuirea nu are nevoie de o dovedire faptică a ei. Astfel, se produce mântuire, dar fără ascultare şi supunere. Biserica este predispusă la apostazie când cheamă la o supunere legalistă. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă să crezi pe deplin. Isus a spus. “Dacă Mă iubeşte cineva Mă va asculta şi va face ce-I voi porunci Eu”. Tragedia tragediilor este însă aceea că păcatul este luat în chip uşuratic în biserică. Lipseşte acea teamă sfântă şi se instalează o desconsiderare a neprihănirii. În multe dintre teologiile de astăzi se observă atâta goliciune spirituală. Harul pentru mulţi a devenit permisiunea de a păcătui. În Iuda 4 ni se spune despre nişte oameni care schimbă harul lui Dumnezeu într-o desfrânare. Pavel confirmă această doctrină în Romani 6: “să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?”. Şi răspunsul era “Nicidecum". Faptul că suntem sub har nu înseamnă că avem dreptul să aducem valorile şi moralitatea lumii în biserică şi să mai avem şi îndrăzneala de a invoca acest har. Adevăratul har ne învaţă “să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele trupeşti...” (Tit 2:12). Acesta este întunericul acestor vremuri în care oamenii sunt încurajaţi să păcătuiască pentru că sunt educaţi mereu că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului şi al milei.

Când nu suflă vântul Duhului Sfânt, păcatul este la el acasă. Când nu I se dă voie să acţioneze aşa după cum doreşte, să dezvăluie ce nu e bun, păcatul este din ce in ce mai ignorat. Aceasta este starea bisericilor de astăzi.

Odată predicam într-o biserică şi în timpul predicii păstorul mă tot trăgea de haină. Se temea ca nu cumva să spun ceva care ar putea să deranjeze. Ori de câte ori vei încerca să păstrezi linia dreaptă vei observa că oamenii nu vor dori să vorbeşti împotriva păcatului.

Slujirea la amvon este poruncită de Dumnezeu prin: “strigă în gura mare nu te opri! înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui...” (Isaia 56:11). Vasele care nu strigă trebuie sparte. Noi trebuie să ne spargem pe noi înşine. Nimeni nu are dreptul să aducă (spună altora) vreun cuvânt greu până când el însuşi nu a plâns pentru păcat. O altă extremă este un popor de răzvrătiţi, iar Isaia la rândul lui spunea: “...nişte copii care nu vor să asculte Legea Domnului, care zic văzătorilor: “să nu vedeţi!” şi proorocilor “să nu proorociţi adevăruri, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite!” (Is. 30:9,10). Cu alte cuvinte, vorbiţi-ne lucrurile care ne plac, vorbiţi-ne despre drepturile şi privilegiile noastre, faceţi-ne să ne simţim bine şi nu despre cerinţele neprihănirii care vin de la Duhul Sfânt. Cât de familiar sună toate acestea? Atât de răspândită este învățătura acesta, încât 85% dintre membrii bisericii sunt dintre aceia care vor doar să se simtă bine. Dumnezeu nu are nimic împotriva faptului că noi vrem să ne simţim bine, dar este mult mai important pentru El ca să trăim in sfințenie.

De ce este atâta moliciune la amvoane? Am observat că domeniul despre care vreau să vorbesc acum, vântul lui Dumnezeu, a devenit o tornadă. Moliciunea de la amvon, în majoritatea cazurilor, pleacă de la faptul că predicatorul nu a biruit păcatul din propria inimă. Nu poţi fi eficient în a condamna păcatele ascunse, idolatria şi slăbiciunile altora, dacă tu însuţi refuzi să te ocupi de acestea în propria-ţi viaţă.

Trebuie să ştii că dacă îl laşi pe Duhul Sfânt să te folosească şi vântul Lui să sufle prin tine, acesta va purifica şi sfinţi şi Biserica. Doar în acest climat poate El lucra.

Oamenii care încă mai au păcate în propriile vieţi şi nu luptă cu idolatria propriilor inimi nu pot avea nici un cuvânt de mustrare sau vreo chemare a bisericii la pocăinţă şi neprihănire. Ei sunt asemenea lui David, care a comis adulter şi nu şi-a mai putut corecta copiii când au păcătuit. Lipsa de neprihănire te face incapabil de a sta şi de a-i corecta pe alţii sau de a chema biserica la pocăinţă. Dacă nu dăm voie vântului Duhului să sufle liber asupra vieţilor noastre suntem nefolositori pentru Dumnezeu.

Dacă îi dăm voie, El va dezvălui ceea ce vrea El. S-ar putea ca unii să plece. Oamenii L-au părăsit şi pe Isus. In Ioan 6 mulţi L-au părăsit şi n-au mai vrut să-L urmeze. El niciodată, însă, nu și-a adaptat mesajul după dorinţele mulţimii. Tânărul bogat este un exemplu clasic. Isus, prin vântul Duhului Sfânt i-a etalat lăcomia din inimă. El a plecat supărat deoarece avea mult prea multe bogăţii. Hristos nu a trimis o comisie după el pentru a mai încerca să facă ceva în viaţa lui Nu mai era nimic de făcut. N-a lucrat nimic. Dacă-l vei lăsa pe Duhul Sfânt să te folosească în această manieră, vor fi oameni care vor pleca, dar Duhul Sfânt va continua să lucreze prin vieţile acelor care se curăţesc. Doar atunci va veni trezirea. Am păstorit o biserică timp de 35 de ani. Am început în 1956 şi timp de patru ani am experimentat o trezire continuă şi o cercetare a Duhului. Se converteau oameni la fiecare serviciu religios. Credincioşii erau în permanenţă plini de Duhul Sfânt. Biserica a fost înfiinţată la 4 noiembrie 1956 şi în preajma Paştelui anului 1957 număra peste o sută de membri. Dumnezeu a lucrat şi atunci am avut ocazia să trăiesc o trezire cum n-a mai fost. Alţi oameni au venit şi au lucrat prin Duhul Sfânt într-un mod autentic, dar nu ştiu să se fi repetat ceea ce fusese. Ceva era în neregulă. Am început să cercetez şi să mă rog pentru a vedea care este problema.

În timpul acestei căutări, Dumnezeu m-a luminat să chem un evanghelist. Intr-o duminică dimineaţa, când noi avem un serviciu deosebit, evanghelistul a predicat un mesaj foarte interesant. Avea o metodă ciudată. Tot în seara aceea, în timpul serviciului de laudă, pe când oamenii cântau şi se închinau, evanghelistul s-a oprit, a luat microfonul, a oprit cântarea şi a zis: “Dumnezeu îmi spune să ne oprim chiar acum aici şi să avem trei minute de rugăciune. Nu vă uitaţi la ceas deoarece eu vă voi spune când trebuie să încheiaţi. Să facem un altar de închinare aici" S-a întors cu spatele la public, a îngenuncheat şi a început să se roage. După trei minute s-a ridicat, a luat microfonul şi a spus. “Să se ridice toată lumea" Când toţi s-au ridicat el a spus: “Dumnezeu mi-a arătat că cineva din conducerea acestei biserici trăieşte cu nevasta altuia şi El nu poale face nici o trezire în astfel de condiţii”.

“Vântul” era la lucru. Nu am ştiut cine era cel despre care se vorbea, dar am ştiut că “vântul" curăţea biserica. Am ştiut de ce întârziase trezirea. Evanghelistul a spus: “întoarceţi-vă la altar, întorceţi-vă la Dumnezeu. Nu puteţi trăi trezirea cu păcate în biserică". Ne-am întors la altar, am început să-l căutăm pe Dumnezeu, să ne rugăm şi să ne apropiem de El. În timp ce mă rugam am simţit o apăsare pe părul meu. M-am uitat şi iată că acolo stătea supraveghetorul de la şcoala duminicală. El mi-a spus. “Eu nu cred că voi fi în stare să mă întorc la această trezire" Eu i-am spus: “Sunt sigur că nu poţi” Am ştiut atunci că el este cel vinovat. Trezirea a venit, astfel, în biserică după aproape 5 ani.

Când îl lăsăm pe Duhul Sfânt, ca vânt al lui Dumnezeu să sufle peste biserică, El va descoperi totul şi, dacă îi dăm voie, va risipi toată pleava din grâul adevărat. Când pleava este risipită, Duhul lui Dumnezeu poate să vină ca apă a lui Dumnezeu, ca râu de apă vie. Ce se va întâmpla atunci? Sănătatea ta va prospera repede. Dumnezeu îţi va asculta rugăciunea. Dumnezeu îţi va călăuzi paşii. Toate acestea vor fi prezente, în tot timpul, când îi permiţi vântului să dezvăluie şi să spulbere pleava.

Nu trebuie să te rogi să curgă râul. El este în tine, împotriva oricăror obstacole. Este în tine pentru a curge pentru că acesta este scopul Lui cu privire al tine. Nu trebuie să rogi un râu să curgă, dă doar la o parte piedicile, restricţiile dărâmă stăvilarele. Să lăsăm vântul lui Dumnezeu să elimine lăcomia, egoismul, duşmănia, ura, neacceptarea etc. Să lăsăm vântul lui Dumnezeu să înlăture toate acestea şi să le trimită departe de noi. Oamenii care sunt curăţiţi vor trăi, se vor pocăi şi îşi vor curăţi vieţile pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra.

În Fapte 5, Petru a ştiut totul, când Anania i-a spus că banii reprezintă costul moşiei pe care vrea să-i pună pentru Domnul şi i-a zis: “Cum de ţi-a umplut Satana inima să minţi pe Duhul Sfânt?” Anania a căzut mort. Trei ore mai târziu nevasta lui a venit cu aceeaşi minciună şi a murit şi ea. Dacă Petru nu ar fi distins acea minciună, trezirea n-ar fi venit. Duhul vieţii şi viaţa prin Duhul nu pot opera când încă predomină acelaşi sistem de lucruri. Când vântul suflă. El curăţă orice lucru care împiedică venirea Lui ca râu al apei vii. Când El vine ca râu, vindecă tot ceea ce întâlneşte în cale.


SERIA 7: DUHUL SFÂNT

CÂND SUFLĂ VÂNTUL - PARTEA II

LECŢIA - 14
Am văzut că lucrarea Duhului Sfânt, ca vânt al lui Dumnezeu, este să dezvăluie şi să cureţe orice şi oriunde, astfel ca râul de apă vie să poată curge după aceea. Aceasta este lucrarea vântului lui Dumnezeu întotdeauna. Dar în momentul în care El îţi arată necurăţia, trebuie să rezolvi problema. Vântul suflă, necurăţia este descoperită şi atunci noi putem fie să ne dăm deoparte păcatele, fie să-i suportăm consecinţele. Să lăsăm la o parte orice apăsare şi păcatul care ne înconjoară şi care ne face să dăm înapoi, provocându-ne atâta slăbiciune.

Când vorbim despre apăsare, vorbim despre legătura cumplită ceea ce ne atrage în jos facându-ne nepotriviţi pentru slujire. Apăsarea nu este neapărat diavolul ci poate fi o întunecare a conştiinţei, o sleire a puterii spirituale, o înăbuşire a duhului de rugăciune…etc. Când vântul lui Dumnezeu dezvăluie aceste apăsări, ele nu mai pot continua. Sunt puse de-o parte. Când vântul lui Dumnezeu descoperă lucrurile din vieţile noastre, lucruri care ne au depărtat de Dumnezeu, ne arată că noi am fost chemaţi să atingem nimic mai mult decât planul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. Acesta este principiul numărul unu pentru a fi folosit de Dumnezeu.

1. Nimic nu are voie să fie mai sacru în viaţă decât supunerea faţă de planul şi scopul lui Dumnezeu.

Duhul ne eliberează de absolut toate apăsările şi slăbiciunile care ne împiedică. Literal, înţelesul scriptural este că: “păcatul caută locul cel mai propice pentru a ne ataca" Fraza “... păcatul care ne înfăşoară atât de lesne..." sugerează o slăbiciune sau un domeniu în care suntem mai slabi, iar ispita ne poate birui mult mai uşor. Acesta reprezintă un lucru din viaţă asupra căruia nu avem biruinţă, păcatul fiind ca o barieră pe care n-o poţi trece.

Arătaţi-mi un bărbat sau o femeie care luptă disperat împotriva păcatului (vorbesc despre un credincios născut din nou) şi eu vă voi arăta un om a cărui luptă nu se îndreaptă asupra păcatului, ci se luptă cu aceleaşi probleme tot timpul, cu aceiaşi duşmani din nou şi din nou. Profetul Ezechiel, în viziunea sa, creionează un tablou pentru noi asupra apei vindecătoare spunând: “...şi pretutindeni unde va curge râul acesta va fi viaţă" (Ezech. 47:9). Aici avem tabloul vindecării şi al vieţii din belşug. În mijlocul acestui miracol, profetul descoperă un lucru incredibil: “mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării” (v. II). Acum, meditaţi împreună cu mine un moment. In mijlocul râului vindecător, chiar în mijlocul râului vieţii, există locuri mlăştinoase, locuri care nu pot fi vindecate. Incredibil ca aceia care au stat în mijlocul râului, adesea în părtăşie şi închinare, să fie încă locuri mlăştinoase fără să mai poată fi vindecaţi. Predicatorii care au fost în mijlocul râului slujuidu-i pe alţii, încă sunt locuri mlăştinoase şi propriile lor inimi nu sunt vindecate.

Un exemplu concludent de mlaştină il găsim la Solomon, marele rege al lui Israel. “Solomon îl iubea pe Domnul, şi se ţinea de obiceiurile tatălui său David. Numai că aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi" (llmp. 3:3). Apoi citim: “ Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei, şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David" (lmp. 11:4). Versetul 7 ne spune că: “Solomon a zidit ... un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc ...".

În Solomon avem tabloul unei bune părţi a bisericii de astăzi care îl iubeşte pe Domnul, dar nu cu toată inima. Inima lui Solomon era împărţită. El era regele lui Israel, cel mai înalt lider dintre oameni, un om care a avut o revelaţie supranaturală a lui Dumnezeu şi a fost dotat cu un dar deosebit de înţelepciune. Solomon era însărcinat cu construirea casei lui Dumnezeu și încă mai avea un idol în inima lui. El era înălțat în autoritate și încă inima lui era o mlaștină nevindecată. Este înspăimântător ca un om implicat în conducere să fie încă tras înapoi de păcate ascunse. Dacă pentru cineva din această şcoală lucrurile acestea i se potrivesc, trebuie luate măsuri pentru că altfel nu vei putea înainta nicidecum. De fapt, va fi o regresie, pc care numai Dumnezeu o poate vindeca.

Gândiţi-vă la asta: există bărbaţi şi femei cu funcţii înalte, cu o reputaţie de oameni spirituali şi care încă mai au un idol în inima lor. Adică o poftă ascunsă de care nu s-au vindecat. Cartea lui Neemia reprezintă tabloul întregului Vechi Testament şi vreau s-o folosesc în această lecţie. Din capitolul 2, Neemia primeşte permisiunea şi provizii să reconstruiască oraşul Ierusalim. ‘ Sanbalat Horonitul, Tobia, slujitorul Amonit, şi Gheşem, Arabul fiind înştiinţat, şi au bătut joc de noi şi ne- au dispreţuit'’ (Neem 2:19) în cap 4:3, din nou, Tobia este identificat ca un Amonit. În cap. 13 zidurile erau ridicate, porţile erau la locurile lor şi totul a fost închinat Domnului. Renaşterea spirituală avusese loc. Exista o trezire, la un moment dat, însă, Neemia s-a întors în Persia şi în timpul în care era plecat, poporul a decăzut. Porunca Domnului spunea: “Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam, pe vecie” (Deut. 23:3). Versetul 6 spune: “Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bunăstarea lor, toată viaţa ta, pe vecie’. Când citeau Legea trebuiau separaţi ceilalţi de Israel. Si aşa a făcut poporul, i-a scos pe amoniţi afară dintre ei.

În Neemia 13:4 se spune: “înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era pus peste cămările Casei Dumnezeului nostru, şi rudă cu Tobia”. Cuvântul ebraic înseamnă “era apropiat lui". El era foarte apropiat de Tobia, amonitul. Prin urmare, acesta făcea o excepţie. Nu numai că nu l-a expulzat dar i-a pregătit şi o cameră. Dumnezeu a zis: “Să nu daţi nici un prilej diavolului" (Efes. 4:27). Eliaşib l-a ajutat să se mute în mica încăpere pe care i-a pregătit-o. Tobia nu avea tot Templul, ci doar o mică încăpere din el. Un amonit, vrăjmaş al lui Dumnezeu locuia în Templu. Diavolul este în casa Domnului ademenind astfel pastorul, marele preot etc.

Camera lui Tobia era, de fapt, o magazie în care erau depozitate donaţiile strînse. Aceste donaţii ne duc cu gândul la închinare. Aceasta era camera unde se tămâia, lucru care reprezenta rugăciunea. Aici era locul pentru untdelemn şi vin, locul slujirii. Acum nu mai exista însă, nici închinare, nici rugăciune, nici Duh şi nici o slujire autentică. De ce era aşa? Un amonit trăia în Templul lui Dumnezeu. Să ne oprim aici pentru a lua câte ceva pentru inimile noastre. Trebuie să privim fiecare în inimile noastre. Mulţi dintre voi, poate, sunteţi pastori de biserici, dar viaţa nu vă este acolo. Aceasta nu este o închinare şi nici o slujire autentică. Există vreun amonit în casă? Există ceva care lui Dumnezeu nu-I place?

În Neemia 13:7-9, observăm întoarcerea profetului. Neemia se întoarce şi vede pe Tobia, un amonit şi un vrăjmaş al Domnului. Şi noi trebuie să ne întoarcem la profet. Trebuie să vină, din nou, un om care să vadă dincolo de faţada religiozităţii. Neemia l-a aruncat afară pe Tobia cu tot ce avea el. Atunci a curăţit camera ocupată de diavolul. După ce a fost goală şi curată, el a început s-o umple din nou cu tămâie Sfânta. Doar aceasta este calea binecuvântării şi a trezirii. În primul rând, trebuie identificat amonitul. Spune păcatului pe nume. Scoate afară toate catrafusele diavolului. Nu avea simpatii pe care Dumnezeu nu le are. Nu trebuie să ne intimidăm. Să dăm voie Duhului Sfânt să tămâieze templul. Umple apoi camera cu rugăciuni, închinare. Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic să n-o mai poată acapara.

Aici găsim modelul marilor oameni ai istoriei spiritualităţii. Predică, iar apăsările şi păcatele vor fi rezolvate. Inima va fi plină de râvnă în dorinţa de a face totul pentru Dumnezeu. Asemenea Iui Israel care a început să i scoată afară pe amoniţi cu apăsările şi păcatele lor, Dumnezeu este la lucru. Acesta este un timp formidabil. Pocăinţa a început. Vedem lucruri în vieţile noastre care nu existau înainte şi totuşi ne oprim chiar înaintea unei eliberări complete. De ce? Putem vedea răspunsul privind la Eliaşib. De ce i-a permis lui Tobia să rămână în Templu. Pentru că erau apropiaţi unul de celălalt.

Creştinii încep pe direcţia bună, ascultă de Dumnezeu, dar, cu toate acestea, mai există câte un lucru care le este atât de aproape de inimă încât fac si ci câte o cameră lui Fobia. Acel lucru este aşa de mic încât nu ocupă tot templul şi nu ia decât puţin timp. Închinarea, rugăciunea, slujirea, toate sunt periclitate de amonit. Aceasta se potriveşte atât bisericii întregi, cât şi persoanelor individuale. Tot ceea ce există în viaţa ta şi Dumnezeu condamnă, trebuie extirpat. Noi spunem că păcatul ne dă târcoale şi de multe ori ne biruieşte. Aceasta este din cauză că avem un idol ascuns în inimă, un idol care are o cameră unde Isus nu este Domn, un loc mlăştinos care niciodată n-a fost vindecat.

Ce sunt amoniţii? Mândria, acel element pe care îl găsim şi la căderea lumii. Dumnezeu urăşte mândria şi tot ceea ce tu sau biserica lustruieşte pe deasupra. Biserica nu a avut niciodată mai mulţi impostori ca în aceste vremuri. Tot ce vine din mândrie vine din eul, egocentrismul şi aroganţa noastră. Amoniţii aceştia sunt nişte păcate de comportament: atitudini negativiste, asprime, ură, neiertare, răutate, pizmă, ceartă, lăcomie, materialism şi pofte.

Aceşti amoniţi, păcatele care ne înconjoară vor să ne depărteze de Dumnezeu.

Pofta, potrivit lui Dumnezeu, nu este mai rea decât asprimea sau răutatea, dar pentru cei mai mulţi ea este un păcat de nebiruit. Dacă veţi învăţa să cunoaşteţi lucrurile vicioase mergând din această şcoală, aţi fi unii dintre cei mai spirituali oameni. Unii dintre cei care au fost plini de Duh sunt acum plini de gânduri murdare sau sentimente necuviincioase. Sunteţi chemaţi să luptaţi cu amoniţii şi totuşi nu simţiţi acel sentiment al biruinţei. Durerea şi tragedia însă te va ajunge din urmă şi apăsările se vor ţine lanţ.

Tragedia permiterii amonitului în templu este demonstrată plastic în viaţa marelui om a lui Dumnezeu, Moise. Când ne referim la acest exemplu, o facem prin prisma unuia dintre cei mai mari oameni ai Bibliei. Numai Dumnezeu este mai des pomenit decât Moise. Numele lui apare aproape de 200 de ori în Biblie. În Exod 3, Moise stătea pe un pământ sfânt. A văzut focul lui Dumnezeu şi a vorbit faţă în faţă cu Cel Atotputernic şi tot atunci, a fost însărcinat să elibereze poporul lui Dumnezeu. În cap. 4, Moise şi-a început misiunea. “în timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare” (Exod 4:24). Nu este o greşeală de traducere, Domnul a vrut să-l omoare pe Moise. De ce? Pentru că nu-şi tăiase copilul împrejur. Cei mai mulţi cercetători cred că Moise şi-a tăiat împrejur întâiul născut, dar Sefora, soţia madianită, a fost ofensată de obiceiul circumciziei şi a protestat când a fost vorba ca să i se facă la fel şi fiului celui tânăr. Moise, a ascultat de soţie în detrimentul poruncii lui Dumnezeu. Circumcizia era un semn al separaţiei, dar şi unul al legământului. Dumnezeu dorea să-şi împlinească legămintele pe care le-a făcut cu Avraam sute de ani în urmă. Moise a fost chemat să prezinte oamenilor legămintele şi acum el însuşi este în afara lui, datorită acestui act de neascultare. El a ascultat vocea rea şi a rupt legământul lui Dumnezeu. Cu puţină imaginaţie parcă-1 auzim pe Moise murmurând: “Era un lucru atât de mic. De ce pentru mine este altfel decât pentru alţii? Eu am văzut pe Domnul şi focul Lui. Am fost ales de Dumnezeu să salvez poporul. Totuşi, poate Dumnezeu va trece cu vederea acest act de neascultare”. Aceasta este imaginea unui om afectat, pentru că neglijase o simplă ascultare. Astfel de lucruri se întâmplă în vieţile slujitorilor lui Dumnezeu în fiecare zi. Când acea atitudine şi-a găsit locul în Moise, el a părăsit pământul sfânt.

Aceeaşi mândrie o găsim în Nadab şi Abihu, cei doi fii ai lui Aaron. Ei au mâncat şi s-au îmbătat în prezenţa Domnului, deşi erau incluşi în slujirea preoţească şi aveau îndatoriri specifice. În loc să tămâieze altarul ei au adus foc străin pe el, în deplină cunoştinţă a poruncilor lui Dumnezeu, aceşti tineri au îndrăznit să facă un experiment. “La urma urmei” - se gândeau ei - “noi suntem preoţi, suntem fii lui Aaron. Cu siguranţă Dumnezeu nu se va supăra dacă nişte oameni cu poziţia noastră vor încălca puţin poruncile Lui”. Aceştia au murit chiar atunci. Dumnezeu nu le-a trecut cu vederea păcatele şi nu ni le trece nici pe ale noastre.

Tragedia s-a repetat cu Samson. Fără îndoială că toată viaţa i s-a spus cum Dumnezeu i-a anunţat printr-un înger naşterea. El a ştiut că Dumnezeu l-a chemat şi că Duhul Sfânt este peste el. Aceasta, în loc să producă în el o teamă sfântă, a produs un spirit arogant ce l-a făcut să spună: “Eu sunt ales de Dumnezeu, sunt servitorul Lui şi a Duhului Sfânt care mă mişcă, eu sunt important pentru El. Dacă nu-mi fac datoria, nu se va întâmpla nimic”. Aţi mai auzit aşa ceva ? Cu aceeaşi îndrăzneală îşi spunea: “Dumnezeu nu este chiar aşa de intransigent încât să mă priveze de câteva libertăţi. El va înţelege slăbiciunea pe care o am pentru această filisteancă”. Călăuzit de această îndrăzneală, Samson, împreună cu Dalila, s-a jucat cu chemarea lui Dumnezeu. În această stare el încă spunea: “nimic nu se poate atinge de mine, eu sunt favoritul lui Dumnezeu”. Atunci când s-a văzut cel mai mare, duşmanii lui Dumnezeu l-au atacat, iar “campionul” lui Dumnezeu, biruit de poftă, a devenit un clovn pentru filisteni.

Dumnezeu poate să ne elibereze de acel spirit care spune: “Eu îl cunosc pe Domnul, sunt uns de Domnul, eu nu trebuie să respect nişte reguli anume”.

El nu va face nici o derogare pentru poftele tale.

Chiar dacă nu spui asta cu buzele, poate că o crezi în inimă. Aceasta este o îndrăzneală arogantă, este o mândrie care merge înaintea pieirii. Dumnezeu este dragoste şi îndelung răbdător, dar vine un timp când harul nu mai poate suporta păcatele tale. Atunci este vremea când Duhul Sfânt aduce, pentru ultima oară, chemarea la pocăinţă. Lepădaţi dar toate acestea pentru că altfel “...să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Num. 32:25).

Un predicator din Tenesse a venit la o întâlnire unde predica evanghelistul Robert Turnage. Când a început serviciul, predicatorul s-a prins cu mâinile de bancă vizibil speriat. Când l-a observat în acea încurcătură evanghelistul l-a întrebat: “Dc ce nu-L chemi pc Domnul?” Omul i-a răspuns “Nu pot”. Evanghelistul l-a întrebat: “De ce?” Atunci el i-a povestit lui Roberl întreaga istoric: “Eu sunt predicator asemenea ţie. Am păstorit şi o biserică. Am fost însă implicat într-o relaţie intimă cu o femeie, comiţând adulter. Într-o dimineaţă pe când eram în casa acelei femei, Dumnezeu mi-a spus: “dacă nu te întorci în această dimineaţă, Duhul Meu se va depărta de la tine şi nu va mai veni niciodată”. În acele momente, un porumbel a bătut la uşă iar când femeia i-a deschis am auzit din nou aceleaşi cuvinte, adăugând: “tu ţi-ai pierdut orice şansă pentru totdeauna” El a fost ca o mlaştină care n-a putut fl vindecată. Sutlă vântul Lui prin toate ungherele vieţii tale? Mai există ceva nepotrivit în viaţa ta? Atunci trebuie să le laşi deoparte. Când suflă vântul, apăsările şi păcatele sunt vânturate. Nu există decât două posibilităţi: ori îl vei lăsa să dezvăluie tot ce este rău, ori răul te va secătui.