Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,07 Mb.
səhifə27/33
tarix01.08.2018
ölçüsü2,07 Mb.
#65178
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   33

O spusese, deci. Chelarul şi-a ascuns faţa în palme, pe care le mişca cu greu pentru că erau legate în lanţuri. Bernardo a pornit interogatoriul.

— Cine eşti tu ? a întrebat.

— Remigio din Varagine. M-am născut acum cincizeci şi doi de ani şi am intrat, de copilandru, în mănăstirea de mino-riţi de la Varagine.

— Şi cum se face că te afli azi în mănăstirea ordinului Sfîntului Benedict ?

— Cu ani în urmă, cînd pontiful a dat bula Sancta Romana, cum mă temeam să nu fiu contagiat de erezia aşa-numiţilor frăţiori călugăraşi... deşi nu aderasem niciodată la ideile lor, m-am gîndit că este mai cu trebuinţă inimii mele păcătoase să fug de o ambianţă plină de ispite şi mi s-a îngăduit să fiu primit printre călugării acestei abaţii, în care de mai bine de opt ani slujesc şi sînt chelar.

— Ai fugit de ispitele ereziei, l-a maimuţărit Bernardo, mai bine zis ai fugit de ancheta celui care era pus să descopere erezia şi să stîrpească din rădăcină buruiana cea rea, şi bunii călugări de la Cluny au crezut că îndeplinesc un act de caritate Primind pe unul ca tine. Dar nu ajunge să schimbi rasa ca să-ţi ştergi din inimă ruşinea depravării eretice, şi pentru aceasta ne aflăm noi aici, ca să investigăm ce cloceşte în ascunzişurile inimii tale nepocăite şi ce ai făcut tu înainte de-a fi ajuns în acest sfînt loc.

369

— Inima mea este nevinovată, şi nu ştiu ce înţelegeţi domnia voastră cînd vorbiţi de depravarea eretică, a spus cu băgare de seamă Remigio.



— îl vedeţi? a exclamat Bernardo, întorcîndu-se spre ceilalţi judecători. Toţi ăştia sînt la fel! Cînd unul dintre ei este arestat, vine în faţa judecăţii ca şi cum conştiinţa sa ar fi curată şi fără vină. Şi nu ştiu că acesta este semnul cel mai clar al păcatului lor, pentru că cel drept vine neliniştit la proces! întrebaţi-l dacă ştie cauza pentru care am poruncit arestarea lui. O ştii, Remigio ?

— Signore, a răspuns chelarul, aş fi mai fericit s-o aud din gura domniei voastre.

Am fost mirat, pentru că mi se părea că Remigio răspundea la întrebările rituale cu vorbe tot atît de rituale, ca şi cum ar fi cunoscut foarte bine regulile instruirii şi vicleşugurile lor şi ar fi fost instruit din vreme să înfrunte o asemenea situaţie.

— Iată, exclama în vremea asta Bernardo, răspunsul tipic al ereticului nepocăit! Umblă pe poteci de vulpe şi este foarte greu să-i prinzi in fallo, deoarece comunitatea lor le îngăduie dreptul de a minţi pentru a se feri de cuvenita pedeapsă. Ei recurg la răspunsuri întortocheate, încercînd să-l păcălească pe inchizitor, care şi aşa trebuie să rabde atingerea cu o lume atît de dezgustătoare. Deci, fra Remigio, tu n-ai avut niciodată de-a face cu aşa-zişii frăţiori sau fraţi ai vieţii sărace sau beghini ?

— Eu am trăit viaţa fraţilor minoriţi, tot timpul cît s-a purtat discuţia despre sărăcie, dar nu am făcut niciodată parte din secta beghinilor.

— Vedeţi ? a spus Bernardo. Neagă că a fost beghin pentru că beghinii, deşi au luat parte la erezia călugăraşilor, îi con­sideră pe aceştia din urmă o ramură uscată a ordinului franciscan şi se socotesc mai curaţi şi mai desăvîrşiţi decît ei. Dar multe dintre purtările unora sînt aidoma cu cele ale altora. Poţi nega, Remigio, de a fi fost văzut în biserică ghemuit şi cu faţa întoarsă spre perete, sau prosternat cu capul ascuns în glugă, în loc să fi îngenuncheat cu mîinile împreunate ca toţi ceilalţi oameni ?

— Şi în ordinul benedictin oamenii se prosternează la pămînt, în momentele cuvenite...

— Eu nu te întreb ce ai făcut în momentele cuvenite, ci in cele necuvenite ! Deci nu negi să fi fost într-o postură sau alta, tipice pentru beghini! Dar tu nu eşti beghin, ai spus-o— Atunci spune-mi în ce crezi ?

— Signore, cred în tot ceea ce crede un bun creştin...

370
— Ce sfînt răspuns ! Şi în ce crede, mă rog, un bun creştin ?

— In ceea ce ne învaţă Sfînta Biserică.

— Dar care Sfîntă Biserică? Aceea pe care o socotesc aşa credincioşii care-şi spun perfecţi, pseudoapostoliî, frăţiorii eretici, sau Biserica pe care ei o asemuiesc cu tîrfa din Babilon, şi în care noi toţi, în schimb, credem cu tărie ?

— Signore, a spus zăpăcit chelarul, spuneţi-mi domnia voastră care credeţi că este adevărata Biserică...

— Eu cred că este Biserica Romană, una, sfîntă şi aposto­lică, condusă de papă şi de episcopii săi.

— Aşa cred şi eu, a spus chelarul.

— Admirabilă viclenie! a strigat inchizitorul. Admirabilă ascuţime de minte, îţi zic! L-aţi auzit: el vrea să se înţeleagă că el crede că eu cred în această Biserică, şi fuge de datoria de a spune în ce crede el! Dar cunoaştem foarte bine aceste vicleşuguri! Să ne întoarcem la ce trebuie. Tu crezi că sfintele taine au fost date de Dumnezeu, că pentru a face o dreaptă pocăinţă trebuie să te mărturiseşti slujitorilor lui Dumnezeu, că Biserica Romană are puterea să lege şi să dezlege pe acest pămînt ceea ce a fost legat şi dezlegat în cer ?

— Oare n-ar trebui să cred aşa ceva ?

— Nu te întreb ce-ar trebui să crezi, ci ce crezi ?

— Eu cred în tot ceea ce domnia voastră şi alţii, buni învăţaţi, îmi porunciţi să cred, a spus chelarul înspăimîntat.

— Ah, dar învăţaţii cei buni de care pomeneşti nu sînt oare cei care conduc secta ta ? Asta voiai să spui cînd pomeneai de învăţaţii cei buni ? Şi la aceşti mincinoşi perverşi care se socotesc singurii urmaşi ai apostolilor te gîndeşti ca să recunoşti momentele tale de credinţă? Tu insinuezi că dacă eu cred în ceea ce cred ei, atunci mă vei crede, altfel îi vei crede pe ei ?

— N-ara spus asta, signore, s-a bîlbîit chelarul, ci domnia voastră mă face s^o spun. Eu vă cred pe domnia voastră, dacă mă învăţaţi ceea ce e bine.

— Oh, ce neobrăzare! a strigat Bernardo, bătînd cu pumnul în masă. Repeţi pe dinafară, cu o strîmbă hotărîre, formularul care se învaţă în secta ta. Tu îmi spui că mă vei crede numai dacă voi predica ceea ce secta ta socoteşte că e bine Aşa au răspuns întotdeauna pseudoapostolii, şi aşa răs­punzi şi tu acum, poate fără să-ţi dai seama, pentru că recu-n°sc pe buzele tale frazele pe care într-o vreme le-ai învăţat Ca să înşeli inchizitorii. Şi în felul acesta te faci vinovat cu Propriile tale cuvinte şi eu aş cădea în cursa ta numai dacă nu aŞ avea o îndelungată experienţă de inchizitor... Dar să ne

371

întoarcem la adevărata problemă, om pervers ce eşti. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre Gherardo Segalelli din Parraa?



— Am auzit vorbindu-se de el, a spus chelarul pălind, dacă se mai putea cumva vorbi despre paloare la faţa aceea răvăşită.

— Ai auzit vorbindu-se de fra Dolcino din Novară ?

— Am auzit vorbindu-se.

— L-ai văzut vreodată în carne şi oase, ai stat de vorbă cu el?

Chelarul a rămas cîteva clipe în tăcere, ca să cîntărească în ce măsură ar fi fost în folosul lui să spună o parte din adevăr. Apoi s-a hotărît, şi cu un fir de glas:

— L-am auzit şi am vorbit cu el.

— Mai tare! a strigat Bernardo, pentru că în sfîrşit se poate auzi o vorbă adevărată ieşită de pe buzele tale ! Cînd ai vorbit cu el ?

— Signore, a spus chelarul, eram călugăr într-o mănăstire navareză cînd oamenii lui Dolcino s-au adunat de prin părţile acelea şi au trecut pe lîngă mănăstirea mea, şi la început nu se ştia bine ce era cu ei...

— Minţi! Cum putea un franciscan din Varagine să fie într-o mănăstire navareză? Tu nu erai într-o mănăstire, tu făceai deja parte dintr-o bandă a călugăraşilor, care străbă­teau locurile acelea, trăind din cerşetorie, şi te-ai unit cu dolcinienii!

— Cum puteţi afirma aşa ceva, signore ? a spus chelarul, tremurînd.

— Am să-ţi zic cum pot, sau cum e de datoria mea să afirm, a spus Bernardo, şi a poruncit să fie adus Salvatore.

Vederea nefericitului, care desigur îşi petrecuse noaptea într-un interogatoriu la care nu mai luase parte nimeni, şi făcut cu asprime, mi-a trezit mila. Figura lui Salvatore, am mai spus-o, era de obicei oribilă. Dar în dimineaţa aceea părea şi mai asemănătoare cu cea a unui animal. Nu vădea semne de violenţă, dar felul cum corpul lui se mişca în lanţuri, cu membrele îndepărtate, aproape neputînd să se mişte, tîrît de arcaşi ca o maimuţă legată de funie, arăta foarte bine modul în care trebuie să se fi desfăşurat interogatoriul la care fusese supus.

— Bernardo l-a torturat..., i-am şoptit lui Guglielmo.

— Pentru nimic în lume, a răspuns Guglielmo. Un inchi­zitor nu torturează niciodată. Grija pentru trupul celui învinuit este încredinţată braţului secular.

— Dar e acelaşi lucru ! am spus.

372


— Cîtuşi de puţin. Nu e pentru inchizitor, care are mîinile nepătate, şi nu e pentru cel aflat în mîna Inchiziţiei care, cînd vine inchizitorul, găseşte în el un sprijin neaşteptat, o mîn-gîiere pentru suferinţele lui, şi îşi deschide inima în faţa lui.

L-am privit pe maestrul meu :

— Vă ţineţi de glume, i-am spus speriat.

— Astea-ţi par lucruri de glumă ? mi-a răspuns Guglielmo. Bernardo îl interoga acum pe Salvatore, şi chinul meu nu

constă în a transcrie vorbele trunchiate şi, dacă asta ar mai fi fost cu putinţă, şi mai babelice, cu care omul acela zdrobit acum, redus la starea unui babuin, răspundea, greu înţeles de toţi, ajutat de Bernardo care-i punea întrebările în aşa fel încît să nu poată răspunde altfel decît prin da şi nu, neputînd să mai spună nici o minciună. Şi ceea ce a spus Salvatore cititorul meu poate foarte bine să-şi închipuie. A povestit sau a încuviinţat ce povestise în timpul nopţii, o parte din po­vestea aceea pe care o reconstituisem şi eu mai înainte: hoinărerile sale ca frăţior, ciobănaş şi pseudoapostol; şi cum pe timpul lui fra Dolcino îl întîlnise pe Remigio printre dolcinieni, şi cum scăpase împreună cu el după bătălia de la muntele Rebello, apărînd după multe aventuri în mănăstirea din Casale. în plus, a adăugat că ereziarhul Dolcino, aproape de înfrîngere şi de captură, îi încredinţase lui Remigio nişte scrisori, de dus nu se ştie unde şi cui. Şi Remigio purtase tot timpul acele scrisori cu el, fără să cuteze să le înmîneze, şi că la sosirea lui în abaţie, temător să le mai ţină la el, dar nevoind să le distrugă, le încredinţase bibliotecarului, da, chiar lui Malachia, ca să le ascundă pe undeva prin tainiţele Edificiului.

In timp ce Salvatore vorbea, chelarul îl privea cu ură, şi la un anumit moment n-a putut să se abţină şi să nu strige:

— Şarpe, maimuţă puturoasă, ţi-am fost tată, prieten, scut, aşa mă răsplăteşti ?

Salvatore l-a privit pe susţinătorul lui, avînd acum nevoie să fie şi el susţinut, şi a răspuns cu greu:

— Signor Remigio, dacă puteam, îţi ţineam partea. Şi-mi era dilectissimo. Dar tu îi ştii pe cei de la puşcărie. Qui non habet caballum vadat cum pede...

— Smintitule, i-a mai strigat Remigio. Nădăjduieşti să scapi ? Nu ştii că ai să mori ca un eretic şi tu ? Spune că ai vorbit sub tortură, spune că ai născocit totul!

— Ce ştiu eu, signore, ce nume poartă aceste batjocuri... Paterine, gazzeze, leoniste, arnaldiste, speroniste, circum-cişi... Eu nu sînt homo literatus, păcătuisem sine maliţia şi

373


signor Bernardo magnificentissimul ştie, şi nădăjduiesc în inteligentia sa in nomine patre et filio et spiritis sanctis...

— Vom fi îngăduitori atît cît ne îngăduie sarcina ce ne-a fost încredinţată, a spus inchizitorul, şi vom preţui cu o părintească mărinimie bunăvoinţa cu care ne-ai deschis inima ta. Du-te, du-te să cugeti în chilia ta şi nădăjduieşte în îndu­rarea lui Dumnezeu. Acum avem de dezbătut o problemă din cu totul alt moment. Deci Remigio, tu duceai cu tine nişte scrisori ale lui Dolcino şi le-ai dat confratelui tău care are grijă de bibliotecă...

— Nu e adevărat, nu e adevărat! a strigat chelarul, ca şi cum apărarea aceea ar mai fi putut avea vreo putere. Şi, pe drept, Bernardo l-a oprit:

— Dar nu de la tine aşteptam o dezminţire, ci de la Malachia din Hildesheim.

L-a chemat pe bibliotecar şi nu era printre cei de faţă. Eu ştiam că stătea în scriptorium, sau în jurul spitalului, umblînd după Bencio sau după carte. S-au dus să-l caute, şi cînd a apărut, tulburat şi încercînd să nu privească în faţă pe nimeni, Guglielmo a şoptit cu neplăcere :

— Şi acum Bencio o să facă ce-o vrea.

Dar se înşela pentru că am văzut chipul lui Bencio răsărind printre alţi călugări care se grămădeau la uşile sălii ca să urmărească interogatoriul. I l-am arătat lui Guglielmo. M-am gîndit atunci că dorinţa de a afla ce se întîmpla acolo era mai mare decît curiozitatea pentru carte. Am aflat după aceea că, în momentul acela, el încheiase deja un tîrg neruşinat.

Malachia a apărut deci în faţa judecătorilor, fără să-şi încrucişeze privirea cu cea a chelarului.

— Malachia, a spus Bernardo, azi-dimineaţă, după mărtu­risirea făcută în timpul nopţii de către Salvatore, te-am întrebat dacă ai primit de la învinuitul aici de faţă nişte scrisori...

— Malachia, a zbierat chelarul, mai adineauri mi-ai jurat că n-ai să faci nimic împotriva mea!

Malachia abia se întoarse către împricinat, spre care stătea cu spatele, şi a spus cu voce foarte scăzută, încît aproape că nici nu l-am auzit:

— N-am jurat strîmb. Dacă puteam face ceva împotriva ta, aş fi făcut-o pînă acum. Scrisorile au fost încredinţate lui signor Bernardo azi-dimineaţă, înainte ca tu să-l fi omorît pe Severino.

— Dar tu ştii, tu trebuie să ştii că nu eu l-am omorît pe Severino ! Tu ştii asta fiindcă tu erai deja acolo!

374


— Eu ? a întrebat Malachia. Eu am intrat acolo după ce te-au descoperit.

— Şi chiar aşa, l-a întrerupt Bernardo, ce căutai tu la Severino, Remigio ?

Chelarul s-a întors să-l privească pe Guglielmo cu ochi pierduţi, apoi s-a uitat la Malachia, apoi iar la Bernardo.

— Dar eu, eu l-am auzit azi-dimineaţă pe fratele Guglielmo, aici de faţă, spunîndu-i lui Severino să aibă grijă de nişte hîrtii... şi eu, de ieri noapte, după ce l-aţi luat pe Salvatore, credeam că e vorba de hîrtiile acelea...

— Atunci ştii ceva despre acele scrisori! a exclamat victorios Bernardo. Chelarul era acum prins în capcană. Se afla între două încurcături din strînsoarea cărora trebuia să iasă repede: să scape de acuzaţia de erezie şi să îndepărteze de la sine învinuirea de crimă. S-a hotărît, pare-se, să înfrunte cea de a doua învinuire, din instinct, pentru că acum se purta la întîmplare, fără să judece prea mult:

— Voi vorbi despre scrisori mai tîrziu... mă voi dezvino­văţi... am să spun cum de erau la mine... Dar lăsaţi-mă să vă lămuresc ce s-a întîmplat azi-dimineaţă. Eu credeam că de­spre scrisorile acelea fusese vorba, cînd am văzut că Salvatore a căzut în mîinile lui signor Bernardo, de ani de zile amintirea acelor scrisori îmi chinuie sufletul... Atunci, cînd i-am auzit pe Guglielmo şi pe Severino vorbind despre nişte hîrtii... nu ştiu, cuprins de spaimă, m-am gîndit că Malachia a vrut să scape de ele şi i le-o fi dat lui Severino... uşa era deschisă şi Severino era deja mort, m-am apucat să scotocesc prin lucrurile lui ca să caut scrisorile... mi-era teamă numai că...

Guglielmo mi-a şoptit la ureche :

— Vai de capul lui de prost, speriat de o primejdie s-a aruncat cu capul în jos în alta...

— Să zicem că tu spui aproape - zic aproape - adevărul, s-a amestecat Bernardo. Tu te gîndeai că Severino avea scri­sorile şi le-ai căutat la el. Şi de ce te-ai gîndit că le avea la el ? Şi de ce i-ai omorît înainte pe ceilalţi confraţi ? Poate că gîndeai că scrisorile acelea umblau de multă vreme din mînă în mînă ? Poate că se obişnuieşte în această abaţie să se vîneze relicvele ereticilor arşi ?

L-am văzut pe Abate tresărind. Nu era nimic mai viclean decît învinuirea de a strînge relicve de la eretici. Şi Bernardo era foarte priceput să amestece fărădelegile "u erezia şi cu tot ce privea viaţa abaţiei. Am fost întrerupt din gmdurile mele de chelarul care striga că el nu avea nici o legătură cu celelalte fărădelegi. Bernardo l-a liniştit, indulgent, pentru moment

375

nu aceea era problema despre care se discuta, el era interogat pentru crima de erezie, şi să nu încerce (şi aici glasul lui a devenit aspru) să abată atenţia de la faptele lui eretice, vorbind despre Severino şi încercînd să-l lase descoperit pe Malachia. Să se întoarcă, deci, la scrisori.



— Malachia din Hildesheim, a spus întorcîndu-se spre martor, dumneata nu eşti aici ca împricinat. Azi-dimineaţă ai răspuns la întrebările mele şi la cererea mea fără să încerci să ascunzi nimic. Acum vei repeta aici ceea ce mi-ai spus azi-di­mineaţă şi nu vei avea a te teme de nimic.

— Repet ceea ce am spus azi-dimineaţă, a spus Malachia. Puţin timp după ce am venit aici sus, Remigio a început să se ocupe de bucătării, şi am avut legături nenumărate din motive de slujbă... Eu, ca bibliotecar, am sarcina de a închide noaptea peste tot în Edificiu, şi deci şi la bucătării... şi nu am de ce să ascund că am ajuns prieteni ca fraţii, şi nu am avut nici un motiv să-l bănuiesc de ceva pe omul acesta. Şi el mi-a povestit că avea la el unele documente secrete, încredinţate în taină, care nu trebuiau să cadă în mîinile profane şi pe care nu cuteza să le ţină la el. Cum eu aveam în grijă singurul loc din mănăstire neîngăduit nimănui altcuiva, mi-a cerut să păstrez acele hîrtii departe de orice ochi curios, şi eu am consimţit, nebănuind că documentele erau de natură eretică, şi nici măcar nu le-am citit... punîndu-le... punîndu-le în cel mai ferit ascunziş al bibliotecii, şi de atunci am uitat de faptul acela, pînă cînd azi-dimineaţă signor inchizitorul mi-a amintit de ele, şi atunci m-am dus să le caut şi i le-am dat...

Abatele a luat cuvîntul, încruntat:

— De ce nu m-ai informat de înţelegerea aceasta a ta cu chelarul ? Biblioteca nu este menită să păstreze lucrurile personale ale călugărilor.

Abatele arătase limpede că abaţia nu avea nimic de-a face cu treaba aceea.

— Signore, a răspuns încurcat Malachia, lucrul mi se pă­ruse de prea mică însemnătate.

— Desigur, desigur, a spus Bernardo pe un ton prietenos, avem cu toţii convingerea că bibliotecarul s-a purtat cu bună-credinţă, şi sinceritatea cu care a colaborat cu acest tribunal stă mărturie. O rog frăţeşte pe magnificenţa voastră să nu-l împovăraţi de acea străveche nebăgare de seamă. Noi îl credem pe Malachia. Şi îi cerem doar să întărească acum, sub jurămînt, dacă hîrtiile pe care i le arăt acum sînt acelea despre care azi-dimineaţă mi-a spus că sînt cele pe care Remigio din Varagine i le-a dat, cu ani în urmă, după sosirea lui la abatie.

376


Arăta două pergamente pe care le scosese dintre foile puse pe masă. Malachia le-a privit şi a spus cu voce hotărîtă:

— Jur pe Dumnezeu, tatăl atotputernic, pe Preasfînta Fecioară Măria şi pe toţi sfinţii că aşa e şi aşa a fost.

— îmi ajunge, a spus Bernardo. Poţi pleca, Malachia din Hildesheim.

In timp ce Malachia ieşea cu capul în jos, cu puţin înainte de a ajunge la uşă, s-a auzit o voce ridicîndu-se din grupul de curioşi îngrămădiţi în fundul sălii:

— Tu îi ascundeai scrisorile şi el îţi arăta curul novicilor în bucătărie.

Au izbucnit cîteva hohote de rîs, Malachia a ieşit iute, îmbrîncind în stînga şi-n dreapta, eu aş fi jurat că vocea era cea a lui Aymaro, dar fraza fusese strigată în falset. Abatele, vînăt la faţă, a urlat să se facă tăcere şi i-a ameninţat cu pedepse cumplite pe toţi, poruncind călugărilor să golească sala. Bernardo surîdea neruşinat, cardinalul Bertrando, dintr-o latură a sălii, se apleca la urechea lui Jean d' Anneaux şi îi spunea ceva, la care celălalt răspundea acoperindu-şi gura cu mîna şi aplecîndu-şi capul de parcă ar fi tuşit.

Guglielmo mi-a spus:

— Chelarul nu era numai un păcătos cu trupul doar pentru sine, ci mai făcea şi pe codoşul. Dar asta nu-l interesează cîtuşi de puţin pe Bernardo, decît în măsura în care-l pune în încurcătură pe Abbone, mijlocitor imperial...

A fost întrerupt chiar de Bernardo, care acum i se adresa lui:

— M-ar interesa, apoi, să aflu de la dumneata, frate Guglielmo, despre ce hîrtii vorbeaţi azi-dimineaţă cu Severino, cînd chelarul v-a auzit şi a socotit greşit.

Guglielmo i-a primit privirea:

— Chiar că a socotit greşit. Vorbeam despre o copie a tra­tatului de hidrofobia cîinelui de Ayyub al Ruhawi, admirabilă carte de teorie pe care domnia ta o cunoşti, desigur, după faimă, şi care adesea vă va fi fost de mare trebuinţă... Hidrofobia, spune Ayyub, se recunoaşte prin douăzeci şi cinci de semne neîndoielnice...

Bernardo, care aparţinea ordinului numit domini canes, n-a socotit potrivit să ţină piept unui nou atac.

— Era vorba, deci, de lucruri străine de cazul în discuţie, a spus repede. Şi a urmat instruirea: Să ne întoarcem la tine, frate minorit Remigio, mult mai primejdios decît un cîine hidrofob. Dacă fratele Guglielmo ar fi acordat mai multă atenţie balelor eretice decît celor de cîine, poate că ar fi

377

descoperit şi el acel şarpe care-şi făcea cuib în abaţie. Să ne întoarcem la acele scrisori. Acum ştiu sigur că au fost în mîinile tale şi că te îngrijeai să le ascunzi ca şi cum ar fi un lucru foarte veninos, şi că ai ucis chiar... a oprit cu un singur gest o încercare de negare... şi despre crimă vom vorbi mai pe urmă... că ai ucis, spuneam, pentru că nu le mai aveai. Acum recunoşti că aceste hîrtii sînt ale tale ?



Chelarul n-a răspuns, dar tăcerea sa era destul de grăi­toare. Din care pricină Bernardo a urmat:

— Şi ce sînt aceste hîrtii ? Sînt două pagini aşternute de mîna ereziarhului Dolcino, cu două zile înainte de a fi prins, şi pe care le încredinţa unui acolit al său, ca să le dea altor sectanţi de-ai lui încă răspîndiţi prin Italia. Aş putea să vă citesc tot ce se spune în ele, şi cum Dolcino, temîndu-se de moartea lui apropiată, încredinţa un mesaj de nădejde - le-o spunea el confraţilor lui — în diavol! El îi mîngîie anunţîndu-i că, oricît nu se potrivesc datele date de el cu cele din scrisorile dinainte, în care făgăduise pentru anul 1305 distrugerea totală a tuturor preoţilor din ordinul împăratului Frederic, totuşi distrugerea acestora nu va fi departe. Ereziarhul minţea încă o dată, pentru că au trecut douăzeci şi cinci de ani şi nici una dintre blestematele lui preziceri nu s-a ade­verit. Dar nu despre caraghioasa îngîmfare a acestor preziceri trebuie să discutăm, ci de faptul că Remigio a fost purtătorul lor. Mai poţi să negi, călugăr eretic şi nepocăit, că ai avut legături şi coabitare cu secta pseudoapostolilor ?

Chelarul n-a mai putut acum să nege.

— Signore, a spus, tinereţea mea a fost plină de greşeli dintre cele mai nenorocite. Cînd am auzit de predica lui Dolcino, înşelat cum eram de greşelile fraţilor întru viaţă săracă, am crezut în cuvintele lui şi m-am unit cu banda lui. Da, e adevărat, am fost cu ei în regiunea bresciană şi în cea bergamască, am fost cu ei la Como şi la Valsesia, m-am refugiat cu ei la Părete Calva şi în valea Rassa, şi în sfîrşit pe muntele Rebello. Dar n-am luat parte la nici o ticăloşie, şi cînd ei au făptuit jafuri şi violenţe, eu purtam încă în mine spiritul de blîndeţe care era al fiilor lui Francisc, şi chiar pe muntele Rebello i-am spus lui Dolcino că nu mă mai simţeam în stare să iau parte la lupta lor, şi el mi-a dat voie să plec pentru că, a spus, nu vrea oameni fricoşi cu el, şi mi-a cerut doar să-i duc scrisorile acelea la Bologna...

— Cui ? a întrebat cardinalul Bertrando.

— Unor sectanţi de-ai lui, al căror nume mi se pare că mi le amintesc, şi de cum mi le amintesc vi le spun, s-a grăbit să-l asigure Remigio.

378

Şi a rostit numele unora pe care cardinalul Bertrando a arătat a-i cunoaşte, pentru că a zîmbit cu aer de mulţumire, făcînd un semn de înţelegere lui Bernardo.



— Foarte bine, a spus Bernardo, şi a luat notă de numele acelea. Apoi l-a întrebat pe Remigio : Şi acum cum de ni-i spui pe prietenii tăi ?

— Nu sînt prietenii mei, signore, dovadă că nu le-am dat niciodată scrisorile acelea. Ba chiar am făcut mai mult, şi v-o spun acum după ce am încercat s-o uit cîţiva ani: ca să pot părăsi locul acela fără să fiu prins de armata episcopului din Vercelli, care aştepta jos, în cîmpie, am izbutit să intru în legătură cu unii dintre ei, şi în schimbul unei hîrtii de liberă trecere, le-am arătat nişte locuri unde să poată asalta fortificaţiile lui Dolcino, din care pricină o parte din izbînda forţelor Bisericii s-a datorat şi colaborării mele...


Yüklə 2,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin