Studiul elaborat de echipa din Romania pentru proiectul Securitatea Frontierelor si Stabilitatea Regionala

Capitolul III

Conlucrarea regională în cadrul euroregiunilor Prutul de Sus şi Dunărea de Jos.

Intensificarea globalizării economiei mondiale constituie o trăsătură fundamentală a începutului de mileniu ce se caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre economiile naţionale, precum şi amplificarea legăturilor dintre acestea, sub diferite forme. Una din aceste forme este reprezentată de conlucrarea în cadrul diferitelor euroregiuni.
În vederea întăririi cooperării dintre România, Republica Moldova şi Ucraina au fost create euroregiunile “Prutul de Sus” (înfiinţată la 22 septembrie 2000) şi “Dunărea de Jos” (14 august 1998). Conceptul nu numai că nu este nou, dar nu se aplică exclusiv la regiunea acestor trei ţări, aceeaşi manieră de colaborare fiind îmbrăţişată între România şi vecinii săi de vest sau sud.
Cooperarea în cadrul euroregiunii “Prutul de Sus”, ai cărei membri sunt judeţele Bălţi şi Edineţ din Republica Moldova, Botoşani şi Suceava din România şi Regiunea Cernăuţi din Ucraina, este axată în prezent pe realizarea unor proiecte şi programe concrete pe linia simplificării procedurilor de trecere a frontierei de stat şi a controlului vamal pentru cetăţenii şi agenţii economici care activează pe teritoriul euroregiunii.

De asemenea, în cadrul euroregiunii se abordează teme ce ţin de deschiderea unor noi puncte de trecere a frontierei şi modernizarea celor existente, extinderea legăturilor istorice, culturale şi ştiinţifice, organizarea de schimburi de experienţă şi elaborarea mecanismelor de aliniere a bazei normativ-juridice a celor trei state la cerinţele europene în domeniile politicii regionale, autoadministrării locale şi colaborării interregionale.

Euroregiunea “Dunărea de Jos”, în a cărei activităţi sunt implicate judeţele Galaţi, Brăila şi Tulcea din România, judeţul Cahul din Republica Moldova şi Regiunea Odessa din Ucraina este de asemenea îndreptată spre realizarea unor proiecte comune între cele trei state partenere, în acest sens desfăşurînd în cursul anului trecut festivalul Internaţional de Folclor pentru copii, sesiuni de comunicări ştiinţifice în domeniul arheologiei, olimpiade şcolare, expoziţii, tabere de vară, întruniri mixte de experţi, proiecte de cooperare în domeniul ecologic, etc.
Activitatea euroregiunilor pînă în prezent s-a centrat pe crearea unui cadru comun în vederea realizării unui calendar de întîlniri trilaterale, pentru informare şi documentare, pe probleme de interes comun, inclusiv la nivel înalt, consultării şi coordonării în domeniul protecţiei mediului, facilitării micului trafic între zonele adiacente, inclusiv prin amenajarea de noi puncte internaţionale de trecere a frontierei, iniţierii unor demersuri comune pe lîngă organizaţii economico-financiare internaţionale pentru asigurarea unei finanţări pentru proiecte de interes comun, convenite în cadru tripartit, colaborării şi elaborării unui plan de măsuri în vederea combaterii crimei organizate, terorismului, traficului ilegal de armament şi substanţelor interzise, migraţiei ilegale şi trecerii ilicite a frontierelor.

Gîndite ca un spaţiu al unor iniţiative şi proiecte comune care să răspundă unor doleanţe şi deziderate regionale la care mai mult de o singură ţară îşi poate aduce contribuţia, euroregiunile au rolul de a impulsiona cooperarea între diferitele paliere ale societăţii dintr-o ţară sau alta. Oglindă a stadiului de cooperare naţională între state, în cadrul euroregiunilor se abordează o paletă largă de proiecte, gîndite de aşa manieră încît să pună în valoare punctele forte ale fiecărui stat participant dar şi să deprindă participanţii cu valorile, avantajele şi răspunderea în cazul unor proiecte comune. Probabil din considerente ce ţin de eterogenitatea tematicii acestor proiecte, este de sesizat că actualul stadiu al acestora este insuficient cunoscut opiniei publice. Mai important ni se pare faptul că, în realizarea studiului, am sesizat o sumara cunoaştere a tematicii şi stadiului proiectelor în derulare de către autorităţile centrale competente să contribuie la impulsionarea acestora. Dat fiind că studiul nu şi-a propus să aprofundeze acest aspect, aceste observaţii au menirea mai degrabă să atragă atenţia asupra promovării – acolo unde este cazul – a proiectelor, pentru cunoaşterea lor corespunzătoare dar şi asupra necesităţii tratării neîntîrziate a posibilelor probleme în cooperarea dintre ţări, astfel încît euroregiunile să devină cu adevărat funcţionale.

Deşi ne dorim ca regiunea să se caracterizeze printr-un spirit de colaborare şi schimb de idei cu privire la progresul în comun, regiunea se confruntă, din păcate, cu probleme dintre cele mai serioase. Fenomene ca traficul de arme şi droguri, traficul de maşini şi fiinţe umane sunt foarte des întîlnite în regiunea căreia îi aparţin România, Republica Moldova şi Ucraina.
Conflictele regionale au creat un mediu foarte atractiv şi profitabil pentru diverse activităţi criminale.
În ultimii zece ani a sporit considerabil traficul de arme şi droguri.
Războaiele şi conflictele desfăşurate pe teritoriul ex-iugoslav şi al fostelor republici sovietice au creat o cerere imensă de arme. În strînsă corelare cu traficul de arme s-a dezvoltat traficul de droguri. Achiziţionarea de arme s-a realizat în multe cazuri fie cu fonduri obţinute în urma vînzărilor de droguri, fie prin schimb direct de tip “troc” între traficanţii de arme şi cei de droguri. Embargoul asupra comerţului cu arme impus statelor din zonele de conflict şi-a dovedit încă o dată ineficienţa. Rezultatul a fost creşterea preţului armelor şi obţinerea de profituri uriaşe de pe urma comercializării lor, constatate atît la nivelul sud-estului Europei, cît şi în afara regiunii. Rapoartele Poliţiei de Frontieră Române indică faptul că pe linia traficului ilegal cu armament şi muniţie, în anul 2001, au fost descoperite 41 de arme şi 17.612 de cartuşe, faţă de 38 de arme şi 48.937 de catuşe în aceeaşi perioadă a anului trecut, cetăţenii implicaţi în această activitate ilegală provenind din Federaţia Rusă, Republica Moldova, Germania, Suedia, Ucraina, Italia, Franţa şi România.
În ce priveşte traficul ilegal de droguri, în 2001, a fost descoperită o cantitate de 8.656,486 kg de stupefiante precum şi 95.000 de pastile anabolizante şi 400 de flacoane de morfină, faţă de 21,340 kg în întreg anul precedent, cetăţenii implicaţi în această activitate ilegală provenind în principal din Grecia, Republica Moldova, Turcia, Italia, Ucraina, Cehia şi România.
De asemenea, traficul de autoturisme furate a cunoscut o creştere însemnată faţă de anul 2000, cînd au fost reţinute numai 11 autoturisme suspecte de a fi fost furate faţă de 97 cît s-a înregistrat în 2001, persoanele implicate provenind din Republica Moldova, Ucraina, Turcia, Italia, Slovacia şi Germania.
Au luat amploare traficul ilegal de fiinţe umane şi migraţia ilegală.
În anul 2001, pe linia traficului de fiinţe umane au fost depistate 463 de persoane din care 116 proxeneţi, 269 de femei traficate şi 78 de călăuze. Femeile ce urmau să fie scoase fraudulos din România pentru a fi duse ilegal în alte ţări în vederea practicării prostituţiei erau din Republica Moldova (51,6%), România (36 %) şi Ucraina (12,2%).
Ucraina, România şi Moldova sunt atît ţări sursă cît şi de tranzit pentru grupurile de femei traficate în scopul exploatării sexuale către spaţiul fostei Iugoslavii, Albania, Grecia, Cipru, Italia, Olanda şi alte state membre UE. În România, judeţele limitrofe graniţelor cu Moldova şi Ucraina, care de altfel sunt printre cele mai sărace din ţară, sunt principalele „judeţe sursă” pentru prostituţie în afara graniţelor.

Pot fi identificate două situaţii:

Femeile părăsesc ţara, fiind pe deplin conştiente de „serviciile” pe care le vor presta la destinaţie. Ele negociază în prealabil cu racolatorii condiţiile, inclusiv cele financiare;

Femeile/fetele minore semnează contracte aparent legale, avînd ca obiect ocupaţii ca: baby-sitter, asistente medicale, însoţitoare bătrîni, dansatoare, chelneriţe etc.;

Cazurile aflate în evidenţa poliţiei permit identificarea următoarelor situaţii după ce se ajunge la destinaţie:

acestea lucrează într-o ţară a Uniunii Europene, unde prostituţia este legalizată, primind chiar şi drept de muncă;

acestea sunt oprite într-o zonă de conflict (Kosovo, Bosnia şi Herţegovina, FRI a Macedoniei) sau în ţări ale Uniunii Europene, Turcia sau Cipru, paşapoartele le confiscate sunt de către infractori şi sunt obligate să se prostitueze, în condiţii de sclavie sexuală.

Din punct de vedere legal, femeile din prima categorie sunt prostituate, iar cele din categoria 2 sunt victime, independent de situaţia lor în ţara de destinaţie finală.

Din punct de vedere umanitar, amîndouă categoriile sunt victime.
Autorităţile române au făcut eforturi în ultima perioadă, în vederea creării cadrului legal şi luării măsurilor de prevenire, în vederea reducerii acestui fenomen. Un rol important în schimbarea metodelor de lucru şi culegerea de informaţii l-au avut şi îl au organizaţiile neguvernamentale, dintre care se remarcă Organizaţia Internaţională a Migraţiei.

Totuşi, mai sunt multe faze de parcurs şi acţiuni comune de întreprins la nivel naţional şi regional, în vederea implementării lor într-o manieră coordonată, pentru a se putea vorbi într-un final de „o situaţie sub control”. În acest sens, se impune cooperarea internaţională atît la nivel decizional, cît şi operaţional.

În ce priveşte fenomenul migraţiei ilegale, comparat cu cel al migraţiei naturale, se poate spune că a devenit un parametru de instabilitate, care afectează statele dezvoltate, fiind o ameninţare serioasă la adresa securităţii regionale. Din cauza poziţiei geografice, Republica Moldova, România şi Ucraina sunt afectate de acest fenomen, fiind constatată o creştere importantă a numărului de imigranţi ilegali din Asia Centrală şi de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi Africa.
În anul 2001 nu s-a permis intrarea în România unui număr de 62.133 de cetăţeni străini, din diferite motive legale: erau ascunşi în mijloace de transport, aveau paşapoarte false, nu dispuneau de mijloace de întreţinere, aveau probleme vamale etc. Faţă de anul 2000, creşterea este de peste 57%. Din totalul cetăţenilor străini, care nu îndeplineau condiţiile legale pentru a intra în România, ponderile cele mai mari le-au deţinut cetăţenii din Republica Moldova (45,7%), Ucraina (9,8%), Bulgaria (4%), Turcia (2,9%), Federaţia Rusă (0,4%). În primele luni ale anului 2002, din totalul de 9.179 de cetăţeni străini cărora nu li s-a permis intrarea în România din diverse motive legale ponderea cea mai mare au avut-o cetăţenii din Republica Moldova – 55,2%, Ungaria – 21%, Ucraina – 8,65% şi Bulgaria – 6,98%. Totodată, în 2001, nu s-a permis ieşirea din România a unui număr de 28.073 de persoane (23.293 cetăţeni români şi 4.780 străini) din diverse motive legale: erau ascunşi în mijloace de transport, aveau paşapoarte/vize false sau nereguli de călătorie, erau suspecţi a săvîrşi fapte ilegale în spaţiul Schengen). Faţă de anul 2000, creşterea este de 114,3%. Din totalul cetăţenilor străini care nu îndeplineau condiţiile legale pentru a ieşi din România, cele mai puternic reprezentate naţionalităţi sunt din Republica Moldova (29,3%), Bulgaria (13,6%), Turcia (9,3%), Ucraina (6,7%) şi Federaţia Rusă (1,8%). În primele luni ale anului 2002, nu s-a permis ieşirea din ţară unui număr de 499 de cetăţeni străini, dintre care 26,2% sunt din Republica Moldova, 15% din Turcia, 11,2% din Bulgaria şi 6,6% din Ucraina. Anul trecut, au fost depistate 31.992 de persoane (28.415 români şi 3.577 de străini) care au trecut/au încercat să treacă fraudulos frontiera de stat prin alte locuri decît cele destinate controlului specific sau au încălcat regimul juridic al frontierei de stat, precum şi 217 călăuze. Faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, creşterea este de aproximativ 2,5 ori. Dintre cetăţenii străini depistaţi, ponderea cea mai mare, pe naţionalităţi, o au cei din: Afganistan, Irak, Somalia, Sudan, Republica Moldova şi Sierra Leone, călăuzele fiind, în marea majoritate cetăţeni din Republica Moldova, bulgari, români şi persoane de origine arabă.
Iarăşi se remarcă faptul că zona căreia îi aparţin România, Republica Moldova şi Ucraina se confruntă cu o serie de probleme alarmante, unele dintre ele devenind un pericol pentru stabilitatea regiunii. Este fără îndoială că abordarea acestora nu este datoria unei singure ţări şi nici nu poate fi atîta vreme cît probleme ca traficul de persoane, maşini, arme, droguri – ca să ne referim la cele mai frecvente – depăşesc efectiv frontierele unui stat. Tocmai din acest motiv şi pentru că există premize pentru escaladarea unora dintre pericolele menţionate, este important de făcut un apel la conlucrarea atît între instituţiile şi organizaţiile unui stat cît şi între cele ale statelor vecine.
Este firesc ca, în probleme de acest nivel, autorităţile fiecărui stat să îşi ia măsuri de precauţie cu privire la fluxul datelor şi la strategii de soluţionare care să răspundă cel mai bine posibilităţilor dar şi tipului de probleme întîmpinate. De asemenea, este firească preocuparea autorităţilor pentru verificarea aprofundată a informaţiilor înainte de a fi puse, în totalitate sau parţial, la dispoziţia opiniei publice interesate. Mergînd mai departe, înţelegem că în asemenea probleme, fiecare stat se ghidează după propria sa metodă de lucru, cercetare şi supraveghere, desigur, respectînd principiul punerii în comun a datelor obţinute pentru soluţionarea problemei de care sînt interesaţi şi alţi parteneri. Şi totuşi, este de remarcat lipsa experienţei în colaborarea cu organizaţii neguvernamentale în sensul unei insuficiente culturi a publicării unor date de tipul celor din prezentul capitol. Este un proces care se desfăşoară în timp şi în care atît societatea civilă cît şi instituţiile vor deprinde cu siguranţă principiile conlucrării, ale parteneriatului.