Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului ttde, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

TTDE, pag. 175 – 180
1. De la Cincizecime la Parusie, de la revărsarea Duhului Sfânt peste Apostoli şi peste ucenici, în Ierusalim, până la a doua venire în slavă a lui Hristos, Acesta Se arată, Se manifestă şi stă de faţă prin Duhul Sfânt în viaţa liturgică a Bisericii, prin Cuvânt şi prin Taine. Prin voinţa Sa, Iisus, atunci când a dat Duhul Sfânt Apostolilor Săi, le-a încredinţat puterea de iertarea păcatelor (In. 20, 22-23), care este transmisă acestora prin Taine. După voinţa Lui, Duhul Sfânt face din Biserică un popor sacerdotal, o preoţime, ca să continue misiunea apostolică.
2. Cuvântul Taină (mysterion, sacramentum - care însemna jurământ) se foloseşte cu mai multe sensuri: misterul lui Dumnezeu, adică, planul divin de a reuni totul în Hristos (Efes. 1, 9-10), adică întreaga istorie a mântuirii, de la întrupare la revenirea în slavă a Fiului; Cina Domnului sau darurile euharistice sfinţite („La cina Ta cea mistică, azi mă primeşti"); sacramentele, cele şapte „porţi ale împărăţiei" numite şi porţi ale „dreptăţii".

Mysterion înseamnă ontologic prezenţa lui Hristos cel înviat, adică, în mod concomitent, Îl face cunoscut şi transmite viaţa Acestuia.

3. Tainele, ca şi cuvântul, aparţin iconomiei sau istoriei mân­tuirii actuale. Hristos a pus în ele puterea harului, pe care aces­tea o comunică acolo unde celebrantul şi primitorul nu ridică obstacole. După epoca întrupării, în care Dumnezeu S-a tăcut om, Hristos Domnul va veni ca să dea un sfârşit iconomiei Sale cu privire la oameni. În acest veac al îndumnezeirii, împărtăşi­rea cu harul lui Dumnezeu este de altă calitate şi intensitate. Calea sacramentală - cale de trecere (pascha) de la o lume la alta, cale de mediere a Cuvântului în chip de limbi de foc pentru a-Şi face locaş viu în inima sfinţilor, este proprie şi adecvată naturii şi condiţiei umane în această parte a istoriei, în care îm­părtăşirea cu harul divin se face sub formă tangibilă, compusă: apă şi duh, pâine şi Trup, vin şi Sânge.
4. Temeiul biblic al tainelor este cuvântul lui Hristos: „Eu am venit pentru ca oamenii să aibă viaţă şi din belşug s-o aibă" (In. 10, 10). După Noul Testament, ele sunt acte pe care Iisus Hristos le-a ales să împărtăşească harul Său dumnezeiesc, în mod văzut, celor care vor crede în El după înălţarea Sa şi după revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime. Astfel a voit El să rezidească Trupul Său tainic, Biserica, poporul sfinţit al lui Dumnezeu. Ele sunt numite nu numai „porţi ale harului", ci şi „porţi ale raiului", deoarece puterea împărăţiei viitoare se dă prin ele, ca o arvună istorică a slavei eshatologice.
Deci, de la Cincizecime la Parusie, opera lui Hristos pentru Biserică are un caracter sacramental, adică se actualizează prin Duhul Sfânt, prin Cuvânt şi prin Taine de urmaşii Apostolilor, în trei direcţii:

Duhul face anamneză, pomenirea întrupării, a Paştelui, a morţii şi a învierii lui Hristos;

Duhul împărtăşeşte harul sacramental prin semnele şi prin cuvintele instituite de Hristos şi încredinţate Bisericii;

Duhul anticipează comuniunea sfinţilor, dând arvuna împă­răţiei lui Dumnezeu.

5. Într-adevăr, Biserica practică cele şapte Taine cu înţelegerea că Iisus cel înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să-i ungă şi să-i consacre pe cei care cred, ca să-i facă părtaşi la Paştele, la moartea şi la învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. în felul acesta, El, Arhiereul ceresc, deschide prin aceste „porţi ale ha­rului " intrarea în rai unde se află „pomul vieţii".
După Fericitul Augustin, sacramentul este o formă vă­zută prin care se transmite harul nevăzut" punând, astfel, ac­cent pe ritualul sacramental. într-adevăr, taina comportă două elemente: a) ritualul sacramental sau forma exterioară; b) harul conferit prin ritual. Dar între aceste elemente se operează o comunicare reală, eficace, definitivă, desigur, misterioasă, în care harul necreat transcende creatul. Este vorba de simbol, în sensul de împerechere mistică între realitatea divină şi cea umană, care face posibilă trecerea, curgerea vieţii lui Dumne­zeu în viaţa oamenilor. Pe plan ipostatic, aceasta s-a realizat în Persoana lui Iisus Hristos. Pe plan uman. Duhul face cu putinţă acest schimb prin mijloace văzute, căci omul este o fiinţă compusă. Prin rugăciunea Bisericii, care face ceea ce Iisus a voit şi a rânduit pentru Apostolii Săi, cu puterea Duhului Sfânt, acest schimb este eficace, adică harul transformă şi transcende realitatea. Astfel, pâinea ordinară devine purtătoare de Trupul lui Hristos, în Taina Euharistiei.
6. Dar lucrarea harului nu se porneşte dacă preotul şi comu­nitatea nu se află în stare de rugăciune. Numai în ambianţa ru­găciunii (epiclezei) se produce întâlnirea cu Dumnezeu şi se face primirea darurilor: „Căci vedem că Duhul Sfânt coboară peste pâinea şi vinul puse pe altar, în clipele când preotul e pregătit şi stă la rugăciune şi cere îndurare lui Dumnezeu şi îşi adună min­tea în această cerere. Şi lui Zaharia i s-a arătat îngerul în vre­mea rugăciunii şi i-a prevestit naşterea lui Ioan. La fel, lui Pe­tru, când se ruga în casă, în ceasul al şaselea, i s-a arătat vede­rea care l-a condus la chemarea neamurilor prin pânza coborâ­tă din cer cu vieţuitoarele în ea. De asemenea, lui Corneliu i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele scrise despre el, când se ruga. Iar lui Isus, fiul lui Navi, i-a vorbit Dumnezeu când stătea aplecat pe faţă în rugăciune. La fel, arhiereul auzea lângă jertfelnic, deasupra chivotului, cuvintele lui Dumnezeu; şi de acolo primea în chip tainic de la Dumnezeu vederile pentru toate ce erau de folos timpului; acolo unde arhiereul intra o dată pe an în vre­mea înfricoşătoare a rugăciunii tuturor seminţiilor adunate ale lui Israel, auzea arhiereul cuvintele lui Dumnezeu printr-o ve­dere înfricoşătoare negrăită, când intra în Sfânta Sfintelor şi se arunca pe sine pe faţă. O, ce înfricoşătoare era acea taină, care se slujea prin aceasta!" (Isaac Sirul, „Cuvântul XXXII", FilocaliaX).


7. Caracteristicile comune ale Tainelor:
a) Instituirea. Tainele sunt celebrate de preoţi, în Biserică, în numele lui Hristos şi după voia Sa. Ele se săvârşesc sub impulsul lui Hristos şi după rânduiala Acestuia. El este autorul Tainelor, ca şi al minunilor. Puterea Domnului era cu El în aceea că El „tămăduia" (Lc. 5, 17). Tainele nu „oferă" harul în mod independent de voia lui Hristos de a „face aceasta" şi de porunca instituirii: „Faceţi Aceasta întru pomenirea Mea ". Aceasta pentru că prin cuvintele de instituire, El a anticipat ceea ce se va face şi se va da în Taine, prin Duhul Care continuă opera Sa.

De fapt, textele biblice care vorbesc de instituirea directă a Tainelor sunt citite public ca parte, obligatorie, din ritualul aces­tora. Ordinea ritualului sacramental trebuie să corespundă cu ordinea biblică, pentru ca, astfel, să nu se separe ceea ce face Hristos de ceea ce face Biserica. Ritualul liturgic trebuie să reia întocmai forma de instituire. Preotul, la Liturghie, reproduce aidoma gestul lui Hristos de la cina pascală ultimă: „în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele, preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli".

b) Numărul. Biserica a recunoscut şapte Taine, fără să dogmatizeze numărul lor. în genere, se poate spune că Iisus Hristos le-a instituit pe toate. Din secolul II, Biserica vorbeşte clar de cele două taine instituite direct de Mântuitorul Hristos: Botezul şi Euharistia. Din vremea lui Hipolit, se menţionează şi Hirotonia. Din secolul IV, Biserica recunoaşteBotezul - Mirungerea - Euharistia ca formând un unic ritual de iniţiere. Din secolul XII, Tradiţia ortodoxă practică cele şapte Taine.
Unii comentatori văd în numărul şapte un simbol al universalităţii Bisericii şi al plenitudinii: şapte zile ale săptămânii („In ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit"), şapte porţi ale Tebei, şapte fii şi şapte fiice ale Niobei. în Apocalipsă se aminteşte de: şapte stele, şapte duhuri ale lui Dumnezeu, şapte sigilii, şapte trompe­te, şapte daruri ale Duhului Sfânt (Is. 11, 1-2). în orice caz, Apostolii nu pretind să fi instituit ei Tainele Bisericii; ei se nu­mesc pe ei simpli „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu " - oikonomons mysterion Theou - dispensatores mysteriorum Dei (I Cor. 4, 1).
c) Cauza eficacităţii Tainelor stă în faptul că Hristos însuşi, Arhiereul veşnic, este celebrantul lor, Care intervine cu prezenţa şi cu lucrarea Sa nevăzută prin rugăciunea şi prin mâinile preoţilor. Biserica recunoaşte în cele şapte Taine: puterea, forţa, lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt pentru poporul Său. în Taine, ne atingem în mod văzut de Hristos nevăzut: „S-a atins de Mine cineva. Căci Eu am simţit o putere ce a ieşit din Mine " (Lc. 8, 46; 6, 19). De aceea, şi formula Tainelor este impersonală: „Se botează", „Se cunună", „Se împărtăşeşte". Hristos este Cel Care dă iluminarea în Taina Botezului, Care unge şi pecetluieşte în Taina Mirungerii, Care-i consacră pe aleşii şi pe slujitorii Săi în Taina Hirotoniei, Care uneşte femeia cu bărbatul în Taina Cununiei, Care iartă păcatele în Taina Spovedaniei, Care tămăduieşte trupul în Taina Maslului.

Revărsarea Duhului la Cincizecime s-a făcut anume pentru a aduna şi a constitui trupul lui Hristos, ca un popor scerdotal, ca templul Duhului Sfânt. Apostolii spun că Biserica a primit „iconomia Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1). Ele au fost, de la început, încredinţate Bisericii. Ea are visteria acestor energii (Mt. 13, 52). Desigur, Tainele se săvârşesc în numele lui Hristos, dar Biserica în calitatea ei de „adunare preoţească" participă la preoţia lui Hristos.

Harul nevăzut devine efectiv, prezent şi lucrător prin ri­tual. Ritualul e mai mult decât un semn sau un simbol al harului sacramental. El semnifică, dar şi comunică, în acelaşi timp, ha­rul. E o „poartă a harului" care conduce la realitatea nevăzută a vieţii lui Dumnezeu, Care face posibilă comuniunea pascală cu harul. De aceea, forma sacramentală a Tainelor se realizează prin:

- semnele văzute, exterioare, sacramentale: rugăciuni, binecuvântări, ritualuri, inclusiv, mărturisirea de credinţă per­sonală;

prezenţa şi lucrarea celebrantului, episcop sau preot hi­rotonit în mod canonic, adică în succesiunea Apostolilor, care au puterea sacră de „ a face aceasta " în numele lui Hristos (cf. In. 20, 21-23). Formula sacramentală („Se botează") rostită de pre­ot în numele lui Hristos şi după voinţa Sa reprezintă actul văzut care însoţeşte mijlocirea harului;

Rugăciunea* sau invocarea (epicleza) Duhului comple­tează formula sacramentală, deoarece Hristos, Care operează prin mâinile preotului, Se arată şi stă de faţă prin Duhul Sfânt. Ritualul şi cuvintele de instituire devin eficace prin epicleza. Preotul nu stă în locul lui Hristos şi nu lucrează in persona Christi, ca vicar al Lui. Episcopul este doar chipul - tipul lui Hristos, Care însuşi lucrează în Biserică prin Duhul Sfânt, prin cei care participă la preoţia Sa.

Tradiţia canonică ortodoxă a subliniat importanţa ritua­lului extern, căci Biserica nu se poate dispensa de semnele sa­cramentale. De pildă, Biserica poate accepta Botezul ereticilor, făcut după ritualul ortodox, în cazul în care aceştia revin la Bise­rica Ortodoxă. Aceeaşi tradiţie a recunoscut valoarea extraordi­nară a credinţei, căci a acceptat Botezul „ in voto ", adică obţine­rea harului prin dorinţa fierbinte, fără săvârşirea ritualului.
Cu toate că harul sacramental al Botezului se dă gratuit şi fără merite personale, mărturisirea de credinţă în mod perso­nal este absolut necesară. Cei dintâi creştini, numai după ce au crezut în predica apostolică s-au botezat şi au primit harul Du­hului Sfânt (F.A. 2, 36-38). Credinţa deschide porţile harului. Ca şi la Botez, la primirea Sfintelor Daruri euharistice, creştinul repetă Simbolul de credinţă. Fiecare trebuie să intre personal pe „ uşile împărăţiei", asumând moartea şi învierea lui Hristos, în mod sacramental. Credinţa este o pregătire şi o cale spre Tai­ne. De ce? Pentru că, înainte de a muri şi a învia cu Hristos, nu în chip fizic şi pe cruce, ca Hristos, creştinul trebuie să-şi aducă aminte şi să vestească faptul istoric al morţii şi al învierii lui Hristos. Prin credinţă se face anamneză, pomenirea, recunoaşte­rea istoriei mântuirii lui Hristos, pe care creştinul o reţine ca pe propria lui istorie, în Taine.

Taina face posibilă întâlnirea personală cu Iisus Hristos şi, mai cu seamă, convertirea personală în mediul acestei experi­enţe: „Iar Petru, corifeul Apostolilor, după ce s-a jurat de trei ori şi s-a dat anatemei că nu-L cunoaşte pe Mântuitorul, căindu-se cu plânsul amar şi cu pocăinţă adevărată, şi-a şters păcatul şi a fost primit de Iubitorul de oameni şi Stăpânul şi Mântuitorul Hristos. Şi nu numai că s-a învrednicit de bucuria de a auzi de cuvântul spus de îngeri femeilor: „Spuneţi ucenici­lor Lui şi lui Petru" (Mc. 16, 7), ci şi însuşi Domnul, în schim­bul celor trei lepădări, l-a întrebat de trei ori, zicând: „Mă iu­beşti, Petre?" (In. 21, 15-17), arătăndu-i că prin buna pocăinţă s-a vindecat de păcatul întreitei tăgăduiri" (Varsanufie şi Ioan, întrebarea 615, în Filocalia XI, p. 584).

d) Potrivit poruncii lui Iisus Hristos, preotul nu poate să celebreze singur, în afară de contextul liturgic. „Acolo unde sunt doi sau trei" (Mt. 18, 19-20), Duhul Sfânt este prezent şi lucrează ca răspuns la rugăciunea şi la invocarea Bisericii. De altfel, toate Tainele gravitează în jurul Euharistiei şi se fac în contextul Liturghiei, adică, în prezenţa comunităţii sau a parohiei. Taina este înţeleasă nu numai ca având un punct de vedere formalşi,exclusiv,individual, în perspectiva mântuirii subiective,ci şi ca un act eclezial, ca eveniment bisericesc săvârşit în numele comunităţii şi în perspectiva apartenenţei la Biserică a celui care primeşte Taina. Desigur, fiecare credincios intră în misterul morţii şi al învierii lui Hristos: Tainele sunt etape succesive ale vieţii lui Hristos. Dar această accentuare a prezenţei lui Hristos în Sfintele Taine este inseparabilă de caracterul bisericesc, comunitar al Tainelor. Toate Tainele se săvârşesc în contextul direct sau indirect al Liturghiei şi în prezenţa comunităţii, ca ritual al comunităţii. în cazul botezului copiilor, dorinţa de Botez şi de mărturisire a credinţei, care formează mobilul exterior al Tainei, sunt chiar exprimate de comunităţi.

e) Preotul sau episcopul nu celebrează in persona Christi şi nici nu reprezintă sau înlocuieşte Persoana lui Hristos. Iisus Hristos celebrează şi săvârşeşte Tainele. „ Tu eşti Cel Ce aduci şi Cel Ce Te aduci, Cel Ce primeşti şi Cel Ce Te împărţi" (Heruvicul). Preotul este doar slujitorul Său, mâna prin care Hristos binecuvântează: „In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă " (F.A. 3, 6). Tocmai de aceea rugăciunile liturgice se adresează la plural: „încă aducem (oferim) Ţie această jertfa duhovnicească... " . Preotul nu spune: „Eu te botez... ", sau „Eu te iert...", pentru că numai Dumnezeu iartă păcatele (Mt 9,2; Mc. 2, 5). Preotul foloseşte formule care arată intervenţia directă a lui Dumnezeu: „Robul lui Dumnezeu" - „se botează", „se cunună", „se împărtăşeşte" - El este tămăduitorul în Taina Maslului, dumnezeiescul har prohiriseşte, adică îl alege şi îl sfinţeşte pe viitorul preot sau episcop, El este Cel Care Se mi-lostiveşte faţă de cel pocăit şi-i dăruieşte iertare de păcate şi dez­legare.

f) Tainele nu lucrează automat sau magic, doar prin însuşi faptul că ritualul este săvârşit corect (ex opere operato). Spre deosebire de practica latină introdusă târziu la Roma, potrivit căreia, în Taina Euharistiei, cuvintele de instituire constituie forma Tainei şi, deci, prin ele se operează „ transsubstanţierea " darurilor, ortodocşii cred că Hristos a spus cuvintele de instituire o dată pentru totdeauna, iar preotul le actualizează în memoria comunităţii (anamneză), dar numai prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, ca răspuns la epicleza (invocarea) preotului şi a Bisericii, operează prefacerea darurilor euharistice. Teoria ex opere ope­rato, după care taina posedă eficacitatea ei mântuitoare în virtutea celebrării ei, deoarece Hristos este Cel Care efectuează mântuirea în taine şi nu celebratul, nu poate să justifice lipsa epiclezei, chiar dacă ritualul Tainei este împlinit conform intenţiei Bisericii.

g) Iisus Hristos lucrează prin slujitori slabi, dar nu prin sluji­tori infideli, ca Iuda. Tainele nu sunt invalide din cauza slăbi­ciunii preoţilor (Fericitul Augustin de Hippo: „Când botezul este administrat cu cuvintele Evangheliei, oricât de mare ar fi perversitatea celui care celebrează (slujitorul) sau a celui care primeşte, sacramentul în sine este sfânt în virtutea mărturiei acestuia despre Cel Căruia îi aparţine sacramentul"). Totuşi, eficacitatea Tainelor nu poate să fie atribuită unei formule în sine sau ritualului strict, independent de ceea ce crede preotul şi comunitatea sa. Ex opere operato arată semnul sacramental care produce efectul său prin el însuşi, nu în virtutea celui care îl face; ex opere operantis desemnează actul care are eficacitate sacramentală în virtutea celui care-1 face. în acest sens, Tainele săvârşite de schismatici şi eretici nu sunt valide, deoarece ritua­lul nu este ceva magic. Epicleza în gura unui eretic este invalidă, deoarece, deşi forma exterioară este respectată, el nu crede efec­tiv în conţinutul ei. în legătură cu Tainele ereticilor, să cităm canoanele apostolice: „Episcopul sau preotul care a recunoscut Botezul sau jertfa ereticilor să fie depus. Căci ce fel de consim­ţământ poate să existe între Hristos şi Veliar? Sau ce parte poa­te să aibă credinciosul cu necredinciosul?" (Can. 46). „Dacă un episcop sau un preot l-ar boteza din nou pe cel care a primit Botezul adevărat sau dacă nu l-ar boteza pe cel care a primit Botezul întinat al ereticilor, să fie depus, ca unul care ia în râs Crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii falşi" (Can. 47).

9. Teologia ortodoxă nu face distincţie strictă între Taine şi ierurgii, dar Tainele presupun condiţii fără de care eficacitatea lor nu e asigurată. De vreme ce Biserica cere ceva lui Dumnezeu, sau Ii oferă ceva, Dumnezeu răspunde, dăruieşte harul Său. Există o împerechere tainică între cele cereşti şi pământeşti, un schimb minunat: „Tămâie Iţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de mireasmă duhovnicească. Primeşte-o în altarul Tău ceresc şi trimite-ne nouă harul Sfântului Tău Duh ".
Teologia ortodoxă n-a insistat, în mod special, asupra caracterului sacramental (sau pecetea indelebilă) al unor Taine: Botez, Mirungere şi Hirotonie, care, după catolici (multe din noţiunile folosite în teologia Tainelor: caracter, materie, specie, esenţă, accidente, sunt luate din manualele scolastice), ar fi ceva în plus faţă de harul sacramental propriu unei Taine, întrucât, prin acestea, creştinul participă la preoţia lui Hristos, dându-i o configuraţie care nu se şterge şi nici nu se pierde (indelebilă), într-adevăr, Botezul, Mirungerea, Hi rotonia nu se repetă, dar un preot infidel care pă răseşte Biserica nu mai e preot: „ Cei care s-au despărţit de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, pentru ca prin întreruperea succesiunii a încetat conti­nuitatea comuniunii...Cei care s-au rupt, devenind laici, n-au mai avut putere nici să boteze, nici să hirotonească şi nici să dea altora harul Duhului Sfânt, de la care s-au exclus ei înşişi" (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 188, 2).

Tot mai multe Biserici creştine recunosc azi autenticita­tea tradiţiei sacramentale şi liturgice ortodoxe, în special: Bote­zul prin tripla afundare în apă, urmat de Mirungere şi unit cu împărtăşania; primirea copiilor la Euharistie; cuminecătura cre­dincioşilor cu Trupul şi cu Sângele euharistie; valoarea unei epicleze în ritualul Tainelor şi Cinei Domnului. Tocmai de ace­ea, practica sacramentală ortodoxă nu doreşte să fie înglobată în contextul unor teze care nu-i aparţin, de pildă ex opere operato. Romano-catolicii recunosc validitatea Tainelor Bisericii Orto­doxe. De pildă, Botezul este valid deoarece este săvârşit cu vo­inţa de a „face ceea ce face Biserica " şi cu respectarea ritualu­lui. Ei aparţin deja Bisericii, deşi sunt în afară de limitele ei ca­nonice. Urmează doar să fie integraţi, să intre în „staul", pentru a avea plinătatea mijloacelor de mântuire.

TDSECO, pag. 345 – 353
Sfintele Taine
Revelaţia lui Dumnezeu ca lucrare continuă şi teofanie sau fotofanie în creaţie şi istorie nu oferă informaţii numai despre ceea ce vizează progresul lumii şi al vieţii, ci, în prin­cipiu şi în mod primordial, posedă şi articulează existenţa şi existenţa bună a tuturor fiinţelor create. Revelaţia este continua îmbogăţire a creaţiei pe de o parte, iar pe de alta neîncetata participare a fiinţelor create la structura energiilor necreate ale bunătăţii dumnezeieşti. îmbogăţirea şi participarea nu au în mod primordial un conţinut moral, ci constituie chiar pu­terile şi posibilităţile vieţii şi ale morţii. Necreatul pune la dispoziţie, iar creatul se împărtăşeşte de bunătate. Aceasta este relaţia tainică a lui Dumnezeu cu lumea, bazată în mod clar pe o dimensiune reală şi energetică (necreată), unde lucrarea făcătoare de fiinţă, făcătoare de viaţă, făcătoare de înţelepciune şi îndumnezeitoare, constituie complexele manifestări ale acestei relaţii tainice pe baza dumnezeieştii lucrări făcătoare de fiinţă. Prin urmare, în creaţie şi în istorie există o complexitate a manifestărilor tainice. Aceste mani­festări primesc o expresie particulară, concretă şi exclusivă în trupul comunităţii ecclesiastice. In această relaţie dintre creat şi necreat rodesc rezultatele lucrării dumnezeieşti îndum-nezeitoare. Aiciltainele,|ca manifestări ale acestei relaţii dintre creat şi necreat,^e^ârată ca energii, funcţionări şi lucrări ale trupului, care desăvârşesc progresul membrilor în cadrele parti­cipării la viaţa lui Dumnezeu şi, aşadar, în cadrele teognosiei.

Prin urmare, din punctul de vedere al Creştinismului, Tainele nu sunt deloc lucruri abstracte sau magice. Este vorba despre manifestări concrete în unitatea celor sensibile şi a celor inteligibile. Astfel, orice taină în general şi orice taină particulară a trupului concret al unităţii bisericeşti, nu poate fi în nici un fel desprinsă de realitatea naturala şi_r istorică. De aceea în Biserică, pentru fiecare taină există ele­mente materiale concrete care se sfinţesc şi se transfigurează. Este vorba despre adevăr şi viaţă «întrupate» în mod necesar în realitatea naturală şi istorică. De aceea, Biserica nu poate fi înţeleasă fără un substrat material şi evenimente, şi acestea de asemenea nu se fac cunoscute fără un sens. In acest fel se explică viaţa Bisericii ca înrolare şi biruinţă continuă împotriva forţelor care distrug creaţia. în final, această biruinţă nu este nimic altceva decât terapia trupului însuşi al realităţii create care se autodistruge. Structura alcătuită din Taine a trupului Bisericii săvârşeşte această terapie şi această biruinţă.

După definiţia clasică a manualelor scolastice de dog­matică, tainele sunt numite ritualuri instituite de Dumnezeu, care manifestă şi comunică harul dumnezeiesc nevăzut. Este evident că această definiţie scolastică, care nu se găseşte nicăieri în textele patristice - Părinţii doar descriu tainele Bisericii în manifestările şi rezultatele lor - favorizează de multe ori groaznice răstălmăciri; aceste ritualuri se izolează de trupul întreg, constituie astfel ceva adăugat şi, în plus, în lăuntrul trupului, şi, prin urmare, uşor pot fi înţelese drept mijloace magice independente şi de sine stătătoare. Totuşi tradiţia Bisericii, pornind de la descrierea trupului Bisericii, în principal în conformitate cu adunările cultice şi liturgice ale poporului, vede şi localizează tainele ca funcţiuni şi manifestări organice "ale trupului unitar. Taina Euharistiei de pildă, deja de la prima comunitate bisericească, înseamnă coerenţa trupului, «surparea» puterilor diavoleşti după Sfântul Ignatie Teoforul, aşa cum aceasta se raportează şi în principal cuprinde opera lui Hristos de la începuturile creării lumii până la moartea Sa şi până la următoarea Sa venire (Parusia). Aici nu este vorba doar despre un ritual, ci despre revitalizarea şi activarea unei întregi lucrări creatoare. Liturghiile care s-au format în secolul al IV-lea accentuează însăşi dimensiunea tainică. Şi Părinţii ulteriori insistă asupra acestui caracter al tainei şi prin extindere asupra tuturor manifestărilor vieţii trupului ca Taine. De aceea s-ar putea spune că Nicolae, Cabasila, încă din secolul al XlVrlea concentrează anumite imagini descriptive ale Tainelor. El nu dă nici o definiţie -viaţa nu se defineşte - ci insistă în primul rând asupra faptului că Biserica ca trup «este întruchipată în Sfintele Taine»; apoi Tainele sunt descrise ca mădulare ale inimii, ca ramurile copacului şi ca mlădiţele viţei. Limbajul lui Nicolae Cabasila este foarte evident bibiic-tradiţional. Descrierile iconice nu sunt simboluri «filosofice» goale şi abstracte; imaginile au o acoperire esenţială, precum orice tip şi simbolîn însăşi istoria dumnezeieştii iconomii. Prin urmare, mădu­larele, ramurile şi mlădiţele înseamnă manifestările şi funcţiunile , reale ale trupului lui Hristos, ale însăşi Bisericii istorice. Într-o altă împrejurare, Cabasila numeşte Tainele «uşi» prin care trece soarele dreptăţii; astfel, le numeşte şi porţi ale dreptăţii.

Aşadar caracterul tainelor este în cea mai mare măsură antimagic nu doar pentru că formează manifestările unui trup, ci şi pentru că fiecare Taină se fundamentează pe un fapt natural sau pe un eveniment istoric. Nu există Taine ca simple ritualuri (mecanice), ci fapte naturale şi evenimente istorice care fac Tainele, trupul însuşi al comunităţii. Pentru a înţelege acest lucru sunt suficiente câteva exemple. Botezul de pildă, care constituie Taina primară a intrării în Biserică şi a naturalizării în trupul ei, nu ar putea avea ipostas şi validitate ca ritual dacă nu i-ar fi premers întruparea, moartea pe Cruce şi învierea lui Hristos. Desigur, acelaşi lucru este valabil şi pentru Dumnezeica Euharistie. Nici Mirungerea nu ar putea fi Taină; şi aceasta ca manifestare liturgică a trupului istoric al Bisericii, dacă prin întrupare nu s-ar fi făcut ungerea umanităţii pe care Şi-a asumat-o Cuvântul. Prin urmare acelaşi lucru este valabil şi pentru Taina Preoţiei. în acelaşi mod şi pe lângă altele, Căsătoria nu ar fi putut exista dacă «de la începutul făpturii» nu s-ar fi realizat prin creaţie taina legăturii fireşti a bărbatului şi a femeii. Dar în afară de aceste premise necesare, adică: 1. realitatea trupului unitar al comunităţii şi 2. Tainele sunt fapte istorice, naturale, antimagice, şi pentru faptul că presupun acordul liber şi sinergie al omului; nu există nici un ritual autonom şi mecanic ce produce anumite rezultate.

Definiţia scolastică vorbeşte şi despre lucrarea şi mani­festarea harului nevăzut. Acest lucru este în principiu corect. Harul ca energie îndumnezeitoare transfigurează realitatea creată şi operează toate manifestările tainice ale trupului. Totuşi, este nevoie de mare atenţie pentru a nu cădea cineva în cursa scolastică care consideră harul drept o reglementare juridică şi legalistă a vreunei realităţi suspendate în aer. De aceea, scolasticii au făcut distincţii în lucrarea harului. O distincţie de bază este deosebirea între gratia suficientă (grace suffisante) şi graţia eficace (grace efficace). Aceasta înseamnă că omul primeşte în principiu harul introductiv, dar acesta nu are rezultate active; el doar aşează (pregăteşte) premisele îndreptării. De aceea, harul suficient sau lucrător aduce şi roadele Sfântului Duh. Aceste distincţii, care se bazează în principal pe izolarea Tainelor ca şapte ritualuri, eludează conţinutul funcţionalităţii trupului. Teologia ortodoxă profund biblic-tradiţională consideră drept har lucrarea dumnezeiască, care se leagă împreună cu funcţiunile trupului comunităţii, adică cu harismele. Harul şi harisma, harul şi funcţiunea trupului sunt lucruri inseparabile. Acest lucru îl putem înţelege şi în funcţiunile făpturii necuvântătoare. S-ar putea spune într-un mod reuşit că harul este funcţionarea inimii care îmbogăţeşte trupul prin circulaţia sângelui. Harul şi harisma sunt ceva comun, funcţional; dacă devine un lucru «privat» şi egocentric, încetează să mai aibă putere vivificatoare în trup. Prin urmare, harul în trupul harismatic al Bisericii este înţeles ca funcţiune care dă viaţa şi progresul în trupul comun. Târnele prin har vivifică şi cresc trupul comunităţii. Harul sau mai bine zis harurile sunt cele despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel ca «felurite haruri». Doar o asemenea considerare constituie o descriere fidelă a vieţii trupului Bisericii, fără primejdia ca aceste funcţiuni, adică felurimeaharismelor, să fie considerate mijloace magice, recompense, sau reglementări juridice. Har şi trup înseamnă viaţă şi trup.

Prin urmare, până în secolul al XTV-lea tradiţia ortodoxă nu prezintă enumerarea Tainelor şi desigur nu enumerarea a şapte Taine. Toate Tainele (şi acestea şapte pe care teologia sco­lastică le-a fixat într-un număr închis) sunt recunoscute în lăuntrul vieţii Bisericii şi doar descrise în ceea ce priveşte rezultatele lor. La sfârşitul unui curs îndelungat, prin secolul XIV, aşa cum am văzut deja, Nicolae Cabasila, făcându-se ecoul tradiţiei ortodoxe, descrie trupul Bisericii şi în manifes­tările sale funcţionale localizează Tainele ca ramuri într-un copac şi ca mlădiţe ale viţei; aceste imagini descriptive ne spun limpede că nu există nici o nevoie pentru nici o numărare a Tainelor. Insă când nu deţinem această poziţie cheie a teolo­giei patristice, atunci într-un mod antiştiinţific şi antiteologic încercăm să găsim şi în tradiţia ortodoxă acest număr, trăgând în mod evident concluzii greşite. De altfel, numărul închis 7 a condus la multiple interpretări greşite şi înşelări. Desigur că putem afirma şi contrariul; că o ordine formată clericalistă a impus Tainele ca ritualuri izolate, desigur în mâinile unor purtători, în timp ce ele sunt funcţiuni concrescute ale trupului. De aceea, tradiţia ortodoxă, care nu a căzut în această cursă şi în aceastâTspiFă, nu poate accepta săvârşirea Tainei fără prezenţa adunării poporului. In manualele scolastice de dogmatică, Tainele, din cauză numărării şi a izolării lor de trupul comun, se împart în obligatorii şi obţionale! Acest lucru, din perspectiva Ecclesiologiei ortodoxe, este cu totul de neacceptat. Fiecare mădular al trupului participă după necesitatea firească la toate harismele într-o viaţă care desigur se îndreaptă către desăvârşire şi progres. De altfel, cerce­tarea istorico-dogmatică protestantă, punându-şi ca ţintă să controleze sau să justifice numărul 7, sau vreun alt număr mai mic de 7, a început să se ocupe de problema instituirii directe sau indirecte a Tainelor de către Iisus Hristos. Iar cercetarea istorică este totdeauna corectă atunci când prin intermediul argumentelor ne luminează toată această evoluţie în istoria Bisericii. Din perspectivă teologică şi în mod concret ortodoxă, Tainele nu sunt ritualuri izolate, ci însăşi manifes­tarea trupului istoric. In consecinţă, Biserica doar în calitate de comunitate istorică trăieşte şi se interpretează pe sine, şi nu este nevoie ca pentru fiecare Taină să deţinem cuvinte institutive din gura lui Hristos! Tainele sunt, în conformitate cu erminia bisericească, trupul însuşi al lui Hristos.

Acum se poate înţelege şi durerea de cap a dogmatiştilor mai noi care caută să localizeze în tradiţie numărul 7. Dar numărul acesta se găseşte în tradiţie după secolul XIV şi fireşte, nicidecum la Sfântul Ioan Damaschinul şi la Nicolae Cabasila. Vrednicul de pomenire Christos Androutsos a deter­minat şi a găsit în secolul XIII două mărturii despre numărul 7. Dar ambele sunt slăbiciuni dezolante. Una provine de la un oarecare monah Iov. însă şi acesta socoteşte între Taine tunderea în monahism în locul Pocăinţei. A doua provine negreşit din izvoare scolastice, de vreme ce este menţionată de mărturisirea de credinţă introdusă de Mihail al VlII-lea Paleologul la Sinodul Unionist de la Lyon din 1274. La acel sinod plecase pentru a lua parte şi teologul scolastic Toma d'Aquino, pare fixează, exact aşa cum ştim astăzi din manualele scolastice, numărul de 7 Taine. Este cunoscut faptul că d'Aquino a murit în drum spre sinod, şi fireşte nu a apucat să audă mărturisirea de credinţă a lui Mihail al VlII-lea Paleologul.

Aici este nevoie de încă o precizare. Pentru că descriptiv şi iconic reprezentăm Tainele drept funcţiuni ale unui trup, se poate înţelege că nu trebuie să fim târâţi de alte reprezentări iconice, aşa cum este reprezentarea ramurilor unui copac şi să credem că varietatea Tainelor este ceva indiferent în ceea ce priveşte distincţia lor. Se întâmplă exact contrariul. întrucât Tainele sunt funcţiunile unui trup, fiecare funcţiune îndeplineşte o lucrare specială şi de neînlocuit şi slujeşte întregul trup. Tainele se deosebesc în ceea ce priveşte eficienţa lor funcţională. In timp ce de pildă, toate acordă iertarea păcatelor, in mocfsepafat fiecare face 6 lucrare specială, aşa cum se va vedea în descrierea particulară de mai jos a câtorva Taine. în consecinţă, putem spune că altă lucrare face Botezul, alta Euharistia, alta Preoţia, şi alte lucrări restul Tainelor.

Aşa cum o cere tradiţia ortodoxă, procedăm doar la descrierea Tainelor ca manifestări funcţionale ale trupului unitar. Nu există desigur Taină superioară şi Taină inferioară, ci distincţia fiecărei funcţiuni şi particularităţi impune o semnalare a funcţiunilor de bază ale trupului bisericesc. Semna­larea şi descrierea sunt o prezentare a vieţii mădulareloracestui trup.