Tema 1 final


-Sursele principale de venituri ale bugetelor locale



Yüklə 1,07 Mb.
səhifə8/18
tarix30.07.2018
ölçüsü1,07 Mb.
#63580
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   18

-Sursele principale de venituri ale bugetelor locale.

-Există cinci surse principale:



A) Impozite şi taxe locale, cele mai importante fiind considerate:

- impozitul pe proprietatea privată;

- impozitul pe venitul personal;

- impozitul asupra societăţilor comerciale, întâlnit sub diverse forme, cum ar fi:

- impozitul pe cifra de afaceri;

- impozitul pe beneficii;

- impozitul pe fondul total de salarii;

- impozitul pentru rezidenţă (taxa de locuit);

- impozitul pe profesie (taxa profesională);

- alte impozite şi taxe locale exclusive.



B) Taxe şi tarife la diverse manifestări cultural-sportive organizate de către administraţia publică locală, bilete de intrare la muzee, utilizarea bazelor sportive;

- diverse alte servicii ale administraţiei publice locale.



C) Transferuri financiare de la alte niveluri de autoritate, care pot fi clasificate astfel:

- impozitele partajate, care pot lua forma:

- cotelor-părţi din impozitele centrale prelevate de către stat;

- cotelor-adiţionale la unele impozite centrale;

- subvenţiile, de care colectivităţile locale beneficiază numai pentru un serviciu determinat (scop precizat);

- alocaţiile, pe care colectivităţile locale decid ele însele cum să le utilizeze;

- transferurile speciale, pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionale ale autorităţilor locale.

-Transferurile financiare reprezintă surse de venituri ale bugetelor locale, primite din partea altor autorităţi publice cu scopul de a permite autorităţilor locale să-şi îndeplinească în mod adecvat obligaţiile ce le revin prin lege sau pentru a satisface anumite cerinţe de politică generală stabilită de către Guvern.

-Subvenţiile sunt transferuri financiare utilizate pentru a finanţa cheltuieli sau anumite categorii de cheltuieli speciale cu scop bine definit. Destinaţia acestor cheltuieli poate fi stabilită mai mult sau mai puţin precis, lăsând autorităţilor locale un anumit grad de autonomie în utilizarea efectivă a sumelor atribuite. O subvenţie se poate acorda:


  • sub forma unei sume forfetare, caz în care colectivitatea locală o poate utiliza conform scopului bine precizat pentru care a fost acordată;

  • solicitând şi participarea financiară a colectivităţilor locale într-o proporţie prestabilită.

Acordarea de subvenţii se justifică, în principal, în trei situaţii;

a) finanţarea serviciilor publice delegate de către stat: în general, este vorba de subvenţii forfetare distincte pentru fiecare din serviciile delegate, subvenţiile acoperind cea mai mare parte a cheltuielilor necesare.

b) încurajarea colectivităţilor locale de a furniza servicii în avantajul nerezidenţilor.

-Exemplul clasic îl reprezintă drumurile intens circulate ale unor localităţi care sunt

frecventate de vehiculele aparţinând unor nerezidenţi. Costurile de întreţinere nu pot fi

acoperite numai de locuitorii zonei respective, ele depăşind capacitatea lor financiară şi de aceea sunt necesare subvenţiile.

-In majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, subvenţiile sunt atribuite colectivităţilor locale pentru furnizarea de servicii publice în următoarele domenii: învăţământ, asistenţă socială, impulsionarea activităţii economice şi crearea de noi locuri de muncă, construcţia de drumuri şi locuinţe, cultură, petrecerea timpului liber,

sănătate publică, diverse servicii de menţinere a ordinii publice şi protecţia populaţiei, gospodărie comunală, distribuţia apei, canalizare, transport în comun, distribuţia energiei termice, pentru serviciile furnizate de către administraţia publică locală.

-În cadrul modelului de clasificare a surselor de venituri ale bugetelor locale agreat de nivelul Consiliului Europei, taxele şi tarifele încasate ca rezultat al furnizării unor servicii publice de interes local sunt împărţite în mai multe categorii:

- servicii administrative (exemplu: eliberarea de certificate, permise, autorizaţii);

- efectuarea unor servicii de gospodărie comunală etc.

-În general, natura şi mărimea subvenţiilor sunt stipulate prin lege sau prin texte de aplicare pertinente. Chiar dacă sunt stabilite prin lege (ca toate cheltuielile guvernamentale), suma globală trebuie să fie votată şi repartizată de către Parlament.

Prin aceasta, subvenţiile oferă guvernelor centrale un mijloc prin care acestea pot să influenţeze structura cheltuielilor colectivităţilor locale. Acest lucru se poate face prin trei modalităţi:

- modificarea anuală a sumei globale a subvenţiilor;

- repartizarea, într-un mod diferit, a subvenţiilor între diferitele colectivităţi locale;

- crearea de noi subvenţii sau anularea unora dintre ele.



-Alocaţiile sunt transferuri financiare neafectate unui scop bine precizat, colectivităţile locale având libertatea de a le utiliza conform propriilor necesităţi. Singurele îngrădiri pot să apară în legătură cu competenţelor autorităţilor administraţiei publice locale, care sunt stabilite prin lege şi în legătură cu nevoia de distincţie dintre cheltuielile de funcţionare şi cele de investiţii.

-Alocaţiile se pot atribui ca sumă forfetară (de exemplu, în funcţie de numărul de locuitori sau de nivelul de cheltuieli), ţinând cont de efortul fiscal al colectivităţii locale respective, nivelul alocaţiilor putând fi direct sau invers proporţional cu veniturile proprii, luând în consideraţie fiecare situaţie particulară.

-Carta Europeană a Autonomiei Locale recomandă recurgerea la alocaţii, cât mai des posibil, deoarece atribuirea lor nu prejudiciază libertatea fundamentală a colectivităţilor locale de a-şi stabili politicile şi priorităţile din propriul lor domeniu de competenţă.

-Trebuie subliniat faptul că o descentralizare fără o redistribuire justă a resurselor financiare poate produce:



- „paradise fiscale" în unele colectivităţi locale;

- riscul ca regiunile defavorizate să nu beneficieze de servicii descentralizate suficiente din punct de vedere cantitativ şi calitativ.



D) Împrumuturi:

- interne şi externe;

- pe termen scurt (de trezorerie) şi pe termen mediu şi lung;

- din credite bancare sau din obligaţiuni municipale.



-Împrumuturile se impun în practică în diverse situaţii, cel mai des întâlnite fiind:

- necesitatea de a finanţa investiţiile, în lipsa unor venituri suficiente (impozite şi taxe locale, transferuri financiare);

- inadaptarea strategiei financiare: în mod normal, colectivităţile trebuie să voteze un buget în echilibru, în care nu trebuie supraestimate încasările şi nici subestimate cheltuielile. Ca regulă generală, orice decalaj între ritmul încasării veniturilor şi cel al alocării cheltuielilor creează o nevoie potenţială de finanţare, care nu se poate acoperi decât cu un credit;

- condiţiile inadecvate în care a fost negociat un credit anterior: uneori, colectivăţile locale sunt puse în situaţia de a contracta credite ale căror condiţii impuse de către bănci pot să compromită libera administrare a colectivităţilor şi care pot antrena sarcini financiare excesive.



E) Alte surse de venituri: grupează sursele de venituri care nu fac parte explicit din categoriile A-D, printre care enumerăm:

- veniturile obţinute din exploatarea bunurilor care formează patrimoniul colectivităţilor locale (exemplu: concesionări, închirieri, locaţii);

- veniturile obţinute din vânzarea unor bunuri din proprietatea privată a colectivităţilor locale;

- veniturile provenite din operaţiuni financiare;

- veniturile provenite din amenzi, contravenţii, recuperări, majorări pentru întârzierea la plata unor taxe sau impozite;

- veniturile care provin de la instituţii aflate sub autoritatea administraţiei publice locale;

- venituri din fondul de amortizare;

- donaţii, contribuţii de la persoane fizice sau juridice.

-In mod normal, cheltuielile efectuate pentru furnizarea serviciilor publice de interes local ar trebui să fie acoperite, în totalitate, din veniturile proprii: impozite şi taxe locale; taxe, tarife şi redevenţe; alte surse de venituri de la nivel local. Din punct de vedere al autonomiei colectivităţilor locale, impozitele şi taxele locale exclusive sunt cele mai importante surse de venituri ale bugetelor locale.

-În cadrul modelului de clasificare a surselor de venituri ale bugetelor locale agreat de Consiliul Europei, impozitele şi taxele locale au fost împărţite în şase categorii:

- impozitul pe proprietatea privată;

- impozitul pe venitul personal;



  • impozitul asupra societăţilor comerciale;

  • impozitul pe rezidenţă (taxa de locuit);

  • impozitul pe profesie (taxa profesională);

  • alte impozite şi taxe locale, care nu se încadrează explicit în categoriile de mai sus.


Taxele şi tarifele pentru servicii publice locale

Taxa este o sumă percepută pentru serviciile administrative specifice prestate cetăţenilor (eliberarea unei autorizaţii de construcţii, acordarea unui privilegiu, autorizarea folosirii domeniului public) fără ca, totuşi, să poată fi determinată o relaţie directă şi explicită între costul serviciului prestat şi suma percepută.

-Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate. Sumele rămase neutilizate din taxele speciale, stabilite ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie, o dată cu încheierea exerciţiului bugetar.

-Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

Tariful este suma percepută în vederea asigurării unui serviciu specializat în cantităţi măsurabile (cuantificabil). Tarifele sunt stabilite astfel încât sumele percepute să acopere integral sau parţial costurile legate de prestarea serviciului respectiv

(energie termică, transport urban de călători).

-Tarifele se deosebesc de celelalte categorii de încasări prin următoarele criterii:



- sursa: tariful nu poate proveni decât ca o contrapartidă a unui serviciu public;

- contribuabilii: tariful va fi plătit numai de către beneficiarii serviciului public;

- mărimea: valoarea stabilită a tarifului ar trebui să acopere cel puţin costul serviciului public furnizat.

-Următoarele sisteme de tarifare a serviciilor publice se întâlnesc în practică:

a) sistemul de tarifare real: sumele plătite de o persoană sunt direct proporţionale cu cantitatea de servicii primite (de exemplu, consumul de apă / energie măsurat cu un contor personal, plata pentru colectarea deşeurilor menajere pe baza volumului sau greutăţii lor etc.);

b) sistemul binom: preţul plătit cuprinde o parte fixă destinată acoperirii cheltuielilor care nu sunt legate propriu-zis de consumul / beneficiul individual (cheltuielile fixe) şi o parte variabilă în funcţie de consumul / beneficiul individual.

c) sistemul de tarifare forfetar: preţul serviciului public furnizat se calculează în funcţie de anumite criterii (suprafaţa locuită şi/sau numărul de persoane etc.) şi nu corespunde costului real; de exemplu, facturarea pauşală a consumului de apă, de energie termică, plata pentru colectarea deşeurilor menajere ş.a.). Facturarea forfetară este un sistem inferior celui de facturare reală atât în ceea ce priveşte eficacitatea, cât şi echitatea, deoarece:

- eficacitatea este mai scăzută pentru că orice consum suplimentar sau risipă nu se reflectă în costuri, astfel încât, de cele mai multe ori, preţul încasat este inferior celui real;

- echitatea este mai scăzută pentru că marii consumatori nu plătesc mai mult decât ar face-o în cazul facturării reale.

d) sistemul abonament: preţul plătit conferă un drept de acces la serviciul respectiv pe o perioadă determinată, fără a ţine cont, însă, de consumul real.

-Practica europeană contemporană relevă şi situaţii în care nu se tarifează unele servicii publice, ca cele enumerate mai jos:

- prezenţa poliţiei la meciurile de fotbal sau la alte manifestări de acest gen (în ţările în care poliţia este un serviciu public descentralizat);

- servicii legate de prevenirea incendiilor;

- educaţia adulţilor şi educaţia extraşcolară a elevilor;

- anumite servicii de bibliotecă;

- anumite servicii de eliberare de acte (de exemplu, certificate de naştere, de deces);



- folosirea drumurilor etc.

RESURSE ȘI PROCESE FINANCIARE IN S.U.P.
Știința finanțelor distinge, în activitatea socială, procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de artă sau ştiinţifice etc.) şi fluxuri de transfer. Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace specifice realizării bunului (produs, serviciu, informaţie), care se pot afla fie în patrimoniul subiectului sau, fie trebuie constituite pe seama unui flux de transfer (al cărui obiect îl formează chiar bunurile realizate şi mijloacele care au servit pentru realizarea lor).

Elementele fluxului de transfer pot fi exprimate atât fizic / material, cât şi valoric / băneşte. Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri a generat relaţii de un anumit tip, numite relaţii băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare1. Sunt excepţii rare situaţiile în care iniţiatorii de procese formative dispun de toate mijloacele necesare activităţii lor. Cazurile comune sunt cele în care aceştia dispun doar parţial sau deloc de mijloacele necesare în chiar forma fizică / materială necesară, dar pot dispune de mijloace băneşti (sau financiare), cu care îşi pot constitui, în baza unui flux de transfer, mijloacele în forma fizică de care au nevoie. Astfel de constituire de mijloace generează între parteneri relaţii băneşti. Când aceste parteneriate includ şi completarea mijloacelor băneşti insuficiente se generează între parteneri relaţii financiare (în sfera cărora se includ şi cele generate de raporturile cu statul). Practic, raporturile dintre serviciile publice sunt raporturi financiare.

O mare parte a relațiilor bănești o constituie relaţiile de credit; disponibilităţile ce formează obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie ca scriptural. Câteva din trăsăturile acestor relații sunt prezentate în continuare.

-Relațiile de credit au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este direcţionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al respectivelor mijloace.

-Creditul este purtător de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a celui ce dă cu împrumut, reprezintă o cheltuială pentru cel ce ia cu împrumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului

bănesc. Pentru necesităţi de ordin practic, dar şi pentru surplusul de expresivitate, acest cost se exprimă de regulă sub formă procentuală. De asemenea, tot ca regulă, există uzanţa ca, în lipsa unei alte precizări, durata de referinţă a acestui cost să fie considerată anul (365 de zile).

-Creditul este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii, dar, de multe ori (cazul investițiilor, de exemplu), creditul reprezintă singura sursă de finanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni. Există în practica bancară

prevederea participării şi a investitorului cu resurse financiare proprii, dar cota de participare este de multe ori simbolică sau mică, la nivelul 5-10-20%. Această practică este benefică pentru stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă investitorilor două avantaje importante: *evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade

îndelungate, oferind alternativa fructificării lor în susţinerea şi

derularea activităţilor care se preconizează a se efectua cu obiectul

investiţiei; *deplasează, într-o anumită măsură, riscul spre creditor, producându-se o partajare a acestui risc între investitor şi creditorul lui.

Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de

completare a resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace, astfel încât la momentul rambursării sumele împrumutate să poată fi înapoiate şi să se poată achita în plus dobânda aferentă.

Se poate formula astfel, pentru activitatea financiară o regulă de aur: produsul generat de uzul unor resurse financiare neproprii

(luate cu împrumut) trebuie să fie mai mare decât costul acestora.

-Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici

ale relaţiilor de credit. *În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele pot fi: pe termen scurt (de la 1 la 90 de zile; investiții: până la 1 an), pe termen mediu (între 90 şi 365 de zile; investiții: între 1şi 3-5 ani), pe termen lung (peste 1 an; investiții: peste 5 ani). *În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică în trei mari categorii: credit bancar ( în care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiile de creditare le fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie); credit public (debitor este statul, care de regulă fixează

condiţiile de creditare); credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate între părţi.

Componenta publică a finanţelor are în vedere procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor sale, în calitatea sa de autoritate publică. Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea organizaţiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care generează creanţe (drepturi de încasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).

Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Legea stabileşte: *caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor; *caracterul nerambursabil al constituirii resurselor; *că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestaţie directă şi imediată; *metodologia derulării relaţiilor între buget şi particulari, între entităţi publice sau între acestea şi cele private; *atribuţiile şi obligaţiile celor ce mânuiesc bani publici; *caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relaţii; *obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia de stat (centrală şi locală); *metodologia gestiunii fondurilor publice.

Formarea veniturilor se face prin contribuţia organizaţiilor cu scop lucrativ, ca şi a persoanelor fizice sau juridice, chiar dacă ele nu desfăşoară activitate cu un astfel de scop. Obligaţiile contribuabililor sunt stabilite prin legi specifice (legea impozitului pe profit, legea privind taxa pe valoarea adăugată, legea impozitelor şi taxelor locale etc.). În veniturile bugetului figurează atât venituri fiscale (impozite, taxe, taxe vamale şi alte venituri aferente), cât şi venituri nefiscale (amenzi, penalizări, dobânzi, chirii, venituri din concesiuni şi vânzări, venituri din activităţile economice ale sectorului de stat etc.). Utilizarea veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, se bazează pe norme de cheltuieli şi pe proceduri (metodologii) de cheltuială.

Prefigurarea cheltuielilor și veniturilor necesare presupune: inventarierea nevoilor, cuantificarea lor, ierarhizarea, eşalonarea în timp.

-Inventarierea nevoilor se face pornind de la asigurarea funcţiilor statului (internă, externă, de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului în activitatea socială în general. Extremele intervenției statului sunt cunoscute ca liberalism (intervenţie redusă şi strict limitată) şi centralism (intervenţie amplă şi masivă). Societatea modernă a consacrat dezvoltarea amplă a funcţiilor statului şi, în consecinţă, a asigurat perenitate unei intervenţii din ce în ce mai largi a statului în materie de impunere a veniturilor şi proprietăţii, generalizarea sistemului vamal etc. Inventarierea nevoilor conduce la formularea câtorva priorități majore, printre care: învăţământul, sănătatea, cultura, protecţia socială, acţiunile economice, ordinea publică, apărarea, administraţia, justiţia ş.a.

-Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter

prospectiv, cât şi normativ. Cuantificarea prospectivă este importantă pentru determinarea cât mai realistă a nevoii în cauză, lucru ce permite luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă presupune considerarea normelor de cheltuieli stabilite prin lege.

-Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt importanţa,

urgenţa şi disponibilităţile existente. Aprecierea şi selecţia acestor criterii aparţine în practică factorului politic ce determină subiectivismul pragmatic. Nu de puţine ori, nevoi precum ordinea publică, administraţia, apărarea, acţiunile economice primează în decizia politică în detrimentul altor nevoi, chiar dacă, teoretic şi declarativ, nevoi precum educaţia, ştiinţa, protecţia mediului, cultura, sănătatea sunt numite „majore”, „capitale”, „determinante”.

-Eşalonarea în timp este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi,

respectiv din faptul că dinamica nevoilor (dar şi dimensiunea lor) o devansează întotdeauna pe cea a resurselor (implicit a dimensiunilor lor): practic nevoile sunt nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate, iar dinamica lor, nu de puţine ori, chiar stagnantă sau în scădere. Unele acţiuni susţinute din resurse publice sunt de mare amploare sau de mare complexitate

(creşterea nivelului general de pregătire, îmbunătăţirea stării de sănătate,

reformarea administraţiei publice, dotarea modernă a armatei ş.a.) şi nu pot fi soluţionate decât prin eforturi succesive de-a lungul multor ani. Ca urmare, din punct de vedere metodologic, realizarea lor se face prin programe multianuale cu defalcări pe etape, pe ani.

Câteva din cele mai importante particularități ale finanțelor publice sunt prezentate în continuare.

*Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului - se manifestă la nivel macro; (finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii orientată spre profit - se manifestă la nivel micro).

*Scopul urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice; (în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului).

*Finanţele publice se supun dreptului public; (finanţele private sunt supuse dreptului comercial).

*La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin

fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice necesare pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale și politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli; (bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte lista și nivelul cheltuielilor necesare).


Yüklə 1,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   18




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin