Tema pentru acasa: roman

Moş Mazai
„Ce nevoie este să căutăm iadul pe lumea cealaltă?
El există încă în viaţa aceasta în inima celor răi.”
Jean-Jacques Rousseau
Câteva zile, Maria şi Mihai au străbătut locuri necălcate de piciorul omului.
Se  străduiau  să  nu  meargă  pe  lângă  albiile  râurilor,  unde  puteau  da  peste  ambuscade,  ci
să o ia pe de-a dreptul, peste păduri virgine şi creste de munţi.
Urcară pe un masiv, cum li se păru, situat chiar în cer.
La  un  moment  dat,  pe  platoul  de  iarbă  de  deasupra  acestuia,  se  ivi  chiar  în  faţa  lor,
răsărită din pământ, o izbă de lemn, ca un vas pe mare.
Casa, cu streşini largi de lemn, ca nişte aripi de avion, cu uşă grea de trunchi, cu obloane
de bârnă despicată în două şi belciuge mari de fier, semăna cu o fortăreaţă.
Se opriră locului şi se gândiră să o ocolească. Dar se auziră strigaţi:
− Nu vă temeţi. Sunt om bun.
Văzură în pragul izbei un bătrân care săra peşte la o măsuţă de lemn.
Mihai ieşi primul la luminiş. Maria îl urmă şi ea.
− Bună ziua, unchiașule, zise Mihai.
−  Mulţumim  dumitale,  nepoate.  Ce  bucurie  mare  mi-aţi  făcut,  zău!  se  lumină  la  faţă
moşneagul.  Că  eu  n-am  văzut  om  de  vreo  câţiva  ani.  Iar  pragul  casei  mele  nu  mi  l-a  călcat
picior  de  om  de  când  am  ridicat-o  aici  în  hăţişul  sobolilor.  Veţi  găsi  adăpost  în  ea  şi  vă  veţi
odihni.  E-e-e,  fata  moşului,  mai  glăsui  bătrânul,  uitându-se  la  Maria,  d-apoi  tu  ai  picioarele
zdrelite  de  tot.  Dar  las’că  are  moşul  buruieni  pregătite  pentru  atare  răni.  După  ce  te  ung  cu
fiertură din ele o dată, îţi trece, ai să vezi. Mie puteţi să-mi ziceţi moş Mazai. Eu păstoresc aici
sub nori iepurii lui Dumnezeu.
Bătrânul îi predispuse dintr-odată la încredere şi voie bună. Se uită la ei cu ochi blânzi şi,
încetând să mai săreze peştii, înfipse cuţitul în crăpătura mesei şi-l făcu să zbârnâie, jucându-
se cu degetul pe care-l trecuse de câteva ori peste lama lui rece.
− Ia spuneţi-i moşului, măi copii, ce vânt v-a adus până-n pustietăţile astea? Sunteţi turişti,
în căutare de frumuseţi?! îi ispiti el vesel.
− Suntem geologi, zise Maria, râzând.
− Nu pe voi vă caută soldaţii cu câini în josul râului?! întrebă bătrânul. Apoi, fără să aştepte
răspunsul, le zise:
−  Veţi  sta  la  mine  cât  veţi  dori.  Nu  ajunge  nimeni  aici  pe  stânca  mea. Am  ales-o  încă  în
tinereţile  mele. Aveam  insomnii  într-o  vreme.  Iar  această  piatră  e  locul  unde  se  face  ziuă  cel
mai  dintâi  în  toată  Uniunea  Sovietică.  Când  jos  e  întuneric,  aici  la  mine  e  zi  albă.  Iar  dacă  e
vorba de minereuri, ştiu eu un loc unde aurul curge din munte în loc de ape la vale. Iar acum vă
invit să păşiţi şi pragul căscioarei mele..
Moş Mazai intră primul. Tinda izbei era plină cu blănuri de soboli şi hermeline.
− Sunt frumoase?! Să ştiţi că am armă, dar nu o folosesc niciodată. Gloanțele le-ar strica
blana. Le capturez pe toate în curse, pe care le aşez în anumite locuri. Păcatele mele… Chinui

---

nişte animale nevinovate, dar, ce să-i faci, trebuie să-mi câştig şi eu cumva bucățica de pâine!
Luă o blană, o mângâie cu palma, apoi i-o puse drept guler Mariei.
− Ele se jertfesc ca să facă femeile frumoase. Este acolo la poalele muntelui cineva care
le  adună  din  partea  statului.  Dar  n-am  mai  coborât  de  vreo  câţiva  ani.  Coboram  să  cumpăr
chibrituri  şi  zahăr.  Dar  de  la  o  vreme  folosesc  fulgerele  în  loc  de  chibrituri  şi  miere  de  albine
sălbatice în loc de zahăr.
Din  tinda  întunecată  pătrunseră  într-o  cameră  luminoasă,  îngrijită,  măturată  cu  grijă,  cu  o
icoană  mare  în  ungher,  cu  patul  făcut,  de  parcă  bătrânul  ştiuse  că  o  să  aibă  azi  oaspeţi,  cu  o
măsuţă lângă geam şi o sobă cu plită pentru preparat bucate lângă uşă…
− Iată aici mă ajung zilele mele, dragii moşului. Iar acum, deoarece bănuiesc că v-aţi hrănit
mai mult cu mană cerească până a ajunge aici, ce-aţi zice de-o ciorbă vânătorească, din carne
de căpriţă…
Dădu la o parte velniţa care stătea pe o butie din tindă: o ciută jupuită se uita la ei cu ochi
de sticlă din întunericul vasului.
− A  nimerit  prostuţa  într-o  cursă  pentru  soboli…  Of,  păcatele  mele.  Când  am  găsit-o,  se
mai zbătea şi am împuşcat-o să nu se chinuie…
Erau nemâncaţi şi o ciorbă le-ar fi adăugat puteri.
− Bărbaţii – la tăiat lemne, iar Maria, aşa parcă ai zis că te cheamă, tu treci la plită şi pune
oalele la fiert…
Maria  a  luat  în  primire  câteva  tacâmuri  din  aluminiu,  cuţite,  linguri  şi  s-a  apucat  să
trebăluiască…
Îi plăcea să gătească. Maică-sa o învăţase de mică să prepare borşuri, plăcinte, tocăniţe,
sarmale, cum îi stă bine unei viitoare gospodine.
Bărbaţii ieşiră în curtea izbei, îi auzea cum cuvântează pe afară setoşi de vorbă.
Ea  aprinse  focul  în  plită,  puse  cratiţa  să  fiarbă,  în  care  aruncă  bucăţi  din  carnea  fragedă
de  căpriţă,  mărar  sălbatic,  chimen,  secărea,  cimbru,  hrean,  leuştean,  şofran,  izme,  pe  care  le
găsi pregătite de bătrânel parcă special pentru ei într-o strachină de pe masă.
Nu văzu nicăieri sarea de bucătărie. Nu-i plăcea să-şi bage nasul în lucruri străine. Dar i se
păru  un  amănunt  mai  puţin  important  ca  acela  de  a-i  deranja  pe  cei  doi  bărbaţi  care  se
împrieteniseră  deja  şi  care  se  auzeau  lângă  stocul  de  lemne  cum  discută  vesel  în  aşteptarea
ciorbei  de  căpriţă.  „Unde  şi-o  fi  ţinând  moşneagul  sarea?”,  se  întrebă  Maria  şi  deschise  un
sertăraş, altul, scoase capacele de pe un vas, de pe altul…
Un borcan cu cârlige de pescar, o cutie – cu mosorele, aţe şi bumbi…
Deschise o cutie mai mare şi, brusc, simţi cum îşi pierde cunoştinţa: descoperi la fundul ei
mai multe perechi de urechi umane, uscate, zbârcite şi vinete, prinse cu aţe una de alta.
Speriată, vru să ţipe, dar îşi astupă gura cu palma, zicându-şi: „Calm! Calm! Calm!”
Aflase,  i  se  povestise  despre  vânătorii  de  evadaţi,  semănaţi  de  către  autorităţi  prin  toată
Siberia,  dar  nu-i  venise  să  creadă.  Izbele  acestora  erau  aşezate  în  calea  fugarilor  din
penitenciare, pe o rază de jur-împrejurul orăşelelor de lagăre, la zece, la douăzeci, la o sută de
kilometri…
Aceştia ştiau: celui care prindea un evadat i se dădea câte un sac de făină sau de zahăr.

---

Mort  sau  viu,  dacă  făceai  dovada,  sacul  era  al  tău.  Iar  drept  dovadă  servea  perechea  de
urechi. Statul, în schimb, îşi mai luase obligaţia să închidă ochii la toate braconajele lor.
Inima bătea să-i sară din piept.
Puse capacul la loc, închise sertarul şi se strădui să-şi recapete sângele-rece.
Când  crezu  că  poate  să  zâmbească,  căută  un  capăt  de  sfoară  mai  groasă  pe  care-l
ascunse în mânecă, ieşi în prag şi-l chemă pe bătrân:
− Unchiaşule Mazai, vreau să te rog să-mi arăţi unde ţii sarea de bucătărie.
− Iată vin, draga moșului.
Bătrânul trecu sprinten pragul pe lângă Maria şi intră în cameră. De cum pătrunse dincolo,
Maria  ieşi  din  izbă,  trânti  uşa  grea  de  lemn,  scoase  aţele  groase  din  mânecă  şi  într-o  clipeală
legă cu ele belciugele unul de celălalt.
Mihai se uită la ea, nedumerit.
Dintr-o săritură, Maria fu lângă el, îl apucă de mână, strigându-i:
− Să fugim!
Când  se  văzu  încuiat  pe  din  afară,  moşul  slobozi  un  urlet  sălbatic  şi  aruncă  cu  barda  în
geam, făcându-l ţăndări.
Fără să întrebe ce se întâmplă, Mihai înşfăcă rucsacul Mariei, uitat lângă prag, şi porni să
alerge  din  răsputeri,  încercând  să  dispară  împreună  în  taigaua  care  începea  de  la  marginea
platoului.
Se îndreptară către defileul unde se auzea vuietul unui râu. La un moment dat îl văzură din
urma lor alergând ca pornit la vânătoare − cu carabina în mâna dreaptă, iar cu stânga strânsă
pumn,  ameninţând  cerul  −  pe  Mazai,  care  se  trânti  cu  fesele  pe  un  râu  de  pietre  rotunde,  ce
prinseră a luneca cu tot cu el la vale, dânsul intenţionând astfel să le taie calea.
Săriră râul de pietre curgând din munte şi o luară pe o potecă ce li se păru umblată, care
întretăia de-a curmezişul coasta abruptă. Atunci îl auziră pe bătrân – care, dintr-un om blajin la
prima vedere, se transformă în fiară – încărcându-şi carabina din mers, călare pe pietre, ca pe
spinările unei herghelii de mârţoage, semn că o mai făcuse şi alte dăţi, şi întorcând gura puştii
în direcţia lor: când arma se descărcă, răsună o bubuitură, multiplicată de zeci de ecouri, şi o
ploaie  de  alice  măşcate  destinate  animalelor  taigalei  reteză  cu  un  zgomot  infernal  perdeaua
verde a unui pin uriaş, ei fiind la un pas de a fi îngropaţi sub greutatea acesteia.
Moşul  urla  –  „Opriţi-vă,  javrelor!  Neam  de  ocnaşi!  Nu  vă  place  Puterea  Sovietică?!  Nu
scăpaţi  voi  de  mine!”  −  parcă  avea  gâtlej  de  lup,  trezind  somnul  pădurii  la  zeci  de  kilometri
depărtare.
Li se păru că aleargă pe loc, că picioarele nu-i ascultă, devenind tot mai grele.
Moşul,  care  cunoştea  bine  muntele  şi  toate  potecile  lui,  se  apropia  tot  mai  mult  de  ei,  îl
auzeau  cum  gâfâie  undeva  chiar  în  spatele  lor,  cum  îşi  încarcă  arma  din  mers  şi  cum  trage
cocoaşele.
Dintr-odată,  pe  poteca  îngustă  dintre  steiuri,  chiar  la  câţiva  paşi  înaintea  lor,  apăru  o
namilă de urs: dihania brună cu o înălţime de peste doi metri venea prăpăstios peste ei, ridicată
pe labele posterioare, mătăhăind cu cele două din faţă şi scoțând mugete înfiorătoare.
Mai înainte ca ursul să ajungă drept ei, Mihai şi Maria săriră fulgerător la o parte, lipindu-

---

se de o stâncă încremeniţi de groază.
Atunci  namila  se  pomeni  faţă  în  faţă  cu  Mazai.  Surprins  de  apariţia  instantanee  a  fiarei,
vânătorul  se  pierdu,  şi,  mai  înainte  ca  el  să  apese  pe  trăgaci,  aceasta  îl  plesni  peste  ţeava
carabinei,  care  căzu  jos  cu  bubuitură  de  tunet.  Plumbii  din  ea  o  luară  razna,  împlântându-se
adânc  în  trunchiurile  arborilor  din  preajmă.  În  aceeaşi  clipă  ursul  se  prăvăli  cu  sutele  lui  de
kilograme  peste  trupul  îmbătrânit  al  lui  Mazai,  care  scoase  un  urlet  neomenesc,  însoţit  de
trosniturile oaselor frânte, ce se făcu auzit până aproape de Ocean şi până departe în cer.
După ce văzură moartea cu ochii, Mihai şi Maria o rupseră de fugă ca scăpaţi din praştie
de-a lungul albiei de pietre către poalele acelui munte blestemat, fără să mai privească înapoi.
„Domnul te-a scăpat de osânda Domnului”, îşi aminti Ulmu un vers de psalm necuprins de
nicio carte.
Merseră în tăcere, până obosiră de tot şi până noaptea se lăsă în taiga ca un perete care
căzu  brusc  înaintea  lor.  Trecerea  de  la  zi  la  noapte  ţinu  doar  câteva  minute.  Peste  munţii
Kolâma se aşternu o beznă fără început şi fără sfârşit.
Se  opriră  lângă  o  stâncă  înaltă  şi  neagră,  pe  care  mai  mult  o  bănuiră  răsărită  în  faţa  lor
decât o văzură profilată pe cer printre stele.
Adormiră cuprinşi aproape imediat, istoviţi, speriaţi, flămânzi.

---