Interogatoriul
„E învins doar cel care crede că este.”
Fernando de Rojas
Maria a fost întemniţată într-o celulă umedă. A fost adusă la anchetă a doua zi. Anchetatorul
era un băiat tânăr, cu mustaţa abia mijită. Se bâlbâia în faţa ei ca un elev scos la tablă cu lecţia
neînvăţată. Încercă să i se uite în ochi, dar acela îşi ferea mereu privirea. Şi atunci a văzut în
faţa ei un om la fel de chinuit ca şi ea. La fel de trist. La fel de disperat. Descoperi, dintr-odată,
ceva care o îmbărbătă: erau amândoi prizonieri. Doar că se aflau la capetele opuse ale uneia şi
aceleiaşi mese. Doar că unul întreba, iar celălalt răspundea. Era şi dânsul o victimă.
− Numele dumneavoastră?
− Maria.
− Maria şi mai cum?
− Maria Mariei Mariilor din satul Poiana…
Anchetatorul rămase cu tocul în mână, privind-o speriat.
− Vă rog frumos…, bâigui el.
Şi atunci Maria i-a zâmbit.
Acesta era un semn de recunoaştere al primilor creştini atunci când urcau pe ruguri sau
când intrau în arena cu fiare sălbatice, gata să îi sfâşie.
− Vreau să vă rog să mă iertaţi…, îi şopti tânărul. Scuzaţi-mă, vă rog, dar nimic nu depinde
de mine. Eu trebuie să vă anchetez. Am să menţionez în procesul-verbal că vă aflaţi
întâmplător cu deţinutul Mihai Ulmu, dar instanţa de judecată oricum nu mă va crede. Se ştie că
eraţi angajată ca spălătoreasă la Zarianka. În mandatul de arestare scrie că dumneavoastră aţi
pus la cale evadarea lui Ulmu…
− Aşa e. Mihai Ulmu nu e vinovat. Doar eu sunt vinovată. Eu l-am îndemnat să fugă… El nu
poartă nici o vină.
Anchetatorul îşi frământă mâinile, îşi muşcă buzele, făcu o pauză, apoi îi spuse în şoaptă:
− Eu vă înţeleg. Voi scrie că sunteţi nevinovată… Credeţi-mă… Dar, vă spun un lucru care
e cunoscut de toată lumea: judecătorul nu citeşte niciodată procesele-verbale.
Maria fu scoasă din izolator pentru a fi introdusă în clubul penitenciarului, transformat
pentru o jumătate de oră în sală de judecată. Traversară în fugă curtea penitenciarului, ea şi
cei doi soldaţi din escortă, când începu să plouă.
Era o ploaie din acelea care seamănă mai degrabă cu prăbuşirea unor râuri verticale, a
unor ape grele dintr-un cer spart ca un burduf uriaș tăiat cu o spadă cerească, însoţite de
zgomotul unor surpări de maluri de apă, de gâlgâituri subterane care aminteau de nişte
horcăituri de om care se zbate să moară…
Cerul se zguduia şi el de trăsnete.
Vocea ameninţătoare a judecătorului abia răzbea printre tunetele de afară.
− Numele?, strigă el.
− Maria…
− Maria şi mai cum?!
− Maria Mariei…, încercă ea să continue interogatoriul de la anchetă.
− Te consideri vinovată?
− Da! strigă, ca să se facă auzită. Vă rog să ţineţi cont: numai eu sunt vinovată! Mihai Ulmu
nu poartă nici cea mai mică vină!
În acest vacarm de tunete şi strigăte, judecătorul care nu privi măcar o singură dată în
direcţia dosarului ce zăcea pe masă, făcu risipă de ani, parcă era Dumnezeu:
− Pentru complicitate la evadarea unui deţinut, Maria Răzeşu, eşti condamnată la zece ani
de închisoare!
Când auzi că se va afla „legal” în următorul deceniu aproape de locul de detenţie al lui
Mihai, ea începu să cânte, cu voce tare, parcă voind să astupe potopul de afară, un cântec din
copilăria sa:
„…Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…”, încât judecătorul, uluit, voi s-o trimită
să fie examinată de medicii de la infirmerie mai întâi.
Era prima condamnată din cariera lui care-şi primea pedeapsa ca pe o blagoslovire.
Iar ea simţea că devenise altcineva, o altă Maria Răzeşu. Ca şi cum din acea clipă
începuse să trăiască o altă viaţă. Viaţa ei adevărată.
Cu Mihai Ulmu instanţa de judecată a fost la fel de „generoasă”: la cei 25 de ani, pe câţi îi
avea de ispăşit, i se mai adăugară, pentru evadare, încă 25.
|