Urâţi pentru dragoste
„Bogăţia, gloria şi puterea sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai
bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare a altuia,
cel puternic e învins de altul şi mai puternic… doar dragostea ne face egali cu
zeii.”
Henryk Sienkiewicz
Maria se acomodă uşor la viaţa de lagăr. După ce şefa penitenciarului, tovarăşa Skreab, le
ţinea în fiecare zori de zi câte-un discurs despre misiunea camaradelor de viaţă ale bărbaţilor –
aceea de a ieşi din bucătării şi dormitoare – pentru a edifica viitorul luminos, în care nu vor mai
exista diferenţe de clase, de rase şi de sexe, Maria Răzeşu se îndrepta cu celelalte deţinute la
construcţia şoselei Zarianka-Verhne-Kolâmsk.
− De ce această deţinută zâmbeşte tot timpul? se întrebă alarmată în una din zile tovarăşa
Skreab. Nu cumva e bolnavă?
− Nu, cred că e mai degrabă îndrăgostită, i-a raportat mai-marele gardienelor. Când cad
peste ea crengi grele de sus, dânsa râde, când se răneşte, cântă…
De cum auzi această noutate, chipul şefei penitenciarului căpătă ceva din alarma unui
astronom care a stabilit prin calcule că meteoritul ce a pornit recent de lângă steaua Sirius ar
putea să cadă peste mai puţin de un milion de ani chiar pe acoperişul casei lui:
− Noi vom stârpi ca pe o buruiană rea acest sentiment meschin. Numai cretinii mai iubesc
azi. În clipa în care l-am desfiinţat pe Dumnezeu, noi am desfiinţat şi dragostea, această
prejudecată burgheză. Fata asta îşi bate joc de noi. Sau nu ştie că un deţinut pierde şi nişte
drepturi: la corespondenţă, la vot şi la viaţa personală. Ea nu are niciun drept să se
îndrăgostească.
Apoi adaugă, în concluzie, un pic nedumerită:
− Iubeşte. E groaznic! Mă miră, o femeie atât de frumoasă, şi să iubească! Cum poate o
femeie atât de tânără şi de minunată să se îndrăgostească?! Ce nu-i ajunge?! Dar noi vom
proceda cu îndrăgostiţii aşa cum procedau spartanii cu infirmii lor: îi vom lichida. Puneţi-o la
săpat fântâni.
A săpa fântâni în pământul veşnic îngheţat, unde trebuia să munceşti stând până la brâu în
apa rece ca gheaţa, se considera o pedeapsă la Kolâma.
Dar Maria şi acolo zâmbea.
Zâmbetul îi acoperea toată faţa.
Maria Răzeşu le surâdea tuturor: colegelor de detenţie, gardienelor, norilor, arborilor,
vântului, pietrelor.
Iar de la ea se contaminau şi alte deţinute. Şi schiţau şi ele câte un surâs timid şi abia
perceptibil, atunci când nu le vedeau femeile din escortă.
− Asta e bolnavă rău, concluzionă tovarăşa Skreab, şi până la urmă o scoase din fântânile
care se umpleau cu apă mai înainte de a fi săpate.
Iar Maria Răzeşu era cu adevărat bolnavă. Era bolnavă de Mihai Ulmu.
Se străduia să doarmă mai puţin, pentru a căpăta timp să se gândească la el.
Îşi încheia rugăciunea din fiecare seară, pe care o îngâna sub pătură, cu numele lui:
„Mihai”.
Când era scoasă la tăiat taiga şi i se părea că n-o vede nimeni, ca o şcolăriţă naivă îi
scrijelea cu bărdiţa numele pe coaja arborilor răsturnaţi.
Când nivela prundişul, aduna alături mai multe pietricele, care ar alcătui acelaşi nume fără
asemănare: „M-i-h-a-i”.
Acest nume rămăsese pentru ea ca o veşnică uimire în faţa vieţii.
„Copilul nostru… Vom avea un copil, al meu şi al lui Mihai”, acest gând făcea ca inima să i
se umple de o bucurie caldă şi nemărginită.
Maria Răzeşu vorbea singură cu sine sau cu vreo frunză rătăcită, sau cu vreo gâză pe
care-o descoperea în preajmă, despre Mihai Ulmu.
Retrasă în sine, era cu el, discuta cu el, se sfătuia cu el.
Şi cu pruncul pe care-l simţea crescând sub inimă.
Şi în acele clipe se simţea cea mai fericită fiinţă de pe pământ.
|