Tema pentru acasa: roman
Yüklə 1,36 Mb. Pdf görüntüsü
|
| Dragostea care înviază
„Tu eşti eu şi eu sunt tu. Acesta era gândul nostru. Ce s-a întâmplat acum, că tu eşti tu şi eu sunt eu?” Bhartrhari După muncile istovitoare Mihai Ulmu dormea somn de piatră, cu pumnii căpătâi. O visa pe Maria. Se trezea. Apoi iar adormea. Şi iar o visa pe Maria. Se mai trezea o dată. Şi din nou o vedea în vis. Aştepta somnul ca pe o mântuire, acesta fiind locul unde se putea reîntâlni cu Maria. Într-o zi l-a întrebat pe Mendelstam: − Maestre, dragostea adevărată cum arată? − Dragostea adevărată, i-a răspuns acesta, vine ca un vârtej, care te suie în ceruri, te învârtejeşte, te ameţeşte şi − dacă nu înveţi să mergi călcând pe nori – te prăbuşeşte de sus şi acolo rămâi, la pământ, pe pământ. Vai de cel care a cunoscut zborul, nu-l mai uită, şi anevoie deprinde după aceea să mai păşească alături de ceilalţi semeni pe drum şi pe cărare. Am cunoscut, tinere, la viaţa mea, şi acest fel de zbor târât. Şi eu am iubit pe cineva mult de tot. Şi Maşa m-a iubit, chiar dacă organizaţia de partid i-a interzis să mă iubească, pentru că aveam origine nesănătoasă: părinţii mei construiră înainte de revoluţie o reţea de aziluri şi de orfelinate prin toată Rusia. Când am cunoscut-o – descoperisem că pot să merg pe ape fără să mă scufund. Odată era să mă înec. Îi spusesem într-o seară: − Hai să ne ascundem pe lună. Iar dânsa, puicuţa, fiind obosită după o zi de muncă la uzină – intelectualii urmau să deprindă munca la strung –, mi-a zis: − Vreau să dorm! Şi atunci eu mi-am pierdut echilibrul şi m-am dus sub apă. Noroc de ea că mi-a întins mâna şi m-a salvat: − Prostuţule! Cum să ne ascundem pe lună când ea nici n-a răsărit?! Hai să mai aşteptăm un pic. Iată aşa era Maşa. Mă topeam după ea. Când ne-au despărţit – murisem. În loc să compun poezii de dragoste, compuneam poezii de moarte. Rimam „iubire” numai cu „cimitire”… Zice şi oftează: − Am iubit-o cu adevărat abia după ce s-a stins. Dragostea aduce de multe ori după ea suferinţa nemăsurată, aşa precum şi suferinţa poate aduce, adeseori, după ea iubire nemăsurată. Acum nu mi-ar mai trebui nimic altceva decât un somn greu ca pământul. Becul din mijlocul barăcii largi se legăna de vântoasele de afară, iar Mihai Ulmu se gândea la Maria. În patul său tare de scânduri, învelit cu o plapumă găurită şi groasă, îşi revelă că în viaţa sa n-a fost mai fericit decât aici, departe de soare şi de zări deschise, de câmpuri întinse, unduite de vânturi, de oameni dragi şi fiinţe care l-au iubit. Acolo, la Poiana, ştiind că este admirat şi că tot satul este cu ochii pe el, se strădui să nu-i placă cineva anume, ferindu-se în fel şi chip să se implice sentimental. „Cât de laş poţi fi când o fericire neaşteptată dă peste tine ca un camion în viteză apărut de după o cotitură şi tu, instinctiv, sari în lături, ca să te salvezi…”, îşi reproşa. Tot mai vie îi era impresia că o cunoaşte de foarte de mult – de la începuturile lumii –, doar că o uitase, a fost însă suficientă o clipă ca să şi-o reamintească pe ea, cea din toate veciile. Mai trăia sentimentul ciudat că acolo, lângă stejarul lor, în acea poieniţă, o iubi ca pe o vestală, pe chiar altarul sanctuarului, după care – ca pedeapsă pentru norocul la care nu avusese permis – urma să fie sacrificat. Era pregătit. Apariţia Mariei o compara cu pierderea şi regăsirea a ceva nespus de scump devenit reper al întregii sale existenţe. Maria i-a intrat în gânduri, în visuri, în suflet, când nu se mai aştepta să-şi întâlnească marea lui iubire. Întâia şi unica lui iubire. Întâia şi unica ei iubire. Maria lui. Mihai al ei. Se aflau în acelaşi oraş, dar atât de departe. Între ei se ridicau ziduri înalte, garduri de sârmă ghimpată, turnuri de pază cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere, câini înrăiţi pe nişte oameni neputincioşi… Şi asta – numai ca să nu fie ei împreună. Iubea cum n-a mai iubit pe nimeni vreodată. Era iubit cum nu-l mai iubise nimeni vreodată. |