Tema pentru acasa: roman

”Cercul filozofilor”
„Mânuia filozofia de parcă ar fi fost făurită de el.”
Guicciardini (despre Savonarola)
După ce într-o zi făcură schimb de păreri despre concepţia lui Lucius Annaeus Seneca din
De  constantia  sapientis
13
  că  nicio  nedreptate  nu  poate  fi  cauzată  înţeleptului:  - Avida  est
periculi  vitrus
14
,  precum  şi  despre  „fizica”  acestuia  privită  mai  mult  ca  o  ramură  a  eticii,
Mendelstam îl introduse pe „tânărul filozof din Moldova Mihai Ulmu”, cum îl recomandă poetul,
în „Cercul filozofilor”.
„Cercul” se evidenţia mai ales duminicile, în timpul celor câtorva ore de plimbări din curtea
penitenciarului de la Zarianka.
Mihai Ulmu mai mult asculta decât vorbea.
Eduardas  Nemunas,  membru  al Academiei  din  Vilnius,  se  plimba  înconjurat  de  alţii  ca  el:
teologi, sociologi, analişti, oratori, profesori de elocinţă, poeţi didactici, retori, discutând cu voce
tare,  de  parcă  nu  s-ar  fi  aflat  în  curtea  închisorii  din  Zarianka,  ci  în  grădina  lui Academos,  în
care vorbise Platon.
Lituanianul  era  decepţionat  de  oameni.  Existenţa  lagărelor  demonstra  faptul  că  omul  nu
este o fiinţă raţională, susţinea el. Realitatea pentru dânsul reprezenta un amestec de ceea ce
este  şi  de  ceea  ce  credem  noi  că  este.  Refuza  să  transforme  prezentul  în  gândire.  „Nu-i  uşor
să fii tu însuţi”, afirma Nemunas, când nu-şi putea îndeplini norma de excremente pe care urma
să o adune din cuştile câinilor, după ce aceştia erau scoşi şi ei la plimbarea lor duminicală.
− Ce este realitatea, Nemunas?! îl întrebau discipolii săi mai tineri.
− Nu ştiu. Poate ea este doar o iluzie a noastră. Poate o visăm. Poate ne lăsăm visaţi de
Cineva,  proiecţia  acestei  realităţi  făcând  parte  din  reveria  sau  coşmarul  Cuiva…  Un  vis  de-o
secundă, care pentru noi ţine decenii…
− Şi atunci ce facem cu separarea lui Augustinus, pe care acesta o considera totuşi ideală,
nu reală?! îndrăzni să întrebe Ulmu.
− O, da, s-ar putea, tinere, ca penitenciarul acesta, taigaua aceasta, câinii şi gardienii să
nu  existe  decât  în  închipuirea  noastră.  Iar  viaţa  noastră  adevărată  să  se  desfăşoare  acum  în
alte  dimensiuni,  în  alt  spaţiu  şi  alt  timp,  în  alte  universuri  paralele  cu  acesta  în  care  ne
împingem roabele cu minereuri…
Egor Sologub a fost titular la Catedra de filozofie a Universităţii din Sankt Petersburg.
Aşchiile cerului din ochii lui depuneau mărturia unui trecut glorios.
Vorbeşte de personalitatea lucrurilor:
−  Cândva  până  şi  arborii,  până  şi  pietrele,  până  şi  obiectele  mă  salutau,  îşi  aminteşte
dânsul cu nostalgie.
Povesteşte  cum  în  noaptea  dinainte  de  a  fi  arestat  asistase  neputincios  la  o  revoltă  a
lucrurilor.  Toate  obiectele  din  jurul  lui  cădeau,  se  sfărâmau,  tresăreau  înainte  de  a  le  atinge,
manifestându-şi parcă protestul. Încerca sentimentul că e privit, urmărit, mustrat de ele. Poate,
compătimit. Atunci se simţi ca o oglindă spartă în mii de cioburi.
−  Aţi  avut  vreodată  senzaţia  că  sunteţi  scrutat  de  un  scaun  sau  de  o  masă,  sau  de-un
dulap?! punea el această întrebare retorică, pentru care numai dânsul avea răspunsul.

---

− Timpul e un microb. Care lucrează în oameni, în lucruri, în tot, crede Sorokin. Dacă am
reuşi să ne vaccinăm contra lui, am deveni nemuritori.
A  fost  cândva  şi  el  membru  al Academiei  de  Ştiinţe  a  Imperiului  Rus. Acum  e  deţinut,  ca
toţi ceilalţi de aici.
Când  Sorokin  descoperi  formula  circularităţii  timpului,  a  fost  învinuit  că  făcuse  această
descoperire, pe care A. Einstein o califică drept epocală, fără aprobare de la partid.
Sorokin  le  vorbeşte  de  universul  cu n  dimensiuni  în  care  timpul  curge  de-a-ndărătelea  şi
unde celula e supusă întineririi până dispare.
−  Această  formulă  matematică,  dacă  s-ar  preta  aplicării,  iar  laboratorul  meu  lucra  în
această direcţie, i-ar putea face vii pe mulţi morţi de azi. Şi atunci, visa el cu voce tare, ai putea
fi tatăl bunicului tău şi copilul celora cărora le-ai dat viaţă… Am fost arestat pentru că întârziam
să-i găsesc întrebuinţare practică acestei teorii, ca să-l pot învia pe Marx, cu care conducătorii
statului voiau să se consulte în nu mai ştiu care problemă foarte importantă…
− Învierea are un caracter de simultaneitate… Odată cu Marx urma să înviem şi noi, cei de
la Zarianka, iată de ce s-au temut cel mai mult temnicerii noştri, intervine preotul Ioan Florenski.
Acesta se opusese canonizării de către biserica rusă a lui Vladimir Ilici Lenin.
Când povesteşte despre toate acestea şi altele, încheie mereu cu fraza:
− Har celora de la care vine răul.
Apoi le vorbeşte persoanelor care-l aud parcă s-ar adresa sieşi:
− Să ne rugăm zilnic: dă-ne, Doamne, proaspătă suferinţa şi mai dă-ne puterea s-o putem
duce. Omul devine tare prin suferinţă. Ea face parte din puţinele bucurii ale morţii.
A reflecta înseamnă pentru părintele Florenski a se mântui.
− Acolo, în gândurile mele, mă întâlnesc cu Dumnezeu.
Mihai Ulmu îl întreabă ce crede de paradisul terestru.
− O lume alcătuită doar din oameni bogaţi e o lume săracă.
− Dar una alcătuită numai din oameni săraci?
− E o lume care merită să piară.
Pe Mendelstam iadul nu-l mai sperie.
−  Unicul  lucru  despre  care  nu  ştim  nimic  e  paradisul.  Infernul  l-am  cunoscut  deja,  la
Kolâma.
– Este oare capabil omul să fie fericit?!
– Omul?! comentează Mendelstam. Ce fiinţă ciudată e omul! Dacă nu-i împrumuţi nevasta,
dacă nu-i dai casa, dacă nu afirmi împreună cu el că plouă atunci când ninge, te împuşcă şi tot
dânsul hotărăşte dacă merită să fii îngropat ori te lasă să te sfâşie lupii.
–  Omul  e  mereu  egal  cu  el  însuşi,  concluzionează  Nemunas.  Oricând  şi  pretutindeni  firea
umană  este  aceeaşi.  Dacă  aceasta  are  de  ales  între  bine  şi  rău,  înseamnă  că  şi-a  pierdut
libertatea. Noi n-am pierdut-o şi nu o putem pierde cât timp binele ne este conduită.
Discuţiile se desfăşoară şi în „zonă”, când intervin scurtele pauze din timpul prânzului.
De  multe  ori  santinelele  de  pe  margine,  trăgând  cu  urechea  la  retorica  lor,  din  care  nu
pricep nimic, strigă la ei:

---

–  Munciţi,  putorilor!  Şi  mai  închideţi-vă  gurile  voastre  parşive.  Că  ni  s-a  făcut  greaţă  de
lăturile voastre filozofice! Dracu’ să vă ia, n-o să vă schimbaţi niciodată. Degeaba economiseşte
ţara gloanţele cu voi
Polemicile savanţilor îi enervează şi pe infractorii de drept comun:
− Fi-r-ar ai dracu’ cu capu’ lor. Toată ziua se ceartă.
− Ce ai, mă, cu ei, asta e plăcerea lor.
Kudreavţev,  care  e  pus  la  curent  cu  tot  ce  se  întâmplă  în  penitenciarul  lui  şi  care  crede
sincer că aceştia s-ar fi ţicnit de atâta filozofie, comentează cu dispreţ speculaţiile cugetăreţilor:
−  Ăştia-s  dintre  cei  care  cată  în  cer  şi  nu  văd  în  ogradă.  Despre  ce  discută  imbecilizaţii
ăştia  în  închisoare?!  Auziţi?!  despre  libertate!  Şi  asta  când  nimic  n-a  făcut  un  mai  mare  rău
omenirii  decât  libertatea!  Trebuie  să  fii  orb  de  tot  ca  să  nu  vezi  că  omul  se  sufocă  de  prea
multă libertate. De aceea el trebuie ţinut mereu cu o mână de beregată, ca să poată lua aer cu
porţia, altfel ameţeşte şi nu vede lucrurile aşa cum sunt. Cum vorbesc flecarii aceştia dacă nu-s
de  faţă?!  Cui  vorbesc  dânşii  dacă  nici  noi  nu  suntem?!  Cum  poţi  susţine  că  ideea  e  unica
realitate?! E o tâmpenie. Realitatea sunt eu, cel cu bâta. Realitatea e hârdăul, păduchii, munca.
Ei  reduc  realitatea  la  cât  pricep  dânşii.  Nătărăii!  Zău  că  o  să  ne  aducă  într-o  zi  la  starea  să-i
punem la zid şi se vor convinge atunci cu toţii că un glonţ poate fi buricul pământului. Numai că
pentru ei va fi prea târziu, prea târziu…
13
 (lat.) „Despre seninătatea înţeleptului”
14
 (lat.) ”Virtutea este expusă la primejdii”.

---