Lumea lagărului
„Nicio istorie nu este vrednică de atenţie, decât cea a popoarelor libere. Istoria
popoarelor supuse despotismului nu este altceva decât o culegere de anecdote.”
Nicolas-Sébastien Chamfort
Destine
Lumea deţinuţilor e una pestriţă.
Unii caută singurătatea. Alţii caută gloata. Unii devin muţi. Alţii vor să se spovedească.
În nopţile polare lungi cât veacul, când zăpezile acoperă barăcile până dincolo de
acoperişuri încât acestea nu se mai văd nici de la Dumnezeu, deţinuţii îşi uită numerele cu care
au fost botezaţi aici, fiecare aducându-şi aminte că a avut cândva un nume şi o viaţă de om, cu
bune şi rele, cu bucurii şi dureri, cu visuri şi decepţii.
La fel, şi-n celelalte anotimpuri, când sunt scoşi în zilele lor libere în curtea largă a
închisorii şi sunt lăsaţi pentru câteva ore „să pască” în voie impresii şi să împărtăşească
amintiri, ei visează, speră, îşi amintesc…
Şi parcă nici nu mai văd santinelele din turnuri, nici soldaţii de pază din fâşia de securitate
dintre cele două garduri de sârmă ghimpată…
În acele clipe ei sunt ei, adică oameni, aşa cum au fost şi aşa cum se încăpăţânează să
rămână…
Hrițco
Lui Hriţko îi place să suduie împreună cu cineva. Numai aşa preferă să converseze.
Duminica, în primăvară, când deţinuţii ies în curtea largă ca gândacii la soare, Hriţko vrea
să înjure şi nu are cu cine. Nimeni nu vrea azi să înjure. Cei mai mulţi închid ochii şi stau cu faţa
în soare: „Iată că am mai scăpat de-o iarnă”.
− M-am săturat de voi ca de mine, zice el cu ciudă.
Hriţko are mai mare silă de sine decât de toţi ceilalţi.
Când cineva îl întreabă:
− De ce umbli, Hriţko, mereu încruntat?!
El zice:
− Mă cert zilnic cu mine.
Spune, apoi tace. Pe urmă adaugă:
− Păzeşte-mă, Doamne, de mine însumi.
Hriţko e ucrainean din Polonia. Luptase acolo pentru Puterea Sovietică. Când aceasta s-a
înstăpânit la Lvov, dezamăgit de cele văzute, ca să se autopedepsească, a cerut: „Solicit să fiu
arestat”.
Povestea lui e presărată cu înjurături: − ’zeii cui mă are, azi şi mâine şi răspoimâine…
− La Lvov am găsit o altă civilizaţie (…) Dacă un enkavedist prindea ciudă pe tine că nu-i
dădeai casa sau nu-i împrumutai nevasta – te împuşca (…) Când au vrut să mă aresteze m-am
ascuns într-o casă de nebuni (…) Lansasem ideea încrucişării şoarecilor cu elefanţii, care ar fi
generat animale de tracţiune (…) M-au descoperit când a venit o comisie de academicieni şi
primul am râs de prostiile mele chiar în clipa în care distinşi savanţi începuseră să mă şi creadă
(…). Şi, ca să renunţ la gândirea artistică, mi-au dat 25 de ani de puşcărie (…), ’zeii cui mă
are, azi şi mâine şi răspoimâine…
Acesta e Hriţko.
„Maiestatea Sa”
− Ştii cine mai stă cu noi într-o baracă?! l-a întrebat într-o zi Mendelstam pe Mihai.
Maiestatea Sa Gheorghi al II-lea, regele Bulgariei. Iată-l… Tocmai se apropie…
Aici Mendelstam a făcut un pas înainte, s-a înclinat salutându-l reverenţios:
− Vă salut, sire! Cum se simte Maiestatea Sa?! Nu-i aşa că avem azi o zi frumoasă?!
Acela a întins mâna plictisit, binecuvântându-l din mers, fără să răspundă la întrebare.
− Îi place să se afle incognito printre noi. Deşi chiar el ne-a dezvăluit fiecăruia în parte
identitatea sa. Încă nu s-a apropiat de urechea ta?!
− Nu.
− Eşti venit recent. Va face-o. Dar nu e decât un dement, un om nebun sau înnebunit. În
tinereţe a făcut parte din personalul de serviciu al regelui bulgar Boris. Când a fost arestat de
sovietici, pretindea că e frate cu regele, născut dintr-o legătură nelegitimă. Câteodată, când nu-
l vede nimeni îşi pune în cap strachina de tinichea, îşi aruncă zeghea de puşcăriaş peste umăr
ca pe o mantie, de ai crede că e chiar regele.
Într-o dimineaţă, când Kudreavţev aliniase deţinuţii pentru apel, Mihai a auzit întâmplător
cum bulgarul le şoptea celor din preajma sa, cu melancolie:
− Aşa făceam şi eu cândva strigările la parade…
La masă, îşi sorbea ceaiul cu înghiţituri mici, de parcă avea în faţă o sticlă de Xerés vechi
de cel puţin 50 de ani, iar terciul puturos îl consuma cu vârful lingurii de tablă pe care o ţinea în
mâna stângă, cu aer de nobleţe, ca şi cum lua din strachină caviar de care i se făcuse lehamite
să-l înghită pe nemăsurate, dar o făcea fiindcă nu avea încotro, pentru că aşa i-o cerea
eticheta.
Copilul moşneag, lacheul coroanei bulgare, mai trăia în alt univers, pe care sorii stinşi nu-l
părăsiseră încă.
Dresda
În libertate, Dresda se întâlnea cu Dumnezeu, de două-trei ori pe săptămână Cel de Sus
se sfătuia cu el. Dresda se străduia să-i dea sfaturi bune. Dar nu pentru asta a fost arestat. El
a fost învinuit pentru omisiune de denunţ.
Într-un sat în care nimeni nu vorbea cu nimeni, un vecin, într-o zi când soarele tăvălea grâul
ca o roată roşie, i-a zis:
− Bună dimineaţa!
Iar el s-a speriat atât de tare, încât a intrat înapoi în casă, a tras după sine zăvorul, a
închis obloanele şi a stat aşa până s-a lăsat întunericul. S-a temut să nu cadă sub influenţa
duşmanilor de clasă, să nu se creadă că pactizează cu vrăjmaşul.
A fost arestat peste o lună şi pus să povestească. A descris acel „Bună dimineaţa!” pe
zece pagini caligrafiate impecabil. Şi numai aşa a scăpat de plutonul de execuţie.
Ştie că e vinovat, se căieşte că n-a dat dovadă de vigilenţă, dar se jură că nici nu ştia
unde, cui şi ce să denunţe.
Dar asta, evident, nu e deloc o scuză, ca şi păcatele cele făcute fără de voie, zice el,
rugându-se cu un vers din Psalmi:
Dostları ilə paylaş: |