Tema pentru acasa: roman

Oameni şi câini
„… câinii o vedeau pe Athena, invizibilă pentru Telemac.”
Homer, „Odiseea”
Altele sunt relaţiile dintre oameni şi câini la Kolâma.
Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt câinii.
Cei  mai  mari  duşmani  ai  câinilor  sunt  oamenii.  Oamenii  în  haine  vărgate  şi  în  pufoaice  cu
numere.  Aşa  cred  câinii-lupi,  care  au  fost  dresaţi  să  ucidă  tot  ce  poartă  pufoaică  şi  haină
vărgată.
Câinii simt mirosul de om de departe. Nările lor freamătă, adulmecă aerul. Tot cu nările ei
îl  deosebesc  pe  un  temnicer  de  un  deţinut.  Deţinutul  pentru  ei  e  un  altfel  de  om.  Care  trebuie
prins,  muşcat,  strangulat. Aşa  au  fost  dresaţi  luni  în  şir.  La  şcolile  de  dresaj  erau  ţinuţi  câteva
zile  flămânzi,  apoi  –  sloboziţi  într-o  încăpere  în  care  atârnau  în  cârlige  pufoaice  cu  numere  şi
haine vărgate umplute cu câlţi, cârpe, lemne şi cu bucăţi de carne ascunse printre ele. Trebuiau
să sară, să sfâşie pufoaicele şi costumaţia vărgată ca să-şi scoată halca de carne.
Ulterior era suficient să li se fluture o haină de deţinut pe dinainte, ca ei să devină fiare, să
latre cu zgomot şi să se izbească înnebuniţi să rupă lanţul sau lesa în care erau ţinuţi.
În escortă, atunci când potăile ajung în drept cu deţinuţii, pe zăpadă rămân urme de salivă
canină:  se  umplu  de  dorinţă  să  muşte  pufoaicele,  sperând  că,  de  cum  îşi  vor  înfige  caninii,  pe
dată va cădea din ele halca de carne gustoasă, ca la dresaj.
În fiecare noapte cei 50 de câini-lupi erau sloboziţi din legători, în spaţiul dintre cele două
garduri  de  sârmă  ghimpată  care  împrejmuiau  lagărul.  Soldaţii  puteau  dormi  liniştit.  Ei  ştiau  că
atunci orice evadare devine imposibilă. Aveau încredere în ferocitatea javrelor.
Deţinuţii  îi  vedeau  pe  toţi  grămadă  la  lumina  lunii,  hârjonindu-se  sau  muşcându-se  cu
vrăjmăşie, stând pe şezut, în aşteptarea unei prăzi uşoare sau scâncind uşor la lună.
De cum auzea un zgomot oricât de mic, haita sărea în picioare, îşi ciulea urechile şi privea
în  direcţia  sunetului,  lătrând  pofticios.  Îi  plăcea  să-şi  întreţină  jocul  mai  ales  în  faţa  porţii
închise,  parcă  aşteptând  de  acolo  să-i  vină  ospăţul.  Angajaţii  închisorii  soseau  abia  în  zori,
când fiarele erau mânate într-o încăpere a lor, urmând mai apoi să-i ia în primire soldaţii şi să
le prindă în lese.
Întreţinerea lor costa. Pe zi un câine-lup consuma cât cincizeci de deţinuţi, iar alimentarea
celor 50 de zăvozi era cât a întregii închisori. Oamenii ştiau că umblă flămânzi din cauza lor. De
aceea îi şi urau.
Dar acest sacrificiu merita, repeta Kudreavţev.
Era suficient să evadeze vreun deţinut şi câinii-lupi imediat îi luau urmele şi ţi-l găseau şi în
gaură de şarpe.
Ei ştiau să-şi facă datoria.
Zilele ostaticilor semănau între ele ca trase la indigo. Una însă i s-a întipărit în memorie lui
Ulmu, ea fiind legată de un câine. De un altfel de câine.
Lucrau  lângă  râu,  când  deţinuţii  observară  înotând  către  ei  dinspre  malul  celălalt  un
căţelandru. Când ajunse aproape, nu putea ieşi din apă din cauza gunoaielor. Un deţinut vru să-l
tragă din apă cu o nuia.

---

„Nu  intra  în  apă,  că  te  împuşc!”−  i-a  strigat  un  soldat.  Dar  câinele  a  ieşit  singur.  S-a
scuturat  de  apă,  împrăştiind  mii  de  stropi  scânteietori  în  toate  părţile.  Din  blana  lui  ieşeau
trâmbe  de  aburi. Apoi,  adulmecând  pământul,  a  trecut  printre  soldaţii  şi  câinii  care-l  lătrau  cu
dispreţ şi s-a apropiat de deţinuţi. Abia atunci toţi observară că acesta era rănit. Un chinez s-a
apropiat  de  el,  l-a  mângâiat  şi  i-a  vorbit  ceva  în  limba  lui.  Era  întâia  oară  când  un  deţinut
atinsese un câine, iar javra nu s-a ferit de el şi nu l-a muşcat. Animalul şchiopăta. Lăsa în urma
lui dâre lungi de sânge. Într-un fel acesta căuta ajutor la oameni. În acele clipe el avea ceva din
disperarea lor.
Mihai s-a apropiat şi i-a pipăit rana.
− Eşti medic?! l-a întrebat chinezul.
− Tatăl meu a fost. Am deprins câte ceva de la el.
Câinele mârâi, luând o poziţie de apărare, dar se lăsă palpat.
Mihai Ulmu descoperi în coapsa lui un glonț vânătoresc şi, apăsând atent locul, se strădui
să facă încetul cu încetul ca acesta să iasă din carne.
„Chan,  rabdă”,  îi  spuse  chinezul,  care-i  încolătăcise  strâns  cu  braţele  capul,  ca  să  nu
muşte  sau  să  fugă.  Când  glonţul  căzu  pe  prundiş,  scoţând  un  sunet  subţire,  căţelanul  scânci
recunoscător.
După ce-i spălă rana, Mihai i-o legă strâns cu foiţe din coajă de mesteacăn.
La ora plecării câinele rămase în zonă. A doua zi chinezul i-a adus din puţinul lor o fărâmă
de pâine.
Când putu să meargă, îi însoţea până în lagăr şi înapoi.
Mergea printre ei, între câinii-lupi şi soldaţi, parcă ar fi fost şi el deţinut. Mergea în rând cu
acei amărâţi, ca şi cum ar fi fost şi el condamnat cu dânşii la ani grei de temniţă.
Era un câine de neam prost. Pe care câinii dresaţi îl lătrau şi-l alungau înapoi în taiga.
Dar el se ataşase de acei oameni, de multe ori se repezea până-n crângurile din preajmă
ca  să  vâneze  mai  mult  puf  de  păsărele,  apoi  revenea.  Nu  avea  stăpân  de  vreme  ce  nu  se
grăbea nicăieri, de vreme ce nu dispărea dintre ei.
În  penitenciar,  se  pripăşea  pe  undeva  pe  sub  panouri  sau  prin  vreun  loc  mai  dosit  din
curtea largă, iar în zilele de odihnă, participa la orele politice ale lui Kudreavţev: se ghemuia sub
una dintre bănci şi asculta şi el. Intra cu toată lumea în club, ieşea cu toată lumea din club.
Deţinuţii îi ziceau Chan.
Era câinele lor.
Multora le amintea de viaţa de dinainte de închisoare, când avuseră un câine pe care să-l
mângâie sau care să li se gudure pe dinainte.
Era  pentru  prima  dată  la  penitenciarul  de  la  „Zarianka-1”  când  un  câine  nu  lătra  gata  să
turbe, cu dorinţa să sfâşie, să rupă, să-şi înfigă colţii într-o haină de ocnaş.
Era  pentru  prima  dată  la  penitenciarul  de  la  „Zarianka-1”  când  se  împrieteniseră  nişte
oameni şi un câine.

---

Vera