Din nou întemniţaţi…
„În faţa anumitor nenorociri simţi uneori ruşinea de a fi fericit.”
La Bruyère
Porţile neunse se deschiseră cu zgomot, ca să le facă loc celor doi fugari, însoţiţi de
soldaţi şi câini, să pătrundă în curtea penitenciarului „Zarianka-1”.
Aici fură preluaţi de un ofiţer, care le ordonă să-l urmeze cu privirile în pământ şi fără să
vorbească.
Mihai ştia de ce: era duminică, zi în care deţinuţii se aflau în barăcile lor. După-amiaza
duminicilor era unica bucată de zi din săptămână când acestora li se permitea să se
odihnească, să doarmă, să stea întinşi în pat, să joace cărţi sau să facă schimb de vorbe unul
cu celălalt.
Mihai Ulmu păşea în fruntea escortei, ţinând pruncul strâns la piept.
Hainele, făcute zdrenţe de colţii zăvozilor, curgeau din urma lui, mişcate de vânt. Dar el nu
simţea durere.
Se îndreptau către clădirea administrativă în care-i aştepta Kudreavţev şi se aflau chiar în
mijlocul câmpului de instrucţie, când Mircea sparse cu glăsciorul lui de clopoţel liniştea de
mormânt a curţii.
Soldaţii din escortă au tresărit, speriaţi, şi au tras piedicile armelor.
Era pentru prima dată în istoria acestui lagăr al morţii când în curtea dintre munţi, cu
rezonanţă de scoică uriaşă, răsună un glas cristalin de copil.
Tot atunci Mihai îl auzi parcă pe cineva strigând de undeva de sus: „S-a întors Ulmu!”
El nu avea de unde să ştie că în zilele anterioare toată închisoarea numai despre asta
vorbise: deţinutul Ulmu a evadat întru a-şi scoate soţia dintr-un lagăr de alături, ca aceasta să-i
poată naşte pruncul în libertate.
Ulmu lipi sugarul mai aproape de pieptul său şi acesta tăcu.
Mergea cu ochii în pământ, fiind foarte atent pe unde calcă.
Dintr-odată, un zgomot ciudat, puternic, ca un fâlfâit de aripi, umplu curtea largă a
penitenciarului.
Mihai se opri ţintuit în mijlocul curţii, neînţelegând ce se întâmplă. Îşi ridică privirile şi îşi
văzu colegii de detenţie din cele trei blocuri aplaudând.
Tot lagărul stătea la geamuri şi-l aplauda pe Ulmu.
O mie de perechi de mâini, unele strecurate printre zăbrelele geamurilor, băteau din palme
frenetic, ca la un spectacol, în care viaţa învinsese, precum de atâtea alte ori, hăul, absurdul,
neîndurarea.
Ei băteau din palme, în tăcere, în semn de solidaritate, de aprobare, de admiraţie pentru
un coleg de-al lor, care reuşise să evadeze dintr-o închisoare pentru a pătrunde în alta şi a o
scoate de acolo pe mama copilului său.
Mihai asculta, şocat, aplauzele care răsunau din toate părţile.
Apoi, dintr-odată, îşi ridică pruncul înfăşat în scutecele improvizate din hainele sale
vărgate, sus deasupra capului, aşa cum o mai făcu în mijlocul taigalei, pentru ca să se bucure
şi ei de bucuria lui, strigându-le: „S-a născut liber! El s-a născut liber!”
Şi aplauzele au răbufnit, ca o ploaie, cu o şi mai mare intensitate.
Soldaţii, enervaţi, l-au îmbrâncit cu patul armelor să meargă înainte.
Când au fost împinși în cabinetul lui Kudreavţev, aplauzele deţinuţilor de la geamuri mai
continuau.
Şeful penitenciarului părea să turbeze.
Măsura cu paşi grăbiţi biroul dintr-o parte în alta şi tuna de mânie:
− Ce e cu această rebeliune? Se cred la concert? Să înceteze imediat!
Dar ei nu s-au oprit decât mult mai târziu.
Fiecare deţinut avea câte o problemă nerezolvată cu statul. Aşa credea Kudreavţev.
Dar el îi iubea, aşa cum un rege bun la inimă îşi iubeşte supuşii nerecunoscători. Nu dorea
decât să-i vadă readuşi la calea cea bună.
Cea mai mare preocupare a şefului penitenciarului era grija pentru aceşti nenorociţi: chiar
zilele trecute dăduse ordin să fie instalate la geamurile, unele fără sticlă, ale barăcilor câte
două rânduri de zăbrele, ca să nu le fie frig deţinuţilor. Şi-n loc de mulţumită, aceştia evadau, îl
înjurau, nu-l respectau.
Kudreavţev se aşeză la biroul său. Deasupra acestuia era agăţat un tablou de dimensiuni
uriaşe, pictat de Şagov, o imitaţie după „Judecata de Apoi”, de Michelangelo, doar că în locul
lui Dumnezeu Atotputernicul, artistul plastic pictase chipul colonelului Kudreavţev.
Când aplauzele încetară să se audă, acesta se mai domoli:
− Unde dracu’ v-aţi pornit, imbecililor?! Şi-ncă şi cu acesta, micu›?! Unde fugiţi voi de
bine?! Măi, voi vreţi să înecaţi peştele în apă. Sunteţi hrăniţi de trei ori pe zi, aveţi acoperiş
deasupra capului, aveţi sobă, pat, pernă, pătură… Statul vă îmbracă şi vă încalţă… Ce mai
doriţi?! Ce nu vă ajunge?! Probabil nu ştiţi, dar dacă înainte vreme locuitorii Siberiei fugeau de
aici, acum locuitorii Patriei au început să fugă în Siberia. Chiar săptămâna trecută au fost
descoperiţi nişte ucraineni hăt de la Harkov care încercau să se ascundă cu familiile lor în
taigaua noastră. Înseamnă că a devenit atractivă. Înseamnă că se poate trăi în ea. Înseamnă
că viaţa devine aici mai sigură decât în marile oraşe. Asta nu vă dă de gândit?!
Apoi îl sfredeli pe Ulmu cu ochii lui de vultur pleşuv:
− Mă, tu eşti irecuperabil! Tu nu te gândeşti decât la evadare! De două ori ai fugit şi de
două ori eşti prins! Nu te-ai săturat să tot aduni ani de stat la mititica?! Aici îţi vor putrezi
oasele, să ştii! Duceţi-i în sala de judecată, unde sunt aşteptaţi! îi ordonă el ofiţerului de
escortă. Ca să nu le mai ardă de jocuri din astea cât or fi şi-or mai trăi! După pronunţarea
sentinţei, deţinutului M1-315 să i se dea zece zile de carceră.
Mihai Ulmu, Maria Răzeşu şi pruncul lor fură introduşi în clubul închisorii, de astă dată ei
fiind judecaţi de către celebrul judecător Mohov.
Acesta ieşi înaintea lor înveşmântat într-o robă neagră şi cu o lavalieră roşie, ca un fluture
uriaş, la gât.
Pentru Mohov orice proces era un adevărat spectacol. Parcă nu se afla într-o sală de
judecată, ci pe o scenă de teatru.
Mohov fusese judecător la Moscova în anii ‚30. El judecase lotul de troţkişti, pe care,
condamnându-i la moarte, îi opri să devină asasini. Făcea şedinţele în localul închiriat al
Teatrului Bolşoi. El şi inculpaţii stăteau pe scenă. Sala era plină până la refuz. Venea toată
lumea bună a Moscovei să asiste la procesele lui. Se vindeau bilete ca la un spectacol
adevărat. La câteva au participat şi membri ai Biroului Politic cu soţiile şi copiii. După fiecare
verdict, răsunau ovaţii, încât de multe ori era nevoit, la „bis!”, să le pronunţe sentinţele de două
sau chiar de trei ori.
Ce vremuri! Cât entuziasm! Cât elan! Şi acum parcă-i mai vede pe moscoviţi în costume de
gală şi femeile – în blănuri de sobol, urmărindu-l cu binoclurile sau prin monoclu, din staluri, din
galerii, de la balcoane şi din lojile prea pline.
Până la urmă fu învinuit de către inculpaţii săi că ar fi făcut din ei eroi cu forţa şi a fost
trimis şi el la Kolâma.
Vocea lui triumfătoare răsună în sala goală a clubului, de parcă se mai afla la Bolşoi:
− Deţinut M1-315, fost Mihai Ulmu, fost cetăţean, fost-fost-fost… pentru tentativă repetată
de evadare, pentru incitare şi complicitate la evadare, pentru conspiraţie contra administraţiei
penitenciarului şi indisciplină flagrantă, pentru sabotaj (ai lipsit în ultimele zile de la muncă),
pentru omisiune de denunţ (nu te-ai autodenunţat că aveai de gând să evadezi), pentru difuzare
de zvonuri, pentru agitare de spirite şi altele ai fost condamnat la mai multe termene de
detenţie care, adunate toate împreună, însumează 240 de ani, 8 luni, 3 săptămâni, 2 zile, 8 ore
şi 30 de minute.
Precizarea cu numărul de ore şi minute era o mare taină procesuală, dar tocmai ea urma
să caracterizeze profesionalismul impecabil al judecătorului Mohov.
Mariei Răzeşu i se mai adăugaseră, la cei zece ani de detenţie, încă zece. Ea a fost
întoarsă cu tot cu prunc la închisoarea-maternitate de la Şirokaia Poleana.
− Dacă te vei comporta bine, i-a promis lui Mihai un gardian din cei care l-au condus la
izolator, s-ar putea să ţi se reducă termenul la jumătate.
Carcera de la Zarianka era o groapă îngustă şi rece. Pereţii ei erau acoperiţi de gheaţă şi
vara. Nu avea bec şi nici ferestre, dar ochii i se obişnuiseră repede cu bezna ei umedă.
Ulmu se aşeză pe pardoseala de ciment cu braţele încrucişate şi cu picioarele strânse sub
el, ca să păstreze în trup cât mai multă căldură cu putinţă.
Apoi începea să „alerge” prin celulă: un pas încolo şi altul înapoi, mai mult pe loc, sărea în
sus, atâta cât să nu se lovească cu creştetul de tavan, lovea cu talpa bocancului în perete,
semănând cu o fiară de la grădina zoologică.
− Camera strâmtă, filozofase de multe ori Kudreavţev în faţa lor înainte de a descinde în
zonă, reeducă: în spaţiile restrânse mintea lucrează încet şi sigur. Acolo deţinutul are toate
şansele să prindă la minte. Şi să înceapă să gândească. Mai ales dacă nu e hrănit.
Şi, cu adevărat, acolo omul de multe ori nu putea ghici dacă mai trăieşte sau a murit de
mult. Acolo el devine optimist, începând cu certitudine să creadă că e cu neputinţă să nu existe
şi o moarte, adică un sfârşit la toate suferinţele.
Dar lui Mihai Ulmu, se pare, nu-i păsa de nimic: el avea pentru cine trăi. Maria şi Mircea,
cele două fiinţe pentru care el e dator să învingă foamea, frigul, boala, singurătatea, moartea.
Când trecură cele 10 zile şi iugrinul Iuiun aflase de pedeapsa încasată, mirat mereu de
însufleţirea lui Ulmu, l-a întrebat pe acesta din urmă:
− 240 de ani?! Dar, profesore, cine mai trăieşte atâta?!
− Jur că am să ies de aici. Am un copil şi o soţie în lagărul vecin. Viaţa lor depinde de viaţa
mea… Iar 240 de ani trec repede, îi răspundea de fiecare dată Mihai Ulmu, zâmbind trist.
|