Jorj Odesa
„Suferă. Mori. Dar fii ce trebuie să fii: un Om.”
Romain Rolland
Iuiun era un bătrânel ciudat. El slăbise într-atât încât devenise aproape diafan. Când ieşea
la plimbare cu ceilalţi deţinuţi, vântul îl muta dintr-o parte a curţii în cealaltă. Vorbea toată ziua
cu sine, dar şi cu arborii, cu roaba, cu pietrele.
− De ce şuşoteşti întruna?! l-a întrebat odată Mihai.
− Ca să nu uit nişte cuvinte.
− Şi de ce le spui arborilor, pietrelor, râului? se interesă Mihai.
− Ca să şi le amintească, atunci când eu n-oi mai fi.
„Un bărbat straniu, şi-a zis Mihai. Ca, de altfel, toţi cei deţinuţi la Zarianka.”
Jorj Odesa se apropie într-o zi de Iuiun.
− Gălbejitule, îi zise. Scoate-ţi papucii şi dă-i-i lui Mortu’.
Mortu’ era o altă haimana.
− De ce?
− Pentru că ţi i-am pierdut la cărţi.
Bătrânul se pare că nu înţelesese ce i se ceru şi ezită să se descalţe.
− Măi, scheletule! se enervă odesitul. Pe tine aş putea să te dobor cu un scuipat. Hai, că
n-am timp!
Bătrânul se sprijini, tăcut, cu umerii de perete şi prinse să deznoade aţele de la papucii săi
scâlciaţi. Toţi fierbeau de revoltă, dar nimeni nu îndrăznea să se pună cu cuţitarul.
Mortu’, care aştepta în spatele lui Jorj, se aplecă şi-i sărută mâna odesitului.
− Mulţam, tată.
Dar bătrânului îi tremurau mâinile şi şireturile nu voiau să cedeze. Şi atunci Jorj îl lovi cu
pumnul în gură.
Iuiun căzu în genunchi, ca şi cum ar fi fost să caute un ac pe jos.
Jorj mai trase o dată în el cu piciorul, ca într-o varză.
Şi atunci Ulmu se interpuse între bătrânul neputincios şi bandit, gestul lui însemnând: dacă
vrei să mai loveşti – loveşte în mine, dar s-ar putea să-ţi şi ripostez.
Se priviră ţintă. Ochii lor semănau cu două săbii încrucişate, sprijinindu-se cu putere una cu
tăişul în mânerul celeilalte.
Ochii lui Jorj erau mai mult de fiară decât de om.
Mihai se apropie şi-l ajută pe bătrân să se ridice.
Jorj se uită la el mirat, parcă îl văzu abia atunci pentru prima dată, apoi îi strecură printre
dinţi:
− Am să te omor!
− N-ai să poţi!
− De ce?
− Pentru că eu am murit de mult. Zise şi se întoarse atât de brusc, încât Jorj Odesa nu
reuşi să pătrundă sensul cuvintelor auzite.
Mihai Ulmu era un mort viu: încă nu se întorsese de tot de pe lumea cealaltă şi
comportamentul lui parcă da de înţeles că e pregătit să moară în fiecare clipă.
După ce Jorj s-a îndepărtat către patul lui cu baldachin, de Ulmu s-a apropiat Mendelstam,
care l-a liniştit:
− Jorj se dă balenă în ligheanul cu apă. Se dă tare, dar e fricos, ca toți nemernicii. N-o să-
ţi poată face nimic dacă o să simtă că nu te temi de el.
Apoi, după o pauză de tăcere, i-a dat şi un sfat:
− Aceştia-s tâmpiţi, ei se ţin de cuvânt… Oricum, nu strică să fii atent. Şi să te pregăteşti
de război.
Deţinuţii politici lucrau şi locuiau în aceleaşi barăci cu criminalii de drept comun.
Din când în când era găsit ba unul, ba altul dintre „politici” sugrumat în patul lui. Era treaba
“măcelarilor”, cum erau numiţi interlopii. Ştia toată lumea acest lucru. Te puteau omorî pentru o
farfurie de terci. Dar – de cele mai multe ori – pentru o privire care nu le convenea, pentru un
gest considerat atentat la demnitatea sau supremaţia lor, pentru un moft.
Stalin suspendase pedeapsa cu moartea. Pentru o crimă, dacă autorul ei era depistat, i se
mai adăugau colo nişte ani, până la o mie. După acest termen i se făcea doar din deget, legile
nu spuneau nimic mai mult.
Jorj Odesa era mahărul lor. El se consacrase ocupaţiei aristocratice de a nu face nimic.
Stătea mai mult pe la umbră vara sau pe la cald iarna şi fluiera, ca să se arate bine dispus.
Ceilalţi munceau pentru el.
Administraţia se prefăcea că nu-l observă.
Putea intra în orice baracă, se putea mişca liber prin lagăr, pe la gospodărire şi bucătărie,
fără să-l oprească vreun gardian. Era stăpânul de zi şi de noapte al lagărului. Toată lumea,
inclusiv administraţia se temea de el.
Costumaţia lui era cea mai originală: la zeghea vărgată, obligatorie, îşi pusese papion,
confecţionat sau însuşit de el de la cine ştie care artist. Cu cizmele transformate în
acordeoane, aşa le ziceau deţinuţii încreţiturilor de la ciubote, cu cămaşa scoasă în afara
pantalonilor, cu căciula întoarsă cu partea din spate în faţă, cu gulerul la haină ridicat, se plimba
toată ziua de colo până colo.
A doua zi după incident, Odesitul, ca şi cum întâmplător, îi răsturnă gamela în sala de
mese. A treia zi, când se aflau la tăiat pădure, îl împinse peste locul de cădere a unui pin uriaş,
Mihai abia reuşind să se ferească. A patra zi îi arătă vârful unui cuţit dosit sub pufoaică…
Părintele Florenski se ţinea în permanenţă pe aproape de Mihai Ulmu, ca acesta să nu
rămână singur…
Văzându-l tot mai preocupat de relaţiile lui cu banditul din Odesa, acesta i-a dat un sfat:
− De ce l-ai urî pe odesit? Nu face risipă de antipatii. Nimic nu te consumă mai mult ca ura.
Iar tu ai nevoie de fiecare calorie, de fiecare nerv, de fiecare fir de energie, ca să
supravieţuieşti. Mai ales după spital. Nu ai niciun drept să-i urăşti pe cei pe care nu-i poţi face
mai buni. Fereşte-te de el, bate-te cu el, opune-i-te, dar nu-l urî. Nu merită.
Mihai încerca să prindă ca într-o plasă de fluturi cuvintele rostite de bătrân.
− Nici mie nu-mi este mai uşor, i-a mai zis preotul de mir. Trebuie să urăsc un om şi nu pot.
Acel om e colonelul Kudreavţev: de câte ori dă ochii cu mine, mă trimite la carceră. Mi-a spus
că-l urăşte pe Dumnezeu, pentru că, atunci când era copil, i-a cerut o bicicletă pe care nu i-a
dat-o. Şi acum se răzbună. Iar tu… de ce i-ai urî pe odesit şi pe şmecherii lui?! Dacă i-ai urî pe
toţi cei care ar trebui urâţi – iar aici multă lume merită să fie urâtă –, ştii ce se alege de tine?!
O bombă de ură, care va exploda, distrugându-l mai întâi pe purtătorul ei. Ca teroristul care nu
reuşeşte să-şi scoată bomba din sân ca s-o arunce în pâlcul de comisari sau în mulţime şi e
rupt în bucăţi chiar dânsul de propria invenţie…
− Iar omul…, a conchis duhovnicul cu un zâmbet amar, omul este în acelaşi timp şi cer şi
iad, şi smoală încinsă şi pajişte înflorită. Şi de asta nu se poate să nu ţii cont, băiete.
În a cincea zi după întâmplarea cu Iuiun, Jorj cu ai lui, mai mult prefăcându-se că lucrează,
se aflau la tăiat pini.
La un moment dat, cum mahărul se odihnea cocoţat pe o stivă de trunchiuri, acestea se
prăbuşiră brusc, lunecând la vale cu tot cu el. Căpăţânarii săriră imediat să-l scoată. Un picior
de-al lui Jorj rămăsese prins undeva dedesubt.
Când buştenii fură daţi la o parte, piciorul îi atârna ca o creangă ruptă. Jorj s-a aşezat pe
spate şi gemea ca un animal. De durere îşi muşcase buzele până la sânge. Era, probabil,
pentru prima dată când simţea suferinţa, cea pe care o provocase mereu altora.
Mihai privi de departe la ce se întâmplă, apoi, după ce Odesa se zvârcoli vreo oră,
înjurând şi plângând ca o muiere, se apropie de el. Îi scoase bocancul şi-i pipăi piciorul. Acesta
se umflase ca un butuc. Simţi cu degetele aşchiile osului frânt. Era o dublă fractură de tibia.
Ceilalţi fârtați întru mârşăvii se îngrămădiră, martori neputincioşi, în jurul lor.
Soldaţii din pază urmăreau de la distanţă scena, fără să intervină, dar bucurându-se:
− Ai să umbli de azi încolo în patru labe, nea corsarule!
Mihai îl anunţă:
− Aveţi o fractură internă.
Jorj Odesa se uită cu ură la el, întrebându-l:
− Eşti medic?
− Nu!
− Atunci cară-te dracului!
– Piciorul prinde a se înnegri. Riscaţi să vă fie amputat. Pot să vă ajut, numai să staţi
liniştit.
Scoase câteva scândurele din pereţii unei barăci părăsite, apoi rupse din căptuşeala
pufoaicei sale câteva fâşii, aşeză atent oasele fracturate la loc şi, cu ajutorul altor deţinuţi, îi
înfăşură strâns locul.
Nu avea nimeni dreptul să părăsească zona decât la sfârşitul zilei de lucru, abia atunci îl
puteau transporta la infirmerie.
Tatăl lui Mihai, Mircea Ulmu, fusese medic într-o localitate de lângă mare şi demult, în
copilărie, întrucât nu avea cu cine să-l lase acasă, îl lua cu el. În timp ce tatăl lui îndrepta oase,
făcea injecţii, punea ventuze, aplica comprese, trata cu lipitori de râu, scria reţete, Mihăieş îşi
pregătea temele la o măsuţă de alături. Când se plictisea de manualele sale, urmărea cu coada
ochiului ce face tata. Astfel, în clasa întâi Mihai ştia deja cum se înfăşoară un bandaj, în clasa a
doua putea să aplice lipitori, în alte clase a învăţat cum să aşeze osul după o luxaţie, cum se
arde cu fierul înfierbântat locul infectat al unei răni, cum se pune o mână în ghips.
Uneori Ulmu-senior îl ruga să-l ajute: să fiarbă o seringă, să prepare ghipsul umed pentru
vreo fractură, să-i scoată din borcanele sale lipitori…
Cu toate astea, Mihai nu s-a dus la medicină.
După ce, cu ajutorul mamei sale, care i-a predat literatura, l-a descoperit pe Eminescu, a
ales Literele.
Din zonă, Jorj Odesa a fost scos abia la sfârşitul zilei de lucru, pe o targă improvizată din
crengi şi scânduri.
Cei de la infirmerie i-au spus că primul ajutor i s-a acordat corect şi astfel i-a fost salvat
piciorul de amputare. Acolo i s-au fixat fracturile în ghips.
Din acea zi, Mihai a început să se bucure de respectul tuturor, fiind considerat medicul
neoficial al barăcii, în care deţinuţii pot avea încredere.
Trata răceli, dureri de măsele, inflamaţii ale gâtului, reumatisme, traumatisme, cu oblojeli,
cu masaje, cu rădăcini de arbori şi frunze de plante.
Dar el nu putea visa să ajungă vreodată să muncească în punctul medical, „la călduţ”,
atâta vreme cât nici măcar pentru academicianul Sologub – ale cărui cercetări se vorbea că
fuseseră propuse de trei academii din străinătate la Premiul Nobel – nu se găsise în
închisoarea lor un loc de infirmier cel puţin.
După câteva luni, când oasele i se prinseră şi a ieşit din infirmerie, Jorj Odesa s-a apropiat
şchiopătând de Mihai şi i-a spus:
− Ai avut un noroc chior, Ulmule!
Şi, fără să comenteze, s-a întors să plece.
− Ce noroc? s-a interesat Mihai.
Odesitul l-a privit peste umăr cu dispreţ şi i-a zis:
− Tocmai îţi venise rândul în seara acelei zile. Şi de la comenduire mi se dăduse aprobare
să te „curăţ”, pentru că-l urăşti pe tovarăşul Stalin. Îmi promiseseră drept premiu o pereche de
pâslari.
Apoi, după o pauză, a adăugat generos:
− Nu-ţi face probleme. Trăieşte mai departe!
|