Călău de meserie
„Întunericul Iadului: acolo unde există atâta foc, lipseşte lumina.”
Valeriu Butulescu
În mijlocul camerei mari cât o piaţă se afla o sobiţă de metal, în a cărei burtă, de cum se
întorc din zonă, deţinuţii aruncă lemne groase şi cărbuni: când de pe pereții îngheţaţi încep să
curgă şiroaie de apă, e semn că hardughia se încălzeşte – atunci fiecare locatar voieşte să o
pipăie ca pe o fiinţă dragă.
Dacă prin burlanul scos printr-o fereastră afară izbeşte o rafală de vânt, zguduind din
încheieturi soba, scuipând în încăpere nori de fum înecăcioşi, cei îngrămădiţi în jurul ei se dau
cu un pas mai înapoi, apoi iar se apropie, până la următoarea rafală, ca să alunge măcar un pic
frigul din oase şi din sufletele lor rebegite.
În nopţile polare, lungi cât un veac, când afară e minus 50
⁰, iar vântul puternic cutremură
din încheieturi barăcile scunde din lemn, gata să le ridice în aer dintr-o clipă în alta cu tot cu
locatari, ca să le arunce în una dintre prăpăstiile învecinate, sau zguduie ca un compresor uriaș
ieşit din funcţiune clădirea din piatră în care se află Ulmu cu brigada sa, deţinuţii nu sunt scoşi la
muncă.
Atunci soba de fier trebuie să duduie mereu. Când dorm ceilalţi, sunt puşi câte doi
condamnaţi care să o umple din jumătate în jumătate de oră cu cărbuni. În preajma ei e cald şi
poţi moţăi sau lega capăt de vorbă cu ortacul.
Mihai Ulmu se nimeri de planton cu Noj. Aşa i se prezentă acesta.
Când soba de tablă se încinse, Mihai se dezbrăcă de pufoaică şi-l înveli cu ea pe Iuiun.
Noj, care fusese martor şi la confruntarea cu Jorj Odesa, găsi de cuviinţă să-i dea un sfat:
− Să nu-ţi pese! Dacă vrei să trăieşti. Cui îi pasă de alţii moare primul.
− Nu mi-e frică să mor, i-a răspuns Ulmu.
− Toţi se tem de moarte. Tu de ce nu te temi?! s-a interesat acesta.
− Pentru că am ajuns să mă tem de viaţă mai mult decât de moarte.
− E-he-he! a exclamat Noj. Câţi dintre voi ar dori să moară acum! Dar nu oricine are acest
privilegiu. Moartea, dragul meu, trebuie s-o meriţi. Nu fiecare om are drept la moarte.
Noj deşertă câteva căldări de cărbuni în burta sobei şi închise repede uşiţa.
− Nu mi-i dragă lumina! Mie ea îmi face rău, a zis şi a continuat visător: Îmi place să stau
în întuneric şi să ascult liniştea. Dacă ştii s-o asculţi, ea spune mai mult decât pot spune
cuvintele. Niciun zgomot, nicio şoaptă nu vorbesc mai mult despre un om decât tăcerea lui,
decât respiraţia sau bătaia lui de inimă. Îmi place singurătatea. Iar ca să fiu singur, nu am
nevoie decât de mine. N-am putut niciodată adormi cu lumină. Cât am umblat în adolescenţă
fugar, dar şi în profesia mea civilă, m-am dezvăţat să trăiesc pe lumină. Eu am deprins să mă
ascund, să pândesc, să vieţuiesc în beznă. Eu, precum cârtiţa, văd mai bine pe întuneric.
Şi, fără ca Mihai să-l descoase, Noj a început să-i povestească despre sine:
− Eu de profesie sunt călău. Da, da! Nu-ţi vine a crede, aşa-i?! Ehe, e o meserie rară. Eu
fusesem însărcinat de către partid şi ţară cu execuţia osândiţilor la moarte. Am lucrat la
închisoarea din Liubeanka douăzeci de ani. De multe ori mă rugam: „Doamne, ajută-mă să
ucid!” Şi Dumnezeu m-a auzit. Devenisem cel mai bun.
M-am ales cu mai multe diplome semnate de însuşi tovarăşul Beria. Cu numeroase premii
băneşti. Mi s-a promis chiar şi o medalie. Eram un adevărat maestru! Şi aici este nevoie de
talent. Şi în profesia noastră este necesară inspiraţia. A omorî, băiete, e o artă. Trebuie să ştii
să apeşi pe trăgaci ca să nu-l faci pe condamnat să sufere. Ce solemnitate! Ce fericit eram
când auzeam: „Pluton! Atenţiuune! Arma la ochi. Ochiţi! Foc!”. Ţin minte moartea fiecăruia
dintre ei. Unii mureau jalnic, cerând îndurare. Alţii strigau înainte de execuţie: „Trăiască Stalin!”.
Dar niciunul dintre ei n-a strigat: „Trăiască Noj!”. Noj e numele meu, repeta el pentru ca Mihai
să-l poată reţine.
Apoi brusc deveni patetic:
− Sunt un specialist în domeniul meu. Eu nu sunt măcelar. Sunt un chirurg. Mie, ca să-ţi fac
aici o mărturisire, nu-mi tremură braţul numai atunci când ucid. În rest, sufăr de un tremurici
permanent, sunt bolnav de Parkinson, de friguri, de nervi, dar şi de emoţii. Eu, dacă vrei să ştii,
sunt un timid…Crezi că e uşor să fii călău?! Cunoşteam pe un coleg de pluton de execuţie care,
atunci când vedea sânge, cădea în leşin. Noroc de el că sângele apărea după execuţie şi nu
înainte.
− Păcat că la noi, rostea el pe un ton solemn, nu există execuţii publice. Cu eşafod, cu
preot, cu popor. Stând ca la spectacol pe locuri plătite. Sunt convins că mulţimea m-ar fi
aplaudat văzând cum doboram de la orice distanţă, din orice poziţie victima dintr-o
împuşcătură. E şi asta o profesie. Şi trebuie să se ocupe cineva de ea. Eu executam ordinul.
Atât.
− Totdeauna?
− Nu. De aceea mă şi aflu aici cu voi, duşmani ai poporului şi diverse lepădături, zise
aruncând o ocheadă în direcţia paturilor interlopilor ca o scuză, şi adăugând în şoaptă:
− Eu, băiete, deprinsesem să mă uit la oameni, la lume, prin cătarea armei mele de ţintaş.
Executam câteodată, în zilele când “fabrica” noastră lucra în supraplan şi câte 40-50 de
condamnaţi pe zi. Luam la ochi şi “Poc!”. Altul! Şi tot aşa. Dar într-o zi, când mă postasem la
locul meu de lucru, pe linia dreaptă dintre înălţător, cătare şi cel pe care urma să-l lichidez, pe
cine crezi că-l zăresc?! Pe băiatul meu! Pe unicul meu fiu. Student la Universitatea Proletară din
Moscova, unde fusese înscris fără concurs, deoarece i se recunoscuse, datorită mie, adică
tatălui său, o proveniență socială sănătoasă. Parcă m-a lovit un glonte în inimă. “Ce caută
tâmpitul tocmai înaintea mea?!”, m-am întrebat. Şi am refuzat să trag. Îmi pare rău. Pentru că
tot l-au împuşcat. Numai că eu mi-am pierdut postul.
În timp ce Mihai îl asculta înmărmurit, Noj a remarcat cu durere:
− Se duce ţara de râpă. Numai ce timpuri ticăloase trăim: să fie condamnaţi călăii. Aceşti
oameni care îmbrăţişează o meserie atât de rară. În timp ce unele ţări, atunci când au de
executat vreun condamnat, îi împrumută de la altele, pentru că nu-i au pe-ai lor!
Apoi Noj începu să filozofeze:
− Am luptat pentru o societate mai bună cu pistolul în mână. Dar viitorimea nu va cunoaşte
acest lucru. Poate nu va auzi nici de numele meu. M-am bătut pentru triumful unor idealuri
măreţe. Ce va fi mai departe cu ţara asta, nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Noj e numele meu,
nu uita, tinere! Şi să-l spui şi altora când ieşi de aici. Poate ajunge povestea vieţii mele şi la
tovarăşul Stalin, care, sunt convins, pentru meritele pe care le am în faţa revoluţiei, va da ordin
să fiu scos dintre aceste rămăşiţe umane sau, poate, chiar să-mi fie ridicat şi un monument în
faţa penitenciarului de la Liubeanka…
…Când Mihai deschise uşa sobei ca să arunce în ea porţia de cărbuni, reuşi să-l vadă pe
Noj surâzând strâmb unui vis de departe şi scrutând flacăra cu un ochi întredeschis ca şi cum ar
fi privit-o prin cătarea puştii sale de la Liubeanka…
|