Păstorul furnicilor
„Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăşti, ci doar să înţelegi.”
Baruch Spinoza
Lucrau la construcţia unui drum dinspre marea Ohotsk, paralel cu râul Kolâma.
Pe aici urma să ajungă cărbunele de la Zarianka la oamenii muncii din necuprinsa patrie, şi
uraniul – la cele mai paşnice bombe atomice din lume, care aveau să le pună, prin simpla lor
existenţă, zăbalele armăsarilor revanşismului şi care erau produse în serie în URSS, după ce
americanul Fermi experimentă prototipul bombei cu hidrogen în closetul unui stadion de fotbal şi
umplu de fecale toată partea de vest a Americii.
Tăiau pădure, cărau pietroaie, sfredeleau tunele.
Deţinuţii veneau din urma artificierilor, cu târnăcoapele, cu roabele, cu instrumentele de
măsurat şi cu braţele lor de muncă.
Într-o zi tractoarele au ajuns la un cimitir părăsit, situat pe o ridicătură dintre râu şi un
munte. Era o necropolă de-a iakuţilor, semănată cu idoli ciopliţi în lemn. Când buldozerele s-au
sprijinit cu lamele uriaşe de pământul de la margine, din pădurea de alături apăru un iakut
bătrân.
− Nu puteţi muta drumul un pic mai într-o parte?! Cimitirul are aproape o mie de ani. Morţii
noştri au ocupat primii acest loc.
− Nu putem, bătrâne, i-a spus cu regret inginerul-şef. Iată hărţile. Nu există o altă soluţie.
Dacă ar fi să găurim muntele, cum sugerezi dumneata, ar însemna cheltuieli neprevăzute. Stalin
n-o să le aprobe.
Bătrânul se uită cu interes la hărţile drumarului, pe care acesta i le desfășură amabil în
faţă.
Stătu aşa aplecat deasupra acestora, în tăcere, mai multă vreme. Apoi se ridică şi-l rugă
să oprească toată tehnica şi să nu intre în cimitir până a doua zi în zori.
În dimineaţa zilei următoare cimitirul dispăru de la locul lui. La marginea acestuia mai
zăbovea doar un dragon fără sex, cioplit în lemn, pe care un nor de furnici devoratoare de
ruine, aşa le numesc localnicii, îl mai acopereau ca o maramă vie, foşnitoare, şi sub care idolul
se topea văzând cu ochii, ca o bucată de gheaţă aruncată într-o cană cu apă fierbinte. Când
miriadele de furnici intrară în pământ după partea de jos a sculpturii, o ridicară blând în sus şi o
aşezară pe iarbă ca să o facă să lunece, lent, împingând-o undeva după un muncel din pădure,
oamenii fură cuprinşi de spaimă şi câinii prinseră să scâncească, înfricoşaţi de vederea atâtor
gângănii. Dar ele nu se abătură din drumul lor.
Atunci apăru şi iakutul, care îi zise inginerului-şef:
− Acum puteţi lucra mai departe.
Şi plecă.
Brigada lui Mihai aştepta la câteva sute de metri de acel loc şi nu ştiu nimic de insecte.
Despre ele şi despre iakut aflară ceva mai târziu de la careva dintre muncitori.
Ei văzură doar locul unde în ajun fusese cimitirul, acum – semănat cu gropi şi şanţuri, cu
lăsături şi moviliţe ciudate, dar cu stratul de iarbă de deasupra intact.
Şi parcă mai zăriră coada acelui râu de furnici de culoarea țărânei – ca apa unui canal ce
se retrage – care urca pe panta muntelui ca să coboare dincolo, ducând în spate dragonul de
lemn, morţi şi bucăţi de sicrie străvechi.
Cu toate întrebările curioase ale deţinuţilor, tractoriştii, buldozeriştii, camionagiii şi inginerii
munciră toată ziua aceea în tăcere.
Soldaţii din escortă fumară, cu privirile lunecând pe taiga, fără să scoată şi ei un cuvânt.
Şi doar câinii scheunară fără să se audă până noaptea târziu.
|