La Nadrecinoe
„…nor în care fiecare fantezie vede o altă plăsmuire.”
Jean Paul
Şapte zile şi şapte nopţi stătu Mihai Ulmu în preajma orfelinatului din Nadrecinoe.
Mircea, băiatul lui şi al Mariei, trebuia să se afle acolo.
Ştia că, atunci când copilaşii împlineau doi ani de zile, erau trimişi la Colonia-Creşă din
Iasnoe, de unde, la vârsta de şase ani, erau aduşi la acest orfelinat, născocindu-se fiecăruia
câte un nume, care urma să-i însoţească toată viaţa.
Trecuseră mai bine de zece ani de când aceştia se despărţiseră de mamele lor.
Şi chiar dacă un copil avuse până la vârsta de doi ani alt nume, era imposibil ca acela să
nu fie uitat, abandonat, neglijat, scos din memorie după atâta amar de vreme. Iar Ulmu era
sigur că Mircea se afla printre elevii „fabricii de infractori”, cum i-a zis un paznic orfelinatului de
aici.
Timp de o săptămână de zile, Ulmu a scrutat chipul fiecărui copil − spera să-l depisteze
după unele trăsături care i-ar fi amintit de Maria sau i-ar fi aparţinut şi lui, a fost martor
involuntar la multe dintre jocurile lor trăsnite, le cunoştea regimul, a intrat în căminul lor cu un
singur bec, care se fura mereu, a discutat cu mulţi dintre ei, cu directoarea, cu educatorii.
Dar zadarnic!
Nimeni nu-i putuse spune nimic.
Şi-abia norocul a fost cel care, pentru prima dată în viaţa lui, l-a ajutat.
Îl căuta prin curtea cea cu trei sute de copii fără nume, cu trei sute de copii care, îmbrăcaţi
în aceleaşi haine, cu aceeaşi tunsură, parcă ar fi avut cu toţii şi acelaşi chip, aşa cum ai căuta
un ac într-un car cu fân.
Într-o zi s-a apropiat de el un puştiulică:
− Ce cauţi?
− Îmi caut băiatul. Aş da orice să-l găsesc.
− Nu vrei să fiu eu băiatul tău?
− Eşti tu băiatul meu?
− S-ar putea. Crezi că nu?! Scoate-mă de aici, înfiază-mă numai până dincolo de porţi,
după aceea plecăm fiecare în drumul lui.
− Pe băiatul meu îl chema Mircea.
− Pe mine mă cheamă Ivan. Dar îmi poţi spune şi Mircea.
Era a şasea zi de căutări şi, obosit, Mihai aproape că se împăcase cu gândul să iasă de
acolo măcar cu cineva, cu un băiat căruia să-i spună Mircea şi să fie copilul lui.
Dar înainte de a se fi închis capcana, a prins să ezite:
− Să mai aşteptăm până mâine. I-am promis unei femei, mama lui şi soţia mea, că am să-l
găsesc pe el, şi nu pe altcineva.
− Ei, vezi, moşule! Dacă te răzgândeşti, îmi spui.
Ştia că, plecând de acolo fără să-l găsească, avea să-l piardă definitiv. Copiii se fereau de
el. Nu ştiau cine e, ce caută, dar ajunseră – şi ei, şi paznicii, şi pedagogii – să se obişnuiască
cu prezenţa lui zilnică. Ploua, ningea şi Ulmu cu sufletul zgribulit, zi de zi, apărea lângă poartă,
ca la serviciu.
− De unde vii? l-a întrebat omul de la intrare, care se plictisea.
− De departe. Mi-e frică de amintiri, ca să spun mai mult.
− Eşti, probabil, dintre criminalii pe care i-a eliberat Stalin după ce-a murit.
− …
− Ce crimă ai făcut?
− Am iubit o femeie cel mai mult pe lumea asta, nişte oameni şi nişte cărţi.
− Pentru că iubeşti pe cineva nu se dau ani de puşcărie. Pentru asta se împuşcă. De ce nu
te-au împuşcat?
− S-au scumpit la gloanţe. Erau mai puţine decât oamenii care trebuiau împuşcaţi.
− Ce cauţi prin orfelinatul nostru?
− Îmi caut băiatul.
− Lasă-l în pace. Aici el se simte bine. Ei au fost învăţaţi să urască, să se bată, să-şi rupă
cu dinţii beregata unul altuia, să ia viaţa pieptiş. Tu ce-ai avea să-l înveţi? Ei sunt ca nişte lupi
gata de vânătoare. Acum, când îi aşteaptă pădurile şi puşcăriile, n-ai putea să-i faci decât rău.
Caută-ţi de drum. Lasă-l. Du-te!
Din cauza ploilor înserarea venea repede. Ulmu se lăsa plouat, nu mai simţea apa ce
cădea de sus. Doar umerii îl dureau de răpăitul ei, ca şi cum ar fi cărat saci cu nisip toată ziua.
Pânza de tristeţe de pe ochi i-a căzut abia în ziua a şaptea.
Atunci l-a găsit pe Mircea.
În clipa când Ulmu n-a mai rezistat şi a prins să strige prin toată ograda ceea: „Mi-i-i-rcea!
Mi-i-ir-cea!”, pe acoperişul unui garaj a văzut, profilându-se în soare, un băietan ridicat în toată
statura lui, care, mut, ţinea sus, deasupra capului, un braţ cu mâneca suflecată până la cot, pe
care era tatuat un nume: „Mircea”.
Îi dăduseră lacrimile acolo, în mijlocul acelor copii, fără să ştie dacă sunt de suferinţă sau
de fericire.
Dar cel mai mult s-a speriat de el Mircea, pentru că-l ţinea cu mâna lui strâns-strâns, ca
într-un cleşte, parcă ar fi prins un infractor de care se temea să nu fugă.
Pe urmă, când au ieşit pe poarta orfelinatului, petrecuţi cu privirile de aproape toţi cei trei
sute de copilaşi, şi au rămas numai ei doi, Mihai i-a spus fiului său:
− Eu credeam că suferinţele mari te dezgustă de viaţă. Dar ele te fac s-o iubeşti şi mai
mult.
* * *
Sensul acestei fraze, rostită în acea zi de tatăl meu, Mihai Ulmu, aveam să-l înţeleg cu
mult mai târziu.
|